VECHIUL TESTAMENT COMENTAT DE UN TEOLOG PROTESTANT (1967)

Edmond Jacob (1909-1998) a fost profesor la facultăţile de teologie protestantă din Montpellier şi Strasbourg. A fost membru al echipei de specialişti catolici şi protestanţi care a realizat traducerea ecumenică a Vechiului Testament (1970) şi autorul a 11 studii cu această temă în perioada 1946-1979. Între acestea, L’Ancien Testament a apărut în 1967 la Presses Universitares de France, în colecţia ’’Que sais-je?’’.

Cea de a şasea sa ediţie, din 1991, a fost tradusă în româneşte de politologul Cristian Preda şi publicată în 1993 la editura Humanitas în colecţia ’’Ce ştiu?’’. Aşa cum se menţionează pe coperta ediţiei româneşti, colecţia preluată de la P.U.F. prezintă micromonografii pe teme de mare interes, într-un limbaj accesibil şi într-un format de carte de buzunar. În ’’Cuvînt înainte către cititorul român’’, E. J., comparând culturile anterioare mesopotamiene şi egipteană cu cea iudaică, remarcă faptul că la aceasta din urmă corpusul literar religios a fost unificat într-o singură carte scrisă cu ajutorul unui alfabet, fapt ce a permis conservarea sa într-o perioadă atât de lungă. Această unitate externă a cărţii sfinte este completată de ’’unitatea conţinutului cărţii’’, care este dată de ’’credinţa într-un Dumnezeu unic, creatorul lumii şi stăpânul întregii istorii’’.

Lucrarea teologului protestant este structurată în nouă capitole, concluzii şi bibliografie, pe parcursul a 192 pagini.

În primul capitol, ’’Aspectul exterior al Vechiului Testament’’, sunt analizate limba, textul, manuscrisele ebraice, ediţiile tipărite şi versiunile vechi. Cartea sacră a poporului evreu a fost scrisă în cea mai mare parte în ebraică, limbă semitică considerată de rabini ’’limbă sfântă’’ (tratatul Şota 7,1) şi înţeleasă probabil de o elită; parţial în cărţile Ezdra (4, 8-6, 18; 7, 17-26) şi Daniel (2, 4b-7, 28) este folosită aramaica, tot o limbă semitică folosită de strămoşii evreilor, care pătrunde în regatul Israel după căderea Samariei în 7121 î. H., pe fondul creşterii puterii  popoarelor aramaice, şi devine limbă oficială după ce fostul regat al Iudeii devine provincie persană în sec. VI î. H. Textul a fost scris pe papirus şi apoi pe suluri de pergament din piele de oaie sau capră. În sec. III î. H. variantele se restrânseseră la trei: textul masoteric, textul folosit la traducerea greacă şi textul Pentateucului samaritean, pentru ca la sfârşitul sec. I d. H. să se impună Canonul unic. Principalele manuscrise ebraice sunt: sulul lui Isaia din grota de la Qumran (cel mai vechi), papirusul Nash cu Decalogul (sec. II î. H.), fragmentele din sinagoga din Cairo (Talmud şi Ecclesiast descoperite în 1890), manuscrisele familiei Ben Asher (Codexurile de la Cairo, Alep şi Leningrad/1008 d. H.), manuscrisele familiei Ben Neftali (Codexul umanistului Reuchlin aflat la Karsluhe) şi Pentateucul samaritean. Ediţiile tipărite încep în 1477 cu ediţii incomplete ale Pentateucului, Profeţilor şi Hagiografilor. Apoi primele două ediţii complete sunt publicate de Daniel Bomberg, sub îngrijirea lui Felix Pratensis şi Iacob ben Şaim (1524), urmată de ediţia lui B. Kennicott (1718-1783). În sec. XX au apărut ediţiile lui C. D. Ginsburg (1908), R. Kittel şi P. Kahle (Stuttgart) şi N. H. Snaith (1958). Versiunile vechi ale Vechiului Testament sunt traduceri greceşti (Septuaginta probabilă în Alexandria Egiptului în sec. III î. H.), aramaice, siriace, latineşti (Vetus latina după Septuaginta în sec. II d. H. şi Vulgata lui Ieronim din 390-405 după textul ebraic) şi Biblii poliglote (ediţia Walton din 1657 de la Londra cea mai completă).

