3 „accidente“ miraculoase care au schimbat faţa medicinei
Adevărul 14 martie 2014
Se afișează postările cu eticheta 1928. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1928. Afișați toate postările
vineri, 14 martie 2014
duminică, 23 februarie 2014
luni, 23 decembrie 2013
O adresă a lui C. Rădulescu-Motru către ministerul de externe din 1931 referitoare la M. Eliade (HANDOCA 2005)
<
(...)
La 20 noiembrie 1928, într-o recomandare către Ministerul de Finanţe, tot Rădulescu-Motru e cel care îl [M. E.] va recomanda cu căldură pentru obţinerea unei burse în India.
În 1931 doctorandul [M. E.] lui Dasgrupta îi va trimite Profesorului [C. R. M.] său din Bucureşti studiile sale de filozofie indiană, spre a fi publicate în revista condusă de el.
(...)
P. S.
În arhiva din ţară a lui Mircea Eliade - aflată în posesia mea [M. H.] - se află şi adresa lui C. Rădulescu-Motru către Ministerul de Externe - copiată de tatăl lui Mircea Eliade (propria manu).
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Filozofie şi Litere
No 81, iunie 1931
Laboratorul de Psihologie
Excelenţă,
Bursierul Facultăţii noastre de litere se bucură de burse foarte reduse şi acelea date după foarte multe tărăgănări. Fostul nostru licenţiat în filozofie, Mircea Eliade este într-un caz şi mai greu, fiindcă se găseşte la o mare depărtare şi dânsul studiază filozofia în India (Calcutta).
Timp de trei ani, după stăruinţele în parte şi ale subsemnatului, dânsul şi-a păstrat bursa.
Acum vrea să se înapoieze. Din bursă nu poate să scoată cheltuielile de transport. De aceea fac un apel călduros la D-voastră să-i acordaţi din fondurile speciale ale Ministerului de Externe un ajutor pentru repatriere, pentru a nu sili să cerşească acest ajutor de la guvernul imperial britanic.
Cu tot devotamentul
Prof. C. Rădulescu Motru
(...)
>
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59.
(...)
La 20 noiembrie 1928, într-o recomandare către Ministerul de Finanţe, tot Rădulescu-Motru e cel care îl [M. E.] va recomanda cu căldură pentru obţinerea unei burse în India.
În 1931 doctorandul [M. E.] lui Dasgrupta îi va trimite Profesorului [C. R. M.] său din Bucureşti studiile sale de filozofie indiană, spre a fi publicate în revista condusă de el.
(...)
P. S.
În arhiva din ţară a lui Mircea Eliade - aflată în posesia mea [M. H.] - se află şi adresa lui C. Rădulescu-Motru către Ministerul de Externe - copiată de tatăl lui Mircea Eliade (propria manu).
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Filozofie şi Litere
No 81, iunie 1931
Laboratorul de Psihologie
Excelenţă,
Bursierul Facultăţii noastre de litere se bucură de burse foarte reduse şi acelea date după foarte multe tărăgănări. Fostul nostru licenţiat în filozofie, Mircea Eliade este într-un caz şi mai greu, fiindcă se găseşte la o mare depărtare şi dânsul studiază filozofia în India (Calcutta).
Timp de trei ani, după stăruinţele în parte şi ale subsemnatului, dânsul şi-a păstrat bursa.
Acum vrea să se înapoieze. Din bursă nu poate să scoată cheltuielile de transport. De aceea fac un apel călduros la D-voastră să-i acordaţi din fondurile speciale ale Ministerului de Externe un ajutor pentru repatriere, pentru a nu sili să cerşească acest ajutor de la guvernul imperial britanic.
Cu tot devotamentul
Prof. C. Rădulescu Motru
(...)
>
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59.
luni, 14 octombrie 2013
Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)
În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908, se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.
SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908, se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.
SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.
vineri, 14 decembrie 2012
Un comunist britanic în perioada interbelică (LAWRENCE 1928)
În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica
romanul de dragoste Lady Chatterley.
Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav
în primul război mondial (1914-1918) și a rămas paralizat la picioare,
Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare
al domeniului lor, Parkin. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi
împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care
deschide o discuție pe această temă cu Parkin la un restaurant. Pentru a fi
independent din punct de vedere material, acesta își găsise de lucru în oraș.
