VECHIUL TESTAMENT COMENTAT DE UN TEOLOG PROTESTANT (1967)

Edmond Jacob (1909-1998) a fost profesor la facultăţile de teologie protestantă din Montpellier şi Strasbourg. A fost membru al echipei de specialişti catolici şi protestanţi care a realizat traducerea ecumenică a Vechiului Testament (1970) şi autorul a 11 studii cu această temă în perioada 1946-1979. Între acestea, L’Ancien Testament a apărut în 1967 la Presses Universitares de France, în colecţia ’’Que sais-je?’’.

Cea de a şasea sa ediţie, din 1991, a fost tradusă în româneşte de politologul Cristian Preda şi publicată în 1993 la editura Humanitas în colecţia ’’Ce ştiu?’’. Aşa cum se menţionează pe coperta ediţiei româneşti, colecţia preluată de la P.U.F. prezintă micromonografii pe teme de mare interes, într-un limbaj accesibil şi într-un format de carte de buzunar. În ’’Cuvînt înainte către cititorul român’’, E. J., comparând culturile anterioare mesopotamiene şi egipteană cu cea iudaică, remarcă faptul că la aceasta din urmă corpusul literar religios a fost unificat într-o singură carte scrisă cu ajutorul unui alfabet, fapt ce a permis conservarea sa într-o perioadă atât de lungă. Această unitate externă a cărţii sfinte este completată de ’’unitatea conţinutului cărţii’’, care este dată de ’’credinţa într-un Dumnezeu unic, creatorul lumii şi stăpânul întregii istorii’’.

Lucrarea teologului protestant este structurată în nouă capitole, concluzii şi bibliografie, pe parcursul a 192 pagini.

În primul capitol, ’’Aspectul exterior al Vechiului Testament’’, sunt analizate limba, textul, manuscrisele ebraice, ediţiile tipărite şi versiunile vechi. Cartea sacră a poporului evreu a fost scrisă în cea mai mare parte în ebraică, limbă semitică considerată de rabini ’’limbă sfântă’’ (tratatul Şota 7,1) şi înţeleasă probabil de o elită; parţial în cărţile Ezdra (4, 8-6, 18; 7, 17-26) şi Daniel (2, 4b-7, 28) este folosită aramaica, tot o limbă semitică folosită de strămoşii evreilor, care pătrunde în regatul Israel după căderea Samariei în 7121 î. H., pe fondul creşterii puterii  popoarelor aramaice, şi devine limbă oficială după ce fostul regat al Iudeii devine provincie persană în sec. VI î. H. Textul a fost scris pe papirus şi apoi pe suluri de pergament din piele de oaie sau capră. În sec. III î. H. variantele se restrânseseră la trei: textul masoteric, textul folosit la traducerea greacă şi textul Pentateucului samaritean, pentru ca la sfârşitul sec. I d. H. să se impună Canonul unic. Principalele manuscrise ebraice sunt: sulul lui Isaia din grota de la Qumran (cel mai vechi), papirusul Nash cu Decalogul (sec. II î. H.), fragmentele din sinagoga din Cairo (Talmud şi Ecclesiast descoperite în 1890), manuscrisele familiei Ben Asher (Codexurile de la Cairo, Alep şi Leningrad/1008 d. H.), manuscrisele familiei Ben Neftali (Codexul umanistului Reuchlin aflat la Karsluhe) şi Pentateucul samaritean. Ediţiile tipărite încep în 1477 cu ediţii incomplete ale Pentateucului, Profeţilor şi Hagiografilor. Apoi primele două ediţii complete sunt publicate de Daniel Bomberg, sub îngrijirea lui Felix Pratensis şi Iacob ben Şaim (1524), urmată de ediţia lui B. Kennicott (1718-1783). În sec. XX au apărut ediţiile lui C. D. Ginsburg (1908), R. Kittel şi P. Kahle (Stuttgart) şi N. H. Snaith (1958). Versiunile vechi ale Vechiului Testament sunt traduceri greceşti (Septuaginta probabilă în Alexandria Egiptului în sec. III î. H.), aramaice, siriace, latineşti (Vetus latina după Septuaginta în sec. II d. H. şi Vulgata lui Ieronim din 390-405 după textul ebraic) şi Biblii poliglote (ediţia Walton din 1657 de la Londra cea mai completă).