Capitolul ’’La originea Vechiului Testament: tradiţia vie a unui popor’’ prezintă de asemenea şi primele sale documente scrise. Tradiţia orală iudaică s-a transmis la început prin poezie şi apoi proză. Poezia cuprinde cântece de masă, recoltă, muncă, căsătorie, doliu şi războiul sfânt purtat de Iahve, fără să se poată face distincţia între lirica profană şi cea religioasă, în care cântecul a fost adus la perfecţiune. Proza s-a exprimat prin naraţiuni sub forma maximelor (binecuvântări şi blesteme) şi proverbelor, discursurile înţelepţilor şi strămoşilor şi mai ales sub forma legilor şi profeţiilor, în care oamenii mandataţi de Dumnezeu vorbesc în numele acestuia. Primele documente scrise au fost redactate în sanctuare şi şcoli, care s-au laicizat după efervescenţa culturală din timpul regelui Solomon. Existenţa acestor acte este confirmată de prezenţa în Vechiul Testament a Decalogului, contractelor (Solomon cu Hiram, regele Tirului, Macabeii cu romanii), scrisorilor (Ioab către David prin Urie, Ieremia către exilaţi), listelor de persoane (judecătorii, eroii lui David, funcţionarii lui Solomon), listelor de oraşe şi listelor de ofrande. Autorul conchide că atunci când a început redactarea cărţilor Vechiului Testament  scribii au avut un punct de plecare în arhivele oficiale sau în cele particulare aparţinând unor categorii sociale privilegiate.

În ’’Tora, Pentateucul–un ansamblu de documente diferite’’ Iahvistul este caracterizat ca ’’un autor original’’, fiind prezentate apoi prelucrările operei acestuia, cartea Deuteronomul şi opera sacerdotală, urmate de redactarea finală. ’’Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere’’ sunt împărţite în două, după autori: Deuteronomistul, considerat drept ’’un istoric profetic’’ (cărţile Iosua, Judecătorii, Samuel/Regi 1 şi 2 şi Regi 3 şi 4), şi Cronistul (Cronici I şi II, Ezdra şi Neemia). ’’Profeţii’’ sunt ordonaţi cronologic în proorocii din sec. VIII î. H.Amos, Onea, Miheia), cei de la sfârşitul regatului Iudeii (Sofonie, Ieremia, Naum, Avacum, Ioil), cei din timpul exilului babilonian (Iezechiel,Al doilea Isaia), cei de după exil (Agheu, Zaharia, Maleahi) şi separat Daniel, a cărui lucrare este apreciată de E. J. ca ’’o apocalipsă profetică’’. În ’’Poezia’’ teologul francez comentează cărţile Psalmii, Iov, Plângerile şi Cântarea Cântărilor, iar în ’’Literatura sapienţială’’ cărţile Pildele lui Solomon, Ecclesiatul, Estera (caracterizată ca ’’roman istoric) şi Rut (considerată ’’o nuvelă istorico-poetică’’). ’’Apocrifele’’ sunt acele cărţi pe care teologul protestant le consideră ca fiind ’’ascunse şi nefăcând parte din lectura cultual publică’’ şi în consecinţă le acordă puţină atenţie: Cartea a treia a lui Ezdra, cele trei cărţi ale Macabeilor, Tobit, Iudita, Rugăciunea regelui Manase, Adaosurile lui Daniel (Rugăciunea lui Azaria aruncat în cuptor, povestea Susanei, episodul lui Bel şi al balaurului ), Adaosurile la Estera (visul lui Mardoheu şi rugăciunea fiicei sale Estera), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah şi Cartea înţelepciunii lui Solomon.