<-Am
să vă spun ceva. Parkin își înmuie glasul. La
uzina noastră, eu sînt secretarul ligii comuniste. Ăsta-i încă un lucru
de care n-aș vrea să se știe.
-Nu
mai spune! Ea știe?
-Nu
i–am spus.
-De ce?
-Noi
nu prea trăncănim despre treaba asta. Și ea e Lady Chatterley, știți bine,
indiferent de ce altceva ar mai fi.
-Deci
ești un communist.
Parkin
aruncă o privire de jur împrejurul holului.
-Da,
dar noi nu trîmbițăm lucrul ăsta în dreapta și-n stînga.
-Zău?
Și-ai vrea să instalezi și aici soviete ca în Rusia?
-Da.
Muncitorii nu trebuie să-și vîndă munca, că pînă la urmă ajung să-și vîndă și
sufletu’. O să ne îndeplinim
partea noastră de muncă, pentru ca țara să poată trăi. Dar n-o să ne mai vindem
munca pentru ca alții să realizeze profituri pe spinarea noastră.
-Deci vrei ca să fie ca în Rusia? De pildă vrei să-i
căsăpești pe toți cei din clasa conducătoare?
-Nu, nu-i nevoie să fie căsăpiți – poate numai cîțiva.
Dar pot și ei să mai coboare un pic și să trăiască așa cum trăiesc și alți
oameni. Nu s-ar putea?
-Nu știu. O maimuță poate să coboare din pom. Dar după
ce-a coborît, nu devine nici cîine, nici făptură omenească. Rămîne tot maimuță.
-Maimuță sau nemaimuță, va trebui să coboare, răspunse
Parkin încruntat.
-Și crezi că-i vei putea face să coboare?
Cei doi bărbați se scrutară unul pe celălalt.
-Da, zise Parkin. Am să-i fac!
-Foarte bine. Asta-i ideea. Și crezi că doamna în cauză
ar consimți să trăiască cu dumneata dacă ar afla?
-Nu știu.
-De ce nu i-ai spus?
-Nu m-a întrebat. Nu-mi vorbea decît de planurile ei.
Niciodată nu se gîndea la ale mele. Dumneavostră credeți că m-ar mai vrea?>
-Dacă ar ști că ești
secretarul ligii comuniste? Mă îndoiesc. Ar însemna să se convertească și
ea la comunism, să devină comunistă. Ceea ce nu e, sub nici un chip.
-Dar nici prea departe
nu e.
Tonul lui avea o
rezonanță tristă.
-Așa crezi? Mă rog, n-am
sondat-o.
-Pot să vă întreb ce
păreri politice aveți dumneavoastră?
-Eu? De nici un fel.
Dacă aș fu muncitor, aș fi comunist. Dar cum fac parte din clasele privilegiate
sau, măcar, mă bucur de unele privilegii, nu sînt nimic.
Parkin îl urmărea cu
ochii strălucitori.
-Nu sînteți.
-Așaa-i! Dar presupunînd
că ar simpatiza cu comunismul dumitale - dacă într-adevăr ar simpatiza - și ar
primi să vină să se mute cu dumneata undeva pe lîngă Sheffield - cu o femeie nu
știi niciodată cum o să reacționeze - ți-ar părea bine?
Ochii lui Parkin
scînteiară cu o strălucire alarmantă.
-Credeți că se poa' să
primească?
-Nici o secundă n-aș
răspunde pentru ea. S-ar putea să accepte și, la fel de ușor,să nu accepte. Dar
dacă ar accepta te-ai bucura?
-Da, m-aș bucura tare,
răspunse Parkin dîndu-și la o parte mustața de peste buze, cu un gest curios.
De-aș mai putea trăi cu ea ceasuri ca în căsuța din pădure! Și dac-aș ști că mă
susține și-n chestia ailaltă... ehei băiete!
Pe față îi licări un
zîmbet inconștient și din ochi începură să-i țîșnească micile jeturi de lumină
pe care numai Constance le văzuse pînă atunci.
-Credeți că s-ar putea?
întrebă cu subtilă gravitate.
-Să trăiască cu
dumneata... și să-ți susțină părerile comuniste? Pentru moment, nu. Dar
în viitor, s-ar putea.