Capitolul ’’La originea Vechiului Testament: tradiţia vie a unui popor’’ prezintă de asemenea şi primele sale documente scrise. Tradiţia orală iudaică s-a transmis la început prin poezie şi apoi proză. Poezia cuprinde cântece de masă, recoltă, muncă, căsătorie, doliu şi războiul sfânt purtat de Iahve, fără să se poată face distincţia între lirica profană şi cea religioasă, în care cântecul a fost adus la perfecţiune. Proza s-a exprimat prin naraţiuni sub forma maximelor (binecuvântări şi blesteme) şi proverbelor, discursurile înţelepţilor şi strămoşilor şi mai ales sub forma legilor şi profeţiilor, în care oamenii mandataţi de Dumnezeu vorbesc în numele acestuia. Primele documente scrise au fost redactate în sanctuare şi şcoli, care s-au laicizat după efervescenţa culturală din timpul regelui Solomon. Existenţa acestor acte este confirmată de prezenţa în Vechiul Testament a Decalogului, contractelor (Solomon cu Hiram, regele Tirului, Macabeii cu romanii), scrisorilor (Ioab către David prin Urie, Ieremia către exilaţi), listelor de persoane (judecătorii, eroii lui David, funcţionarii lui Solomon), listelor de oraşe şi listelor de ofrande. Autorul conchide că atunci când a început redactarea cărţilor Vechiului Testament  scribii au avut un punct de plecare în arhivele oficiale sau în cele particulare aparţinând unor categorii sociale privilegiate.

În ’’Tora, Pentateucul–un ansamblu de documente diferite’’ Iahvistul este caracterizat ca ’’un autor original’’, fiind prezentate apoi prelucrările operei acestuia, cartea Deuteronomul şi opera sacerdotală, urmate de redactarea finală. ’’Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere’’ sunt împărţite în două, după autori: Deuteronomistul, considerat drept ’’un istoric profetic’’ (cărţile Iosua, Judecătorii, Samuel/Regi 1 şi 2 şi Regi 3 şi 4), şi Cronistul (Cronici I şi II, Ezdra şi Neemia). ’’Profeţii’’ sunt ordonaţi cronologic în proorocii din sec. VIII î. H.Amos, Onea, Miheia), cei de la sfârşitul regatului Iudeii (Sofonie, Ieremia, Naum, Avacum, Ioil), cei din timpul exilului babilonian (Iezechiel,Al doilea Isaia), cei de după exil (Agheu, Zaharia, Maleahi) şi separat Daniel, a cărui lucrare este apreciată de E. J. ca ’’o apocalipsă profetică’’. În ’’Poezia’’ teologul francez comentează cărţile Psalmii, Iov, Plângerile şi Cântarea Cântărilor, iar în ’’Literatura sapienţială’’ cărţile Pildele lui Solomon, Ecclesiatul, Estera (caracterizată ca ’’roman istoric) şi Rut (considerată ’’o nuvelă istorico-poetică’’). ’’Apocrifele’’ sunt acele cărţi pe care teologul protestant le consideră ca fiind ’’ascunse şi nefăcând parte din lectura cultual publică’’ şi în consecinţă le acordă puţină atenţie: Cartea a treia a lui Ezdra, cele trei cărţi ale Macabeilor, Tobit, Iudita, Rugăciunea regelui Manase, Adaosurile lui Daniel (Rugăciunea lui Azaria aruncat în cuptor, povestea Susanei, episodul lui Bel şi al balaurului ), Adaosurile la Estera (visul lui Mardoheu şi rugăciunea fiicei sale Estera), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah şi Cartea înţelepciunii lui Solomon.