Ultimul capitol, ’’De la cărţi la canon’’, descrie procesul temporal al formării Canonului Vechiului Testament, proces paralel cu redactarea cărţilor. Acest cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică înseamnă ’’regulă’’ şi a început să fie folosit în sec. IV d. H., când creştinismul a fost legalizat şi apoi a devenit religie de stat în imperiul roman. În opinia lui E. J., la originea ansamblului de scrieri inspirate, având în consecinţă caracter sacru şi normativ, a stat ’’credinţa în puterea şi autoritatea cuvântului’’. Aşa s-a ajuns la consemnarea cuvântărilor preoţilor, înţelepţilor şi profeţilor, care erau considerate a fi rostite de Dumnezeu şi erau citite în ceremoniile cultuale. Împărţirea Vechiului Testament evreiesc în Legi-Profeţi-Scrieri oferă un reper pentru procesul canonizării. Iudaismul palestinian şi-a stabilit Canonul la sinodul de la Iamnia din 98 d. H., în timp ce iudaismul din Alexandria Egiptului a recunoscut Tora ca principala autoritate normativă. În ceea ce priveşte creştinismul, Septuaginta, conform manuscrisului Codex Vaticanus din sec. IV d. H., a păstrat o ordine diferită de Biblia ebraică: a)Pentateucul; Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia;c) Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiaticul; d)Estera, Iudita, Tobit; e)Cei doisprezece mici profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (cu adaosuri). Această ordine corespunde, conform lui E. J., mai mult unei intenţii literare şi teologice decât uneia istorice: la începutul Canonului se află cărţile istorice, apoi cele poetice, cele didactice şi în final profeţii, semnificând o deschidere spre viitor.Bisericile creştine s-au inspirat din ambele tradiţii iudaice. Autorul consideră că bisericile orientale, spre deosebire de cele protestante, au făcut distincţie mai mult teoretic decât practic între scrierile canonice şi cele apocrife, în timp ce cea catolică a acceptat canonice cărţile apocrife la Conciliul de la Trento (1546). El conchide că: ’’Lungile discuţii prilejuite de constituirea Canonului ne sugerează că nu trebuie să luăm în seamă autoritatea Bibliei din perspectiva inspiraţiei sale literale, ci că se cuvine să căutăm raţiunile dinamice şi funcţionale care au făcut din tradiţie o realitatea vie, în stare să se reînnoiească ea însăşi fără încetare’’.

Răspunsul la întrebarea ’’Cum trebuie citit Vechiul Testament?’’ este influenţat de timpul îndelungat în care acesta s-a format şi este constituit din cele trei concluzii ale minimonografiei. Astfel, Edmund Jacob consideră că prima parte a Bibliei este o scriere literară de mare importanţă, deoarece conţine o mare varietate de genuri literare şi componentele sale sunt capodopere ale literaturii universale. De aceea el recomandă ca Biblia să-şi recapete locul în învăţământ alături de literatura Greciei antice şi a Romei, fapt ce nu ar afecta laicitatea şcolii. În plus, bogăţia de imagini şi metafore a cărţii sfinte a fost şi rămâne o sursă pentru pictori, sculptori şi muzicieni. În al doilea rând, Vechiul Testament este o lucrare istorică, concepţia despre istorie a poporului evreu fiind rezumată în cuvintele unitate şi finalitate. Istoria e unică pentru că umanitatea este unică, în cadrul ei Israel bucurându-se de o binecuvântare aparte, iar finalitatea istoriei nu e sfârşitul, ci naşterea unei noi istorii marcată de speranţă. În fine,  Vechiul Testament  este ’’un cuvânt al lui Dumnezeu’’ pentru evrei şi creştini. Faptul că creştinii citesc Vechiul Testament în lumina Noului Testament trebuie să evite, conform recomandării lui E. J., două consecinţe care s-au manifestat în timp: neglijarea istoriei în raport cu alegoria şi afirmarea inferiorităţii Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ceea ce a favorizat antiiiudaismul. Teologul protestant conchide că evreii şi creştinii trebuie să mărturisească adevărul fundamental al Vechiului Testament: ’’lumea, neamurile şi indivizii sunt guvernaţi nu de un destin orb, ci de Domnul suveran şi înţelept, al cărui cuvânt nu rămâne niciodată fără rod (Isaia 55, 11), căci e putere de viaţă şi de mântuire’’.

Aşa cum stă bine unui produs cultural francez, vasta bibliografie (peste 50 de lucrări) a acestei cărţi este în întregime în limba franceză, acoperind anii 1950-1987. Majoritatea volumelor sunt comentarii (P. Beauchamp, A.Neher, S. Amsler), iar restul lucrări introductive (D. Lys, A. Lemaire etc) şi istorie-arheologie (R. de Vaux, A. Lemaire etc ).

Principesa Ileana a României (1909-1991) („TOMIS” 2007)

?, Alteța Sa Regală Principesa Ileana, „Tomis”, Constanța, XLII, 453, decembrie 2007, 90.