-Poa' că omu, oricît
noroc ar avea, nu capătă în viață decît jumătate din ce vrea. Și eu mi-am avut
jumătatea mea - astă primăvară.
(...)
-Și totuși n-ai accepta
să trăiești cu ea în condițiile pe care ți le pune.
-Eh! Nu mi s-ar deschide
niciodată toată - niciodată pînă la ultimu' por. Dacă cedez în fața voinței ei,
o să-și închidă toți porii. Nu poate altfel.
(...)
-Las-o în pace un timp -
pînă îți dă ea un semn de viață - sau pînă simți dumneata nevoia s-o vezi. Și
atunci, spune-i despre chestia asta cu comunismul. E important pentru dumneata,
bănuiesc.
-Ce? Clubul nostru
comunist? Da. E ceva ce mi-am însușit, și la caren-aș putea să renunț. E un
curent electric. Da, e un lucru sigur.
-Atunci spune-i și ei
... cîndva în viitor. Și spune-i și despre casa din apropiere de Sheffield...
și pe urmă vezi cum reacționează.
-Da. Asta trebuie să
fac. (...)
SURSA
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley,
traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp.
251-255.
luni, 10 decembrie 2012
Intelectuali britanici din perioada interbelică despre materialism, socialism și comunism (LAWRENCE 1928)
În 1928 scriitorul
englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.
Deoarece nobilul soț al
tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial și a rămas paralizat
la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic
de vânătoare al domeniului lor. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi
împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care
deschide o discuție cu ea pe teme social-politice.
<-
Constance, îți amintești de vremea cînd eram socialiști ardenți, sau să fi fost
doar ultimul trandafir al verii fabienilor (1)?
-Era
amuzant, aprecie ea.
-Amuzant
un timp. Pe urmă devenise prea stil Webb (2). Mai simți azi ceva în genul acela?
-Eu?
Îl privi curioasă. Aș zice că simt la fel. Sînt socialist în ce privește
sentimentele față de aristocrație – mai ales după ce mi-au făcut vizite de
protocol – sau mai curând lui Clifford – și m-au copleșit cu dulceața lor. Cînd
îi văd, timp de o oră sau două sînt un adevărat Robespierre (3). Pe urmă trece.
Cred că politica nu mă mai interesează.
-Nici
nu-i interesantă. Și ce părere ai de comunism și de bolșevicii (4) „sută la
sută”, cum le spune lumea?
-Mă
rog. Nu sunt prea atrăgători, nu-i așa?
-Pentru
mine, nu. Totuși, poate că au simțul unei nedreptăți autentice.Și pentru un
popor care nu acceptă să fie obedient, e un lucru care contează.
-Da.
Da. Numai că uneori nu mă interesează prea mult marile nedreptăți vagi care mă
ating personal. Viața e întotdeauna nedreaptă.
E nedrept pentru Clifford să fie
paralizat – e nedrept pentru mine să-i fiu soție. Soarta și nedreptatea par să
se confunde prea des. Fiecare trebuie să-și poarte nedreptatea.
-Și
dacă unui simt că se pot scutura de ea?
-Atunci
presupun că trebuie s-o facă.
Duncan
cumpăni o clipă.
-Comunismul
te sperie?
Constance
se uită la el și cumpăni la rîndul ei.
-Da,
răspunse ea încet. Cred că mă sperie. Mă sperie tot ce înseamnă materialism –
salarii și prorprietate de stat – și nimic altceva.
-Dar
ce altceva există azi în afară de materialism?
-Știu.
Dar materialismul de azi îți lasă și libertatea de a nu fi materialist, dacă nu
vrei să fii. Clifford și cu mine nu avem nevoie să fim materialiști tocmai
pentru că ne bucurăm de o anumită cantitate de bunuri materiale. Mi se pare
singura cale de a evita materialismul.
-Și
tu și Clifford nu sînteți materialiști?
-Nu
cred. Găsești că sîntem?
-Aș
spune că nu vă găsiți prea departe.
Constance
rămase tăcută, părînd să se gîndească la ceva.
-Oricum,
răspunse ea înțepată, nu sîntem atît de materialiști, atavic materialiști, cum
am fi dacă ne-am găsi în Rusia de azi. – Sau tu crezi cumva în Rusia?
