Titus Rusu, Distrugerea elitelor juridice, „Tomis”, Constanța, martie 2002
În procesul de sovietizare a României, desființarea statului de drept și distrugerea elitelor juridice au fost prioritare. Din cercetările noastre a rezultat că au murit în închisoare profesorii Istrate Micescu, Mihail Rarincescu, Ion Vălimărescu, Erwin Antonescu, George Strat de la Facultatea de Drept din București. Petrișor Viforeanu s-a sinucis când a aflat de iminența arestării.
Am în față volumul Elogiul libertății de profesorul George Strat (București, Tipografia de Artă Leopold Geller, 1937, 208 p.), o culegere de articole publicate în ziarul „Libertatea” între 1933-1937. Textele sunt antifasciste (antimussoliniene), antinaziste și anticomuniste. La cinci luni de la venirea lui Hitler la putere, profesorul Strat a intuit latura malefică a regimului nazist, catastrofa pe care o va provoca, precum și deznodământul final.
Am zăbovit asupra acestui volum care are o dedicație autografă a autorului: „Domnului Gheorghe Brătianau, omagiul nezdruncinatei mele fidelități și afectuoasei mele admirațiuni. Geohge Strat. București, 25 mai 1937”. Profesorul și politicianul liberal G. Brătianu a murit la închisoarea Sighet. Despre Strat citesc în nr. 24/1998 al revistei „Memoria”: „Strat George - n. 1894 com. Vârlezi jud. Fălciu; în primul război mondial s-a distins în luptele de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu Coroana României. În 1917 a urmat o școală specială de aviație la Londra. Și-a luat doctoratul în Drept la Paris; revenit în țară, a fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București. A fost fruntaș al PNL și deputat în mai multe legislaturi. În 1938 a fost numit să reprezinte România l Liga Națiunilor, la Geneva. Între 4 iulie și 30 septembrie este ministru secretar de stat. După instaurarea regimului comunist, este dat afară din învățământ (1947), arestat în 1948 și condamnat la 7 ani temniță grea. Ajunge la Jilava, apoi la Sighet, iar în 1955, la expirarea pedepsei, i se stabilește domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În decembrie 1958 i se intentează un nou proces, este condamnat și, după ce trece prin închisorile Jilava și Galați, ajunge la cea din Botoșani, unde, datorită condițiilor exterminare, se stinge din viață pe 15 decembrie 1961, fiind aruncat în groapa comună.”.
Profesorul de enciclopedia dreptului, G. G. Mironescu, a avut un destin la fel de tragic. A fost de două ori prim-ministru și de două ori vice prim-ministru. Era foarte bogat și generos cu studenții. Petre Pandrea fost studentul său preferat. Când Pandrea a plecat la studii la Berlin, profesorul i-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci.
Pandrea a scris despre fostul său profesor în Memoriile mandarinului valah: „În 1948, a început sbiltuiala marilor demnitari. Mironescu s-a ascuns. A fost ținut 8 ani la un fel de pensiune cu un preț enorm. Stătea ziua cu perdelele trase. Noaptea ieșea puțin. Îi murise soția și n-a participat la înmormântare. Nepotul său, Petre Mironescu, îi mâncase o avere uriașă în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoți. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek și o blană de vizon. Vroia să-și vadă nepoții. Nu i-a găsit. S-a întors la Iași nu a mai fost primit în gazdă, de frică. Asemenea animalului rănit de moarte, care se retrage în bârlogul său și moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui. Avea acolo nepoți și strănepoți. L-au primit o noapte. De spaimă l-au rugat să plece, dându-i bani de drum. S-a dus pe o bancă din Copou și și-a tăiat venele. A fost găsit și dus la spital. Între timp, pierduse blana de vizon, banii și ceasul de platină. A fost considerat un cerșetor internat în spital, un doctor profesor i-a adus rufărie de schimb, cărți și alimente de acasă. A furat somnifere de la ceilalți bolnavi și s-a sinucis. A lăsat un bilet pe care era scris că, cel care a fost profesorul G. G. Mironescu, își lasă cadavrul studenților, fiindcă el a iubit „studențimea”.
Între 1952-1957, decanul Facultății de Drept din București a fost Petre Belle. La data numirii ca decan și profesor era student în anul II la fără frecvență. Ignorant, era un tip haios. Odată, la căminul Călărași, s-a certat cu studenții de la Drept, nemulțumiți de mâncarea proastă și frigul din cămine. Belle, furios, le-a strigat: „ Mă, eu sunt decan, nu curva voastră”. Era un „lumpen universitar” (apud Constantin Novac). Un umorist, la o agapă colegială, a spus că noi suntem „promoția Petre Belle”.
Din Lexiconul negru. Uneltele represiunii comuniste, de Doina Jela, aflu că Belle, ca prefect al județului Arad, a dispus ca trupele de securitate, în 1949, să tragă în țăranii care protestau împotriva colectivizării forțate. Au fost execuții sumare. Represiunea s-a soldat cu zeci de morți și răniți. Au urmat sute de arestări. Belle era fiu de țăran din Berecscheș. D. Jela nu a cunoscut „cariera universitară” a lui Belle.
În condiții vitrege, dintre foștii studenți ai lui Belle au apărut elite autentice. Menționăm pe regretatul universitarii Ion Rucăreanu (cu doctorat la Cambridge) și Victor Dan Zlătescu, scriitorul Bujor Nedelcovici și Rodica Ojog Brașoveanu și redutabilii avocați Aurel Gheorghe (care continuă tradiția marilor avocați interbelici), Mircea Stănculescu (colecționar de artă și președintele Asociației Filateliștilor din România) și Toma Dragomir, decanul baroului București.