De mare au fost îndrăgostite și principesele Casei Regale, dar nici una atât de puternic ca A. S. R. Ileana. Ea s-a născut la Palatul Cotroceni în 1909, fiind al cincilea copil al Reginei Maria. De mică s-a simțit atrasă de mare, ea scriind în 1928: „Constanța evocă pentru mine multe amintiri... aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi și despre ele țin să vorbesc. Mi-aduc aminte cum în clipa când ne deșteptam fugeam la fereastră, să privim jos... portul cu vapoarele străine sau cunoscute, ... iar pe valurile venite din larg, ce păreau că mă cheamă în veșnica lor neliniște, ușor legănată, geamandura mugind.” Ileana descrie chiar primele lecții pe care le luase în copilărie de la mateloți încercați: „eu eram cea mai curioasă, încât cuvintele: babord, tribord, pupa, prora ș. a. ajunseseră să nu-mi fie străine. Îmi plăcea să privesc în sus la catargele cu velele strânse, cu parâmele ce făceau pe cer un motiv minunat și care îmi păreau atât de sus!” Și câteva rânduri mai jos spune Principesa: „Din clipa aceea nu m-am mai putut sătura de valuri și Mare!” Astfel, la 19 ani, Ileana și-a susținut examenul pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I (secund).
Trei ani mai târziu, în 1931, principesa Ileana s-a căsătorit, la Sinaia, cu Principele Anton de Habsburg, Prinț al Toscanei, cu care a avut 6 copii. După ce a fost Arhiducesă de Habsburg, s-a căsătorit a doua oară cu dr. Ștefan Isărescu. În 1967, odată cu inaugurarea mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Față, din Ellwood City, Pennsylvania, Statele Unite (a cărei construcție o inițiase în 1960) și-a luat numele ecleziastic Maica Alexandra, devenind stareța mănăstiri. Principesa Ileana a murit în 1991, după ce a vizitat România proaspăt eliberată de comunism.

Cenzura comunistă în Dobrogea (I - 1967) (COMAN 2007)

Virgil Coman, Cenzura în Dobrogea (I), „Tomis”, Constanța, XLII, feburarie 2007, nr. 443, p. 81-83.