-Nu,
mă tem că nu cred. Dar nu pentru c-aș ști mare lucru despre ce se petrece
acolo. Simt, însă, într-adevăr, că acolo-i vorba de un materialism atavic, așa
cum în America se poate de un materialism progresist. Dar sînt gata să mă lase
combătut.
-Da.
Totuși, când te gândești la Rusia de azi nu se poate să nu încerci o strîngere
de inimă. Și aceeași strîngere de inimă o simți cînd te gîndești la communism.
-Da,
și eu simt la fel. Totuși, îmi dau seama că, mai devreme sau mai târziu,
muncitorii vor trebui să-și spună cuvântul. Și, la urma urmei, Anglia nu-i
Rusia. Un miner din Tevershall nu-i un mujic rus (5). Nu-i văd pe muncitorii
englezi zdrobindu-ți capul numai pentru că locuiești la conacul Wragby. Tu-i
vezi?
-Nu.
Și nu-i cred în stare. Sînt mult prea umani.
-Așa e. Dar am impresia că an de an tot pierd din
umanitate. E un lucru lipsit de
speranță. Cînd mă aflu prin părțile astea ale voastreîncerc o senzație de
disperare, de moarte. Știi după ce cred eu cu adevărat englezii?
-După ce?
-Contact. Un fel de contact uman, pasional, între ei. Și
poate dacă comuniștii or să sfărîme într-adevăr faimosul „sistem”, s-ar putea
să se înfiripe un gen de relații noi între oameni: să nu se mai frămînte atîta
pentru bani, să iubească viața, să se preocupe de fluxul vital în semenii lor.
Urmă o tăcere. Constance cosea cu încetineală.
-S-ar putea, spuse ea după un timp. Numai că nu văd cum
ar putea rezulta așa ceva di socialism – sau din comunism. De ce n-am porni pe
dată la asemenea acțiune?
-Pentru că știm foarte bine că sîntem angrenați în
„sistem”. Sîntem cu toții încărcați cu toții în același autobuz, sau carusel,
sau tramvai, sau tren, sau vagon de mină, sau automobil particular, și sîntem
acționați de mecanismul unui sistem materialist. Nu ne întîlnim niciodată între
noi pentru că sîntem mînați în aceeași direcție și nu facem decît să coborîm dintr-un vehicul pentru ca
peste o jumătate de oră să ne urcăm în altul. Și tot așa mai departe, pînă ne urcăm în dric.
– Ăsta-i sistemul. Cred că englezii, o bună parte dintre ei, sînt sătui de
materialism și sătui de nevoia de a-și
înăspri inimile pentru ca vehiculul să poată merge înainte. – Nu, de la sfîrșitul războiului încoace, am
urît democrația. Și acum greșesc așteptînd ceva de la aristocrație. Lucrul de
care avem nevoie este să ne transmitem unii altora fluxul vital – să rupem
zăgazurile acestui flux natural care se cere eliberat. Numai că ne temem cu
toții să nu fim striviți de autobuz, așa că preferăm să sărim în el și să ne
lăsăm duși mai departe.>
SURSA
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de
Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 256-259.
NOTE
M.T.
(1)Societatea Fabienilor=Asociație fondată în 1884 de
intelectuali britanici (Shaw, Toynbee, Wells, Webb) care promovau un
colectivism reformist, opus celui revoluționar promovat de Karl Marx și care
vor contribui la constituirea partidului laburist (socialist) la 1900-1906.
Denumirea a venit de la numele comandantului roman Fabius, care l-a hărțuit
sistematic pe temutul cartaginez Hannibal, evitînd o bătălie de amploare (sec.
II î. H.)
(2)Sydney Webb (1859-1947)=Întemeietor în 1895 al Școlii
Engleze de Economie, casa sa a devenit
sediul Societății Fabienilor.
(3)Maximiliem Robespierre (1758-1794)=Lider al
revoluționarilor radicali francezi (iacobini), a promovat teroarea ca mijloc de
guvernare (1793-1794), fiind el însuși executat de adversarii săi politici.
(4)Bolșevici=Fracțiunea majoritară (1903) din Partidul
Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, promotoare a cuceririi puterii prin
revoluție. Sub conducerea lui V. I. Lenin a preluat puterea prin lovitura de
stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, după care a adoptat numele de Partid
Comunist.
