LIDERI PCR

Emil Bobu (1927-2014)

În 1981, Emil Bobu, membru reprezentativ al ‘’familiei’’ clienterale a Elenei Ceauşescu, a fost eliberat din funcţiile sale de ministru al Muncii şi de preşedinte al organizaţiei naţionale sindicale, pentru a fi numit secretar al CC (poziţie pe care o va deţine apoi, pentru un timp, paralel cu cea de vice-prim-ministru al guvernului). Acesta era un exemplu că între posturile din guvernul ţării şi cele din diferite sectoare ale conducerii de partid nu mai era o diferenţă semnificativă. În perioada august 1981- decembrie 1989, face parte din CPEx, fiind un exponent al nucleului dur al acestui organ al partidului.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)

Miron Constantinescu (1917-1974)

Discursul său din perioada acaparării puterii totale de către comunişti a excelat prin duritate. El a instigat la violenţă şi s-a caracterizat prin maxima slugărnicie faţă de diriguitorii de la Kremlin. Figurează printre membrii CC ai PMR în perioada de vîrf a sovietizării României şi a terorii. După unele surse, el ar fi fost alături  de Iosif Chişinevschi în înscenarea judiciară contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Probabil drept răsplată, la Congresul al II-lea al PMR este promovat în Biroul Politic. El ajunge peste un an şi membru al guvernului prezidat în acea vreme de Chivu Stoica. La finele anului 1956 e numit ministru al Învăţămîntului, pentru a-i ţine pe elevi şi studenţi sub un sever control politic, timp în care Securitatea opera numeroase arestări.

A ajuns ulterior în dizgraţia lui Gheorghiu-Dej, ca şi Chişinevschi. Constantinescu e înlăturat din toate funcţiile înalte pe care le deţinea (1957) pentru a reveni în nomenclatura de prim rang în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Mai întîi ministru adjunct, apoi ministru plin al Învăţămîntului, el revine la Congresul al X-lea (1969). Fostul stalinism înflăcărat ajunge unul dintre ideologii ceauşismului, controlînd, în noua sa funcţie de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1969-1972) activitatea institutelor de cercetare cu profil umanistic. În 1972 devine vicepreşedinte al Consiliului de Stat.

La 18 iulie 1974, a încetat din viaţă.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Ştefan (Istvan) Foriş (1892-1946)

S-a născut în 1892, la Tîrlungeni, jud. Braşov. A frecventat Liceul Real din Braţov şi Facultatea de fizică şi matematică, din Budapesta. Cunoştea bine limbile maghiară, română, germană, franceză. A revenit la Braşov, a practicat gazetăria în presa de stînga. A intrat în partidul comunist încă de la înfiinţarea acestuia, a fost secretar al conducerii centrale a Ajutorului Roşu și membru în CC al Blocului Muncitoresc-Ţărănesc. Pentru colaborare la presa comunistă, pentru agitaţie şi propagandă în mediile studenţeşti, Foriş a fost arestat, la Cluj, în toamna lui 1927. Cominternul i-a aranjat, însă, trecerea clandestină în URSS. Condamnat în contumancie la 10 ani de închisoare, Foriş, revenit, de asemnea, ilegal în ţară, va fi închis, în 1931-1935, la Văcăreşti şi Doftana. În împrejurări neelucidate, Foriş pleacă din nou în URSS, de unde revine prin “canalul sovietic” de la Tulcea, la sfîrşitul lui decembrie 1940, pentru a prelua conducerea PCdR (locul fiind vacant prin moartea lui Bela Breiner).

La 4 aprilie 1944, a fost înlăturat din funcţie de triumviratul Emil Bodnăraş-Constantin Pîrvulescu-Iosif Rangheţ, iar în 1946 a fost asasinat. Oficial, în chiar versiunea lui Nicolae Ceauşescu (Cuvîntare la Plenara CC al PMR, din 30 noiembrie-5 decembrie 1961), personajul Foriş este prezentat   ca un trădător şi este subliniat meritul lui Dej în înlăturarea lui. Aflat în lagăr, el a întocmit planul pus la îndeplinire de tovarăşii de afară.

Lui Foriş i se reproşa şi faptul că, aflat la Doftana, a dat o declaraţie de renunţare la covingerile sala politice.

(Dosarele istoriei, an II, nr. 4, 1998).

Manea Mănescu (1916-2009)

A fost agitator în rîndul studenţimii in perioada sovietizării României. A fost promovat pentrul zelul  său din perioada cea mai neagră a totalitarismului comunist.  Membru al CC al PMR, la al III- Congres al acestuia (1960). De atunci începe rapida sa ascensiune politică: secretar al CC al PCR (1965), membru al Comitetului Executiv al PCR (1969), vicepreşedinte al Consiliului de Stat pînă în 1972, cînd este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri şi pînă la urmă, prim ministru al guvernului (1974) odată cu pensionarea lui I.Gh. Maurer. În 1979, Manea Mănescu este înlocuit din fruntea guvernului cu Ilie Verdeţ, fostul său adjunct, adică viceprim ministru, un activist de prim rang în perioada terorii şi sovietizării României.

(Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România)

Marcel Pauker (1896-1938)

S-a născut la 6 decembrie 1896, la Bucureşti. A a absolvit liceul cu diploma de bacalaureat în anul 1914, în 1915 plecînd la studii (politehnice) la Zurich. În 1916, a revenit în România, a urmat (două luni) Şcoala de ofiţeri de Artilerie, fiind avansat sublocotenent. A obţinut diploma de inginer, în 1921.

A fost desemnat ca membru al Comitetului Provizoriu al Partidului Comunist din România în decembrie 1921. La Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, a fost ales membru al Comitetului Central şi al Biroului Politic. A participat la conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice, de la Sofia ( iunie 1922) şi Berlin (1923).

Reţinut pentru activitatea sa cu caracter antistatal, a evadat din închisoare, fiind condamnat în contumancie de Consiliul de Război al Corpului II  armată la 10 ani de închisoare, ulterior la muncă silnică pe viaţă, de Consiliul de Război al Diviziei 4 infanterie. A purtat o serie de nume conspirative, între care: Luximin, Stepan, Semionovici Marin, Paul Lampart, Burghezul, Puiu, Herman Gugenheim, Paul Weiss, Priu, Ion ş.a. După evadarea din 1925, a revenit în România, în 1929, fiind prins şi întemniţat, dar în iunie acelaşi an a fost amnistiat şi pus în libertate; în august 1929 a fost din nou arestat la Petroşani, pentru participarea la greava generală aminerilor. În anul 1935, era membru secretariatului CC al PCR.

A plecat în anul 1937 prin Praga în URSS. A participat ca delegat al Partidului Socialist-Comunist din România la Congresele IV şi VII ale Internaţionalei Comuniste şi la unele plenare ale Cimitetului Executiv al acesteia. A fost amestecat în luptele fracţioniste din cadrul PCR, izbucnite între liderii de partid. În perioada cînd s-a aflat în URSS, a fost sancţionat de Comintern cu interdicţia de a activa o vreme în România, fiind trimis la “munca de jos”(august 1930-ianuarie 1932), ca inginer ajutor al conducătorului şantierului, conducător, şi apoi conducător şef al şantierului. A fost raportor la Congresul al II-lea al partidului privind activitatea Partidului Socialist-Comunist din România pentru perioada 1921-1922.

Marcel Pauker a avut patru copii, dintre care trei cu Ana Pauker (Tanio, n. 1921-m. 1922; Vlad, n. 1926, la Viena; Tatiana, n. 1928, la Moscova) şi unul Iakov (Iaşa), născut în februarie 1921, din legăturile cu basarabeanca Roza Elbert, activistă a PCdR.

A trăit cu Vanda Nicolski şi cu Elena Filipovici. În străinătate a locuit în Elveţia, la Zurich, între anii 1915-1916 şi 1919-1921, apoi a fost în Germania, Austria, Cehoslovacia, Franţa, Bulgaria.

A fost arestat de NKVD, la 21 martie 1937, şi întemniţat în închisorea Taganka din Moscova, fiind anchetat de două ori. La ultima anchetă, din 31 martie 1938, semnată în fals cu nunele lui Marin Stepan Stepanovici prin care “Recunoaşte că a făcut spionaj în URSS în favoarea României” etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 16 august 1938.

A fost reabilitat  la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Cu toate acestea, numele său a continuat să fie ţinut la index fără a se cunoaşte activitatea sa.

 (Dosarele istoriei, an III, nr. 10, 1998).

Dumitru Popescu ''Dumnezeu''

S-a născut în 1928.

A activat la Contemporanul ca secretar adjunct de redacţie. Curs de un an la “Jdanov”, şcoala superioară a Comitetului Central (1957). “Jdanov” perfecţiona în sfera ideologică. În 1958, redactor şef la Scînteia Tineretului, apoi  redactor şef la Scînteia și director la Agerpress (1960-1962).

În 1962 a fost ales vicepreşedinte al Consiliului Culturii. În 1968, a fost ales secretar al Comitetului Central.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere, 1993)

Gheorghe (Gogu) Rădulescu (1914-1991)

În perioada august 1981- decembrie 1989, Gogu Rădulescu face parte neîncetat din CPEx. El face parte din nucleul dur al CPEx. Se pare că el a beneficiat de sprijinul lui Nicolae Ceauşescu, nefiind totuşi (şi) un client al Elenei Ceauşescu.

(Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere)