Mirela Corlățan, Basarabia: un milion de victime ale comunismului 

”Evenimentul Zilei”, București, 31 martie 2010

GHEORGHE BOLDUR-LĂȚESCU, Genocidul comunist

”România Liberă”, București, 20 mai 2006

„Epurările în învățământul juridic” (RUSU)

 Titus Rusu, Epurările în învățământul juridic, „Tomis”, Constanța

În procesul de degradare a învățământului românesc în general și a celui juridic în special, care face obiectul preocupărilor noastre, marea lovitură i-a fost dată acestuia prin epurările masive din 1947 și anii următori. Era o parte dintr-un program bine gândit, având ca scop urgentarea sovietizării României. În lucrarea „KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov”, de Christopher Andrew și Oleg Gordievski (All, București, 1994), se arată că în 1947 a fost elaborat un plan sinistru numit „Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita sovietică”. Prin aceste Directive s-a hotărât destinul politicienilor din opoziție, infiltrarea întreprinderilor și instituțiilor cu informatori, ruinarea gospodăriilor țărănești prin creșterea obligațiilor de predare a cotelor, extinderea birocrației statului etc.

Reproducem paragraful din „Directive...” referitor la învățământ: „Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din liceu și facultăți trebuie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprescă predarea limbilor latină și greacă, a filozofiei generale, logicii și geneticii. Trebuie ca în facultăți să ajungă cu prioritate sau exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt  interesați să se se perfecționeze la nivel înalt, ci să obțină o diplomă”.

Și în continuare: „Se va căuta ca cei ce lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională și necalificați”.

Bineînțeles că guvernanții români s-au conformat cu credință Directivelor NKVD.

Redăm epurările din învățământul juridic din 1947.

Prin Decizia 266979 a Ministerului Învățământului și Educației Naționale (ministru Ștefan Voitec), publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 16 octombrie 1947, au fost „comprimate” următoarele cadre didactice, catedre și conferințe din învățământul juridic:

Facultatea de Drept din București
Catedra de drept roman - Dumitriu George - se comprimă persoana și catedra
Catedra de istoria dreptului românesc - Fotino George - se comprimă persoana și catedra
Catedra de filosofia dreptului - Veniamin V. - se comprimă persoana și catedra temporar
Catedra de procedură civilă - Preutescu Laurențiu - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept comercial - Fințescu N. I. -  se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept constituțional - Gruia V. - se comprimă persoana și catedra
Catedra de istoria doctrinelor politice - Strat Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de finanțe publice - Leon N. Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de politică și legislație agrară, minerit și industrială - Bulgaru V. - se comprimă persoana și catedra
Conferința de drept civil - Sachelarie Ovidiu -  se comprimă persoana și conferința
Conferința de drept comercial - Dim. Gerota - se comprimă persoana și conferința
Conferința de legislație comercială - Petrovici Vlad - se comprimă persoana și conferința
Conferința de drept internațional privat - Antonescu Erwin - se comprimă persoana și conferința
Conferința de istoria doctrinelor politice - Dragomir Gh. - se comprimă persoana și conferința
Asistent provizoriu drept civil - Voiculeț Pompiliu - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu drept civil - Vlahide Paul - se comprimă persoana
Asistent provizoriu drept administrativ - Teodorescu I. - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu istoria doctrinelor economice - Todirașcu Șt. - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu istoria doctrinelor economice - Mănescu Virgil - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu finanțe - Pascal R. I. - se comprimă persoana și postul
Asistent provizoriu finanțe - Cristea Gheorghe - se comprimă persoana și postul
Asistent legislație financiară - Vasiliu V. - se comprimă persoana și postul

Facultatea de Drept din Cluj
Catedra de statistică - Venczel Iosif - se comprimă persoana și temporar catedra
Catedra de drept penal și procedură penală - Turnowszky  Al. - se comprimă persoana
Catedra de drept social și politică socială - Iordache Ludovic - se comprimă persoana și catedra
Catedra de contabilitate generală Zselegi Iuliu - se comprimă persoana 
Asistent suplinitor drept civil - Oriol Bela - se comprimă persoana și temporar postul
Asistent  - Covaci Bela - se comprimă persoana și postul