(5)Mujic=Categorie socială inferioară (țăran sărac) în
Rusia țaristă.
joi, 2 august 2012
vineri, 20 iulie 2012
Unitate socială englezească versus divizare socială rusească (LAWRENCE 1928)
<
(...)
Dar pentru prima dată în viața ei, Constance fu străbătută de un fior de spaimă, un presentiment al unei îndepărtate revoluții. Știa multe despre teribila revoluție din Rusia*, despre convulsiva ură de clasă care se dezlănțuise acolo, dar care nu se întinsese încă până aici. Da, Rusia era Rusia, romantică și teribilă și, oarecum, incomprehensibilă. Iar Anglia era altceva. ”Noi nu suntem divizați, noi formăm o unitate.” Cuvintele acestea i se păruseră întotdeauna adevărate. Într-adevăr, dincolo de suprafață, alcătuiau cu toții un întreg. Până atunci nu simțise niciodată cea mai mică spaimă, spaimă de clasă, față de concetățenii ei.
Dar pentru prima dată în viața ei, Constance fu străbătută de un fior de spaimă, un presentiment al unei îndepărtate revoluții. Știa multe despre teribila revoluție din Rusia*, despre convulsiva ură de clasă care se dezlănțuise acolo, dar care nu se întinsese încă până aici. Da, Rusia era Rusia, romantică și teribilă și, oarecum, incomprehensibilă. Iar Anglia era altceva. ”Noi nu suntem divizați, noi formăm o unitate.” Cuvintele acestea i se păruseră întotdeauna adevărate. Într-adevăr, dincolo de suprafață, alcătuiau cu toții un întreg. Până atunci nu simțise niciodată cea mai mică spaimă, spaimă de clasă, față de concetățenii ei.
Și acum, un spasm ciudat, ca un spasm premonitoriu în travaliul facerii la o femeie care naște pentru prima oară, îi străbătu făptura. Un fior de spaimă nedefinită, dar îngrozitoare, o spaimă de semenii și semenele ei, o spaimă de clasă. Multă vreme nu putu crede în sursa care generase acel straniu spasm de groază. Dar în cele din urmă se văzu nevoită să admită: provenea din contactul ei cu clasa de jos.
Se atinsese de ei, într-un contact pasional. Și din atingere se iscase un fior de frică sălbatică, necunoscută. Poate că aceștia erau groparii ei, ai ei și ai clasei ei! Poate că în chiar acest moment paznicul se desfăta cu gîndul unei subtile distrugeri a ei. Își aminti de malițiozitatea infinit de subtilă a vocii lui cînd o întrebase: ”Nu simți că te-njosești cu oameni de teapa mea?” Oare simțise că, pe undeva, ea se înjosise cedîndu-i? Și se bucura de înjosirea ei? Și doamna Bolton**? Exista ceva sinistru în bunăvoința ei. Și ea se delecta cu o decădere?
(...)
>
(...)
>
SURSA
D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley***, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 95-96
NOTE M. T.
* Revoluția declanșată de partidul comunist din Rusia prin lovitura de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 avea ca fundament teoretic ”lupta de clasă” inevitabilă dintre clasa proprietarilor de pământ și întreprinderi și cea a țăranilor și muncitorilor, ca urmare a ”urii de clasă” acumulate în timp de cei ”exploatați” împotriva ”exploatatorilor”.
** Infirmiera soțului eroinei, care era văduva unui miner mort într-un accident de mină din regiunea în care se afla domeniul.
*** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)
*** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)
joi, 28 iunie 2012
Medicina indiană preariană („Enciclopedia...” 2009)
<
Descoperirea în anul 1928 a ruinelor orașului Mohenjo-Daro a scos la iveală și preocupările medicale ale vremii. În vasele dezgropate s-au găsit urme ale unor leacuri empirice folosite în acele timpuri, cum ar fi silagiul, un praf negru utilizat în dispepsii și hepatopii, oase de sepie utilizate în boli de ochi și urechi, precum și rădăcini de plante uscate.
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, p. 43 / Medicina preariană.
Descoperirea în anul 1928 a ruinelor orașului Mohenjo-Daro a scos la iveală și preocupările medicale ale vremii. În vasele dezgropate s-au găsit urme ale unor leacuri empirice folosite în acele timpuri, cum ar fi silagiul, un praf negru utilizat în dispepsii și hepatopii, oase de sepie utilizate în boli de ochi și urechi, precum și rădăcini de plante uscate.
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, p. 43 / Medicina preariană.
joi, 10 mai 2012
joi, 12 aprilie 2012
Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare: Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare: Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.
sâmbătă, 1 decembrie 2007
Principesa Ileana a României (1909-1991) („TOMIS” 2007)
?, Alteța Sa Regală Principesa Ileana, „Tomis”, Constanța, XLII, 453, decembrie 2007, 90.
De mare au fost îndrăgostite și principesele Casei Regale, dar nici una atât de puternic ca A. S. R. Ileana. Ea s-a născut la Palatul Cotroceni în 1909, fiind al cincilea copil al Reginei Maria. De mică s-a simțit atrasă de mare, ea scriind în 1928: „Constanța evocă pentru mine multe amintiri... aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi și despre ele țin să vorbesc. Mi-aduc aminte cum în clipa când ne deșteptam fugeam la fereastră, să privim jos... portul cu vapoarele străine sau cunoscute, ... iar pe valurile venite din larg, ce păreau că mă cheamă în veșnica lor neliniște, ușor legănată, geamandura mugind.” Ileana descrie chiar primele lecții pe care le luase în copilărie de la mateloți încercați: „eu eram cea mai curioasă, încât cuvintele: babord, tribord, pupa, prora ș. a. ajunseseră să nu-mi fie străine. Îmi plăcea să privesc în sus la catargele cu velele strânse, cu parâmele ce făceau pe cer un motiv minunat și care îmi păreau atât de sus!” Și câteva rânduri mai jos spune Principesa: „Din clipa aceea nu m-am mai putut sătura de valuri și Mare!” Astfel, la 19 ani, Ileana și-a susținut examenul pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I (secund).
Trei ani mai târziu, în 1931, principesa Ileana s-a căsătorit, la Sinaia, cu Principele Anton de Habsburg, Prinț al Toscanei, cu care a avut 6 copii. După ce a fost Arhiducesă de Habsburg, s-a căsătorit a doua oară cu dr. Ștefan Isărescu. În 1967, odată cu inaugurarea mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Față, din Ellwood City, Pennsylvania, Statele Unite (a cărei construcție o inițiase în 1960) și-a luat numele ecleziastic Maica Alexandra, devenind stareța mănăstiri. Principesa Ileana a murit în 1991, după ce a vizitat România proaspăt eliberată de comunism.
De mare au fost îndrăgostite și principesele Casei Regale, dar nici una atât de puternic ca A. S. R. Ileana. Ea s-a născut la Palatul Cotroceni în 1909, fiind al cincilea copil al Reginei Maria. De mică s-a simțit atrasă de mare, ea scriind în 1928: „Constanța evocă pentru mine multe amintiri... aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi și despre ele țin să vorbesc. Mi-aduc aminte cum în clipa când ne deșteptam fugeam la fereastră, să privim jos... portul cu vapoarele străine sau cunoscute, ... iar pe valurile venite din larg, ce păreau că mă cheamă în veșnica lor neliniște, ușor legănată, geamandura mugind.” Ileana descrie chiar primele lecții pe care le luase în copilărie de la mateloți încercați: „eu eram cea mai curioasă, încât cuvintele: babord, tribord, pupa, prora ș. a. ajunseseră să nu-mi fie străine. Îmi plăcea să privesc în sus la catargele cu velele strânse, cu parâmele ce făceau pe cer un motiv minunat și care îmi păreau atât de sus!” Și câteva rânduri mai jos spune Principesa: „Din clipa aceea nu m-am mai putut sătura de valuri și Mare!” Astfel, la 19 ani, Ileana și-a susținut examenul pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I (secund).
Trei ani mai târziu, în 1931, principesa Ileana s-a căsătorit, la Sinaia, cu Principele Anton de Habsburg, Prinț al Toscanei, cu care a avut 6 copii. După ce a fost Arhiducesă de Habsburg, s-a căsătorit a doua oară cu dr. Ștefan Isărescu. În 1967, odată cu inaugurarea mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Față, din Ellwood City, Pennsylvania, Statele Unite (a cărei construcție o inițiase în 1960) și-a luat numele ecleziastic Maica Alexandra, devenind stareța mănăstiri. Principesa Ileana a murit în 1991, după ce a vizitat România proaspăt eliberată de comunism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)