Am în față volumul Elogiul libertății de profesorul George Strat (București, Tipografia de Artă Leopold Geller, 1937, 208 p.), o culegere de articole publicate în ziarul „Libertatea” între 1933-1937. Textele sunt antifasciste (antimussoliniene), antinaziste și anticomuniste. La cinci luni de la venirea lui Hitler la putere, profesorul Strat a intuit latura malefică a regimului nazist, catastrofa pe care o va provoca, precum și deznodământul final.
Am zăbovit asupra acestui volum care are o dedicație autografă a autorului: „Domnului Gheorghe Brătianau, omagiul nezdruncinatei mele fidelități și afectuoasei mele admirațiuni. Geohge Strat. București, 25 mai 1937”. Profesorul și politicianul liberal G. Brătianu a murit la închisoarea Sighet. Despre Strat citesc în nr. 24/1998 al revistei „Memoria”: „Strat George - n. 1894 com. Vârlezi jud. Fălciu; în primul război mondial s-a distins în luptele de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu Coroana României. În 1917 a urmat o școală specială de aviație la Londra. Și-a luat doctoratul în Drept la Paris; revenit în țară, a fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București. A fost fruntaș al PNL și deputat în mai multe legislaturi. În 1938 a fost numit să reprezinte România l Liga Națiunilor, la Geneva. Între 4 iulie și 30 septembrie este ministru secretar de stat. După instaurarea regimului comunist, este dat afară din învățământ (1947), arestat în 1948 și condamnat la 7 ani temniță grea. Ajunge la Jilava, apoi la Sighet, iar în 1955, la expirarea pedepsei, i se stabilește domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În decembrie 1958 i se intentează un nou proces, este condamnat și, după ce trece prin închisorile Jilava și Galați, ajunge la cea din Botoșani, unde, datorită condițiilor exterminare, se stinge din viață pe 15 decembrie 1961, fiind aruncat în groapa comună.”.
Profesorul de enciclopedia dreptului, G. G. Mironescu, a avut un destin la fel de tragic. A fost de două ori prim-ministru și de două ori vice prim-ministru. Era foarte bogat și generos cu studenții. Petre Pandrea fost studentul său preferat. Când Pandrea a plecat la studii la Berlin, profesorul i-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci.
Pandrea a scris despre fostul său profesor în Memoriile mandarinului valah: „În 1948, a început sbiltuiala marilor demnitari. Mironescu s-a ascuns. A fost ținut 8 ani la un fel de pensiune cu un preț enorm. Stătea ziua cu perdelele trase. Noaptea ieșea puțin. Îi murise soția și n-a participat la înmormântare. Nepotul său, Petre Mironescu, îi mâncase o avere uriașă în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoți. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek și o blană de vizon. Vroia să-și vadă nepoții. Nu i-a găsit. S-a întors la Iași nu a mai fost primit în gazdă, de frică. Asemenea animalului rănit de moarte, care se retrage în bârlogul său și moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui. Avea acolo nepoți și strănepoți. L-au primit o noapte. De spaimă l-au rugat să plece, dându-i bani de drum. S-a dus pe o bancă din Copou și și-a tăiat venele. A fost găsit și dus la spital. Între timp, pierduse blana de vizon, banii și ceasul de platină. A fost considerat un cerșetor internat în spital, un doctor profesor i-a adus rufărie de schimb, cărți și alimente de acasă. A furat somnifere de la ceilalți bolnavi și s-a sinucis. A lăsat un bilet pe care era scris că, cel care a fost profesorul G. G. Mironescu, își lasă cadavrul studenților, fiindcă el a iubit „studențimea”.
Între 1952-1957, decanul Facultății de Drept din București a fost Petre Belle. La data numirii ca decan și profesor era student în anul II la fără frecvență. Ignorant, era un tip haios. Odată, la căminul Călărași, s-a certat cu studenții de la Drept, nemulțumiți de mâncarea proastă și frigul din cămine. Belle, furios, le-a strigat: „ Mă, eu sunt decan, nu curva voastră”. Era un „lumpen universitar” (apud Constantin Novac). Un umorist, la o agapă colegială, a spus că noi suntem „promoția Petre Belle”.
Din Lexiconul negru. Uneltele represiunii comuniste, de Doina Jela, aflu că Belle, ca prefect al județului Arad, a dispus ca trupele de securitate, în 1949, să tragă în țăranii care protestau împotriva colectivizării forțate. Au fost execuții sumare. Represiunea s-a soldat cu zeci de morți și răniți. Au urmat sute de arestări. Belle era fiu de țăran din Berecscheș. D. Jela nu a cunoscut „cariera universitară” a lui Belle.
În condiții vitrege, dintre foștii studenți ai lui Belle au apărut elite autentice. Menționăm pe regretatul universitarii Ion Rucăreanu (cu doctorat la Cambridge) și Victor Dan Zlătescu, scriitorul Bujor Nedelcovici și Rodica Ojog Brașoveanu și redutabilii avocați Aurel Gheorghe (care continuă tradiția marilor avocați interbelici), Mircea Stănculescu (colecționar de artă și președintele Asociației Filateliștilor din România) și Toma Dragomir, decanul baroului București.