La 20 mai 1949, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române avea să emită Decretul nr. 218 pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Acest organism funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri  și avea ca atribuții: redactarea Buletinului Oficial; autorizarea apariției tipăriturilor (ziare, reviste, afișe etc) și luarea de măsuri pentru respectarea condițiilor legale de imprimare; autorizarea tipăririi cărților; redactarea și difuzarea către presă a comunicărilor oficiale transmise de CM; coordonarea activității serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice.
Acest organism avea să-și desfășoare activitatea până la 30 mai 1975 când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 531, ia ființă Comitetul pentru Presă și Tipărituri, sub conducerea PCR și a CM. Principalele atribuții erau: prevenirea publicării și difuzării materialelor care încălcau legislația din acea perioadă, cât și sesizarea redactorului-șef al publicației, conducătorului  instituției de presă, al editurii ori a înlocuitorului ei; controlul modului de aplicare a normelor legale privind imprimarea mijloacelor de informare publică în tipografii și în unitățile socialiste dotate cu mijloace de multiplicare, precum și difuzarea imprimatelor ce nu au caracter intern și de serviciu; înregistrarea autorizației de editare a ziarelor, revistelor și a altor periodice, tipărite sau multiplicate, emise de editori; urmărirea respectării condițiilor de apariție aprobate și avizarea modificării acestora.
Potrivit expunerii de motive ce au stat la baza  promulgării acelui decret, CPT avea sarcina de a contribui la înfăptuirea politicii partidului și statului în domeniul presei, emisiunilor radioulului și televiziunii, lucrărilor editoriale, spectacolelor, filmelor și al altor forme de imprimare sau înregistrare grafică, fonică sau vizuală, destinate și folosite ca mijloace de exprimare și informare în conformitate cu legislația. Funcționarea sa va fi de scurtă durată, după numai doi ani de activitate fiind desființat, ca urmare a Hotărârii CC al PCR din 29 iunie 1977.
Documentele păstrate în arhivele constănțene relevă atât aspecte din activitatea vechiului organism, cât și din cea a CPT la nivel județean, care odată scoase la lumină, oferă posibilitatea celor interesați de a cunoaște mai bine faptele cenzurii, în concordanță cu politica partidului și statului din acea perioadă.
Acesta este principalul motiv pentru care ne propunem să vă prezentăm o serie de documente inedite, la 30 de ani de la desființarea sus-numitei instituții, în acord cu obsesiva, dar nedreapta acuză adusă de un segment al intelectualității românești contemporane, și anume că nu se permite, încă, accesul la cercetarea unor astfel de documente. În ceea ce ne privește, cu certitudine putem afirma că nu s-a pus niciodată problema restricționării accesului cercetătorilor la documente de acest gen. Realitatea este cu totul alta, și anume interesul scăzut pentru cercetarea lor.
Încercând să deslușim acest „mister” am ajuns la concluzia că generația cercetătorilor formați înainte de 1989 a cunoscut mai bine fațetele cenzurii și, probabil, că nu toate aceste documente sunt foarte importante, în timp ce tânăra generație presupune că sunt mai utile în nuanțarea istoriei ultimei jumătăți de secol. De ce presupune? Pentru că, pe de o parte, nu le-a consultat (am constatat că la Constanța am fost cel dintâi și singurul, până în prezent, dintre cei tineri), cunoscând perioada, mai mult prin prisma descrierilor părinților și bunicilor, nu întotdeauna dintre cele mai obiective, ele variind în funcția de originea lor „burghezo-moșierească” sau proletară, dar și prin intermediul literaturii de specialitate, apărută sub impulsul restaurării regimului democratic din România, care s-a dovedit a fi, pe alocuri, mai pătimașă. Fără îndoială, o astfel de atitudine, acum, este de înțeles, însă nu peste multă vreme și această istorie a ultimelor decenii va trebui scrisă sine ira et studio. Prin urmare, nu ne rămâne, nouă, celor mai tineri de astăzi, decât să avem capacitatea de a aborda, într-un mod cât mai științific cu putință, această problemă.
Studierea fondului CPT Constanța mi-a permis posibilitatea conturării une imagini generale asupra cenzurii presei și tipăriturilor din județul nostru. Textele erau „exorcizate” de ideile ce intrau în contradicție cu politica de partid și de stat sau care ar fi putut da naștere unor „interpretări” în același sens. Nu este mai puțin adevărat faptul că o serie de intervenții asupra unor producții editoriale  erau pe deplin justificate, din punctul de vedere al corectitudinii informației. În multe situații, lectorii/împuternicții au dat dovadă de spirit critic, strict științific, eliminând sau corectând o serie de afirmați inexacte. Și pentru a nu fi catalogat un nostalgic al regimului de până în 1989, de altfel nici nu pot fi, având în vedere vârsta pe care o aveam în momentul reinstaurării regimului democratic în România, voi încerca să vă supun atenției o serie de documente elaborate de personalul specializat în această privință,  menite a ilustra, într-un mod cât mai limpede, fațetele cenzurii în județul nostru, între 1967 și 1977, perioadă pentru care arhivele constănțene dețin note de lectură și rapoarte cu privire la producția editorială.
Pentru o mai bună înțelegere a demersului nostru, vom apela, din nou, la banala întrebare, de ce din 1967? Cu sinceritate vă mărturisesc că nu îmi explicam din ce motive acest fond arhivistc cuprinde note și rapoarte  de lectură / intervenții ale împuterniciților/lectorilor începând cu 1967. Răspunsul la această întrebare l-am găsit tot în documente. Astfel, în ședința de analiză a activității semestriale desfășurată de DGPT Constanța în 13 decembrie 1966, se aducea la cunoștința membrilor acestui colectiv, că, potrivit Ordinului  113 al directorului general al DGPT, începând cu 1 ianuarie 1967, toate publicațiile social-politice-culturale ce apăreau în provincie urmau a fi lecturate pe proprie răspundere de împuterniciții din teritoriu. Odată lămurit și acest „mister”, nu ne rămâne decât să lecturăm documentele ce urmează.