Facultatea de Drept din Iași
Catedra de enciclopedia și filosofia dreptului - Damian Constantin - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept penal și procedură penală - Cristescu Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept administrativ - Popovici I. - se comprimă persoana 
Catedra de drept penal și procedură penală  - Buzea N. - se comprimă persoana și catedra
Asistent suplinitor finanțe și statistică - Iovanelli Ion - se comprimă persoana și postul

Tot cu 1 septembrie 1947 au fost puși în „retragere din oficiu: 
Facultatea de Drept din București

Oteteleșteanu Alexandru - titular la catedra de drept comparat
Arion D. - conferențiar la catedra de drept românesc
Teodorescu Anibal - titular la catedra de drept administrativ

Facultatea de Drept din Cluj
Poruțiu Petre - profesor titular la catedra de drept comercial
Traian Pop - profesor titular la catedra de drept penal și procedură penală

Începând din 1948, Monitorul Oficial nu a mai publicat listele cu epurările din învățământ, care au continuat până în 1950. În 1948 a fost epurat profesorul de drept civil Istrate Micescu, celebru avocat, cel mai mare orator român al acestui secol alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aur. Micescu a murit la penitenciarul Aiud în 1950, de foame, iar în 1997 hotărârea de condamnare a fost desființară de Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a admiterii recursului extraordinar introdu de procurorul general Nicolae Cochinescu. Aurel Sergiu Marinescu, fost student la Drept și arestat în 1949, în cartea „Prizonier în propria țară” (3 volume), arată că în penitenciarul Aiud se aflau 19 foști profesori de la Facultatea de Drept din București.

În locul celor epurați, au fost numiți noi „profesori” dintre politruci și avocați fără procese. Demn de Cartea Recordurilor este Petre Belle, care între 1952-1957 a fost profesor. șef de catedră și decan fără să fie jurist. În 1952, când avut loc „mazilirea” Anei Pauker, Belle, care lucra la Direcția Cabinet din MAE, a fost trimis la „munca de jos”, adică profesor, șef de catedră și decan, întrucât era student în anul II la Facultatea de Drept din București, la fără frecvență. Când eram în armată la Târgoviște, i-am relatat colegului de pluton și bun prieten, Mony Merovici, istoria cu „decanul”. Mony mi-a replicat ironic: „asta-i culmea deșteptăciunii,Titus, să înveți pe alții ceea ce nu știi”. Culmea este că în aceeași cazarmă, Nicolae și Elena Ceaușescu aveau să fie judecați și condamnați la moarte, în buna tradiție a lui A. I. Vâșinski, de către colonelul Gică Popa, devenit apoi general, fost student al aceluiași decan. Când a fost pus în situația de a redacta hotărârea de condamnare la moarte, Popa și-a tras un glonte în cap. Tot în buna tradiție sovietică și a directivelor NKVD pentru comunizarea țărilor din orbita Kremlinului...

„Istoria secretă a Cominternului” (LAUNAY 1990)

 Jacques de Launay, Istoria decretă a Cominternului. 1919-1943. Eșecul unei speranțe, Venus/Negru pe alb, București, 1993

7 Cuvânt înainte

13 Revoluția mondială

36 Troica victorioasă

50 Nașterea Stalinternului

70 Marile procese de la Moscova

102 Fronturile populare

121 Marele război patriotic

153 Hotărârea de dizolvare a Cominternului

173 Reflecții

Anexe
177 1.Cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev
170 2.Primele victime ale bolșevismului 
180 3.Manifestul Comunist din 1848, operă a unor burghezi înstăriți
183 4.Originile zilei de 1 Mai
185 5.Originea lioneză a Internaționalei
187 6.Lenin și Kșesinskaia
188 7.Portretul grafologic al lui Stalin
189 8.Victimele stalinismului 1924-1927
193 9.Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului
195 10.Protocoalele secrete ale Pactului de neagresiune germano-sovietic 23 august 1939
197 11.Troțki și NKVD
199 12.Moartea Generalului Vatutin
200 13.Părerile lui Willy Brandt în 1945
202 14.Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului
204 15.Arhivele Cominternului
205 16.Mausoleul lui Lenin
206 17.Stalin și munca forțată
208 18.Întoarcerea din URSS
210 19.Comunismul și războiul din Spania

214 Note

„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.