Un student rus revenit acasă din Europa secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Între timp împlinisem douăzeci și unu de ani. Mi-am luat în primire moștenirea, mai bine zis partea de moștenire pe care binevoise să mi-o lase tutorele, am adat împuternicire servului meu eliberat, Vasili Kudriașev, să-mi administreze bunurile și-am plecat în străinătate, oprindu-mă la Berlin. Aici, în străinătate, am petrecut, după cum am avut plăcerea să-ți aduc la cunoștință, trei ani încheiați. Ei, și? Și acolo în străinătate am rămas aceeași ființă fără originalitate. Mai întîi, ce să mai vorbim, Europa propriu-zisă și felul de a trăi european nu le-am cunoscut nici cît negru subt unghie; atîta doar că puteam asculta disertațiile profesorilor nemți și citi cărți germane direct la origine... asta era toată diferența. Duceam o viață singuratică, de monah; nu mă frecam decît de locotenenți în retragere, cuprinși de aceeași sete de cunoaștere ca și mine, dar greoi la minte și puțin înzestrați cu darul vorbirii; mă legasem și de cîteva familii stupide din Penza și din alte provincii bogate în grîu; stăteam uitat prin cafenele, citeam ziare, sara mă duceam la teatru! (...) Am mai stat doi ani întregi în străinătate; am vizitat Italia, am contemplat la Roma Schimbarea la față*, și la Florența statuia Venerei**; și dintr-o dată am fost cuprins de un entuziasm de nedescris, de un fel de turbare parcă; serile scriam versuri, am început a-mi ține și un jurnal; într-un cuvînt am trecut pe unde au trecut și ceilalți. Și totuși, cînd te gîndești, ce ușor e să fii original! De pildă, eu nu mă pricepeam de fel nici la pictură, nici la sculptură și ce simplu ar fi fost să recunosc asta cu voce tare... Aș, da de unde! Se poate una ca asta? Ba nu, ia-ți cicerone***, aleargă să vezi frescele...
Iar plecă ochii și iar își smulse scufia din cap.
-În sfîrșit, am luat calea către țară, urmă el cu voce obosită, și iată-mă înapoi la Moscova. Întors la Moscova, s-a întîmplat cu mine o schimbare uimitoare. De unde în străinătate mai mult tăceam, acuma, deodată, am început să vorbesc cu neașteptată îndrăzneală și să-mi închipui despre mine Dumnezeu știe ce! Și s-au mai găsit oameni îngăduitori care mai să mă creadă un geniu, cucoane care să-mi asculte cu interes elucrubațiile. Într-o bună zi s-au iscat niște vorbe pe socoteala mea. (Cine a fost autorul nu se știe, probabil că vreo fată bătrînă de sex masculin - asemenea exemplare găsindu-se cu duiumul la Moscova.) S-au iscat vorbe care au început a da muguri, apoi cîrcei, ca o tufă de mure. M-am încîlcit în ele, am căutat să mă smulg, să rup legătura de fire, dar n-am reușit... Atunci am plecat. Iată și în împrejurare asta ca și în celelalte m-am dovedit un nătărău. Ar fi trebuit să aștept cu răbdare să treacă năpasta, așa cum aștepți să treacă o criză de urticarie, și aceeași binevoitori mi-ar fi deschis iar brațele, aceleași cucoane mi-ar fi surîs din nou,
ascultîndu-mi discursurile... dar aici e toată nenorocirea: nu sînt original. S-a trezit deodată în mine un scrupul: a început să-mi fie rușine de flecăreala mea fără sfîrșit - asară la Arbat****, astăzi la Truba, mîne la Svîțev-Vrajek - și mereu despre aceleași și aceleași lucruri...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 302-304.

NOTE M.T.
* Schimbarea la față = Tablou realizat de pictorul renascentist italian Rafaello Sanzio (1483-1520) în 1517 la comanda cardinalului Giulio Medici pentru catedrala din orașul francez Narbonne, readus și restaurat la Vatican în 1815.
** Venera/Venus = Zeița dragostei la romani.
*** Marcus Tullius Cicero (106 î.H. - 43 î. H.) = 1. Politician, orator, filozof și scriitor roman, renumit pentru elocința sa. 2. Termen menționat în secolul XVIII în literatura engleză pentru a desemna un ghid din galeriile de artă.
**** Arbat = Stradă pietonală situată la 1 km de centrul istoric al Moscovei, existentă din secolul XV și devenită în secolul XIX zonă rezidențială pentru nobilimea rusă.

„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.