1967 februarie 20, Constanța
Extras din Nota de intervenții pentru perioada 20 ianuarie - 20 februarie a împuterniciților DGPT Constanța
<Nu s- a dat bun de tipar unui program al teatrului de stat pentru piesa „Scaunul fără picioare”, deoarece conținea unele afirmații interpretabile. Se spunea, de exemplu, că astăzi la noi au succese numai cei șmecheri, oamenii cinstiți având de înfruntat greutăți pentru a dobândi o situație. A fost consultat organul regional de partid, carea hotărât modificarea materialului.>
DJAN Constanța, fond CPT Constanța, dosar 3/1967, f. 34

1967 iulie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 iunie - 20 iulie a împuterniciților DGPT Constanța
<Tipografie
La Buletinul nr. 5 al ONT Mamaia - în materialul „Cu mașina prin România” s-a modificat următoarea afirmație: „Prin Timișoara și Subcarpații meridionali am plecat la Porțile de Fier pentru a vizita vestita insulă Adamklisi.” A apărut „insula Adakaleh”.
În materialul „Forfoteală” lectorul s-a oprit asupra următoarelor: „Am condus multe mile pe valea Prahovei cu pădurile sale de fag și brad, m-am bucurat cu o vizită la atrăgătoarea stațiune Sinaia și am luat telefericul până la vârful unui munte lângă vechiul oraș Brașov, de unde este o superbă privire asupra țării transilvane.”
Pentru a se evita disocierea Transilvaniei de restul teritoriului nostru, s-a cerut modificarea acestei părți, apărând „o superbă privire asupra Transilvaniei”.
Tov. Ghiuvelechian Clara>
DJAN Constanța, fond CPT Constanța, dosar 3/1967, f. 18-19

1967 septembrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 august - 20 septembrie a împuterniciților DGPT Constanța
<În această perioadă s-a efectuat o  isngură intervenție și anume la publicația „Vacanțe însorite”, nr. 3, ediția română. Redând impresiil eunor vizitatori români p elitoral, s epublica decșlarația unui tehnician care arăta că amers în excurise la Adamclisi și acolo „a privit cu emoție basoreliefurile de pe cele 54 de metope ale monumentului triumfal.” S-a făcut modificarea, apărând corect 48 de metope. 54 au fost inițial, pe parcurs s-au pierdut 6, așa cum apare în toate publicațiile de specialitate.
Nu am avut probleme deosebite la PTTR-Vamă și nici la revista Tomis.>

DJAN Constanța, fond CPT Constanța, dosar 3/1967, f. 13

1967 noiembrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 octombrie - 20 noiembrie a împuterniciților DGPT Constanța
<1/Tipografie
În programul de teatru pentru piesa „Azilul de noapte”,a cărei premieră a avut loc în cinstea  semicentenarului Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, se publica o relatare a vieții pe ani și activității lui Maxim Gorki. La anul 1917 apărea:
„1917 - unele acte de tâlhărie și banditism săvârșite după Victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie îl fac să ia atitudine împotriva partidului bolșevic, considerându-l vinovat de aceasta. Are divergențe cu Lenin.”
Lectorul a solicitat ca inoportun să se specifice aceste lucru mai ales cu prilejul sărbătorii; consultându-se organul regional de partid, a fost de aceeași părere.
Intervenția aparține tov. Ghiuvelechian.>

DJAN Constanța, fond CPT Constanța, dosar 3/1967, f. 5.

1967 noiembrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 noiembrie - 20 decembrie a împuterniciților DGPT Constanța
< Producție editorială
La tipografie s-a primit pentru tipărire broșura dedicată aniversării liceului din Medgdia care poartă numele lui Nicolae Bălcescu. Printre alte materiale urma să apară și cel intitulat „Bălcescu și prizma”. S-a apreciat ca necorespunzător acest material, care făcea unele comparații destul de fanteziste în legătură cu Bălcescu și corpuri geometrice. Relatând vizita lui Bălcescu la Tuilleries, perioada de așteptare până la deschiderea ușii muzeului, se spunea că Bălcescu se bucura la fel ca un copil când cineva îi spunea că îi va aduce o ciocolată, o păpușă.
Materialul conținea și o afirmație care putea da naștere la interpretări: „Prizma aceasta/Bălcescu/ți-a iubit poporul, a căutat să-l lumineze, nu ca acuma, cu ajutorul curentului electic, ci vorbindu-i despre istorie.”
Odată cu acest material, s-a sesizat la organul de partid că broșura nu conținea nicio apreciere a partidului asupra lui Bălcescu și a revoluției de la 1848, ci se începea cu o apreciere a lui Jules Michelet care scotea în evidență numai erudiția lui Bălcescu.
Comitetul Regional PCR a hotărât ca această broșură să nu mai fie tipărită.
Lector tov. Mihăescu>

DJAN Constanța, fond CPT Constanța, dosar 3/1967, f. 3.