Ultimul capitol, ’’De la cărţi la canon’’, descrie procesul temporal al formării Canonului Vechiului Testament, proces paralel cu redactarea cărţilor. Acest cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică înseamnă ’’regulă’’ şi a început să fie folosit în sec. IV d. H., când creştinismul a fost legalizat şi apoi a devenit religie de stat în imperiul roman. În opinia lui E. J., la originea ansamblului de scrieri inspirate, având în consecinţă caracter sacru şi normativ, a stat ’’credinţa în puterea şi autoritatea cuvântului’’. Aşa s-a ajuns la consemnarea cuvântărilor preoţilor, înţelepţilor şi profeţilor, care erau considerate a fi rostite de Dumnezeu şi erau citite în ceremoniile cultuale. Împărţirea Vechiului Testament evreiesc în Legi-Profeţi-Scrieri oferă un reper pentru procesul canonizării. Iudaismul palestinian şi-a stabilit Canonul la sinodul de la Iamnia din 98 d. H., în timp ce iudaismul din Alexandria Egiptului a recunoscut Tora ca principala autoritate normativă. În ceea ce priveşte creştinismul, Septuaginta, conform manuscrisului Codex Vaticanus din sec. IV d. H., a păstrat o ordine diferită de Biblia ebraică: a)Pentateucul; Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia;c) Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiaticul; d)Estera, Iudita, Tobit; e)Cei doisprezece mici profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (cu adaosuri). Această ordine corespunde, conform lui E. J., mai mult unei intenţii literare şi teologice decât uneia istorice: la începutul Canonului se află cărţile istorice, apoi cele poetice, cele didactice şi în final profeţii, semnificând o deschidere spre viitor.Bisericile creştine s-au inspirat din ambele tradiţii iudaice. Autorul consideră că bisericile orientale, spre deosebire de cele protestante, au făcut distincţie mai mult teoretic decât practic între scrierile canonice şi cele apocrife, în timp ce cea catolică a acceptat canonice cărţile apocrife la Conciliul de la Trento (1546). El conchide că: ’’Lungile discuţii prilejuite de constituirea Canonului ne sugerează că nu trebuie să luăm în seamă autoritatea Bibliei din perspectiva inspiraţiei sale literale, ci că se cuvine să căutăm raţiunile dinamice şi funcţionale care au făcut din tradiţie o realitatea vie, în stare să se reînnoiească ea însăşi fără încetare’’.

Răspunsul la întrebarea ’’Cum trebuie citit Vechiul Testament?’’ este influenţat de timpul îndelungat în care acesta s-a format şi este constituit din cele trei concluzii ale minimonografiei. Astfel, Edmund Jacob consideră că prima parte a Bibliei este o scriere literară de mare importanţă, deoarece conţine o mare varietate de genuri literare şi componentele sale sunt capodopere ale literaturii universale. De aceea el recomandă ca Biblia să-şi recapete locul în învăţământ alături de literatura Greciei antice şi a Romei, fapt ce nu ar afecta laicitatea şcolii. În plus, bogăţia de imagini şi metafore a cărţii sfinte a fost şi rămâne o sursă pentru pictori, sculptori şi muzicieni. În al doilea rând, Vechiul Testament este o lucrare istorică, concepţia despre istorie a poporului evreu fiind rezumată în cuvintele unitate şi finalitate. Istoria e unică pentru că umanitatea este unică, în cadrul ei Israel bucurându-se de o binecuvântare aparte, iar finalitatea istoriei nu e sfârşitul, ci naşterea unei noi istorii marcată de speranţă. În fine,  Vechiul Testament  este ’’un cuvânt al lui Dumnezeu’’ pentru evrei şi creştini. Faptul că creştinii citesc Vechiul Testament în lumina Noului Testament trebuie să evite, conform recomandării lui E. J., două consecinţe care s-au manifestat în timp: neglijarea istoriei în raport cu alegoria şi afirmarea inferiorităţii Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ceea ce a favorizat antiiiudaismul. Teologul protestant conchide că evreii şi creştinii trebuie să mărturisească adevărul fundamental al Vechiului Testament: ’’lumea, neamurile şi indivizii sunt guvernaţi nu de un destin orb, ci de Domnul suveran şi înţelept, al cărui cuvânt nu rămâne niciodată fără rod (Isaia 55, 11), căci e putere de viaţă şi de mântuire’’.

Aşa cum stă bine unui produs cultural francez, vasta bibliografie (peste 50 de lucrări) a acestei cărţi este în întregime în limba franceză, acoperind anii 1950-1987. Majoritatea volumelor sunt comentarii (P. Beauchamp, A.Neher, S. Amsler), iar restul lucrări introductive (D. Lys, A. Lemaire etc) şi istorie-arheologie (R. de Vaux, A. Lemaire etc ).