Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare:  Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.

„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.