Antonio La Pergola, Polisul Europa, „Tomis”, Constanța, XXIX, (290), mai 1994, p. 4
Dublul apel al Institutului Italian de Studii Filosofice pentru filosofie și cercetare umanistă privește rădăcinile cele mai profunde ale conștiinței noastre comune de europeni. Parlamentul nostru este chemat să înțeleagă exigențele societății civile.
Institutul Italian de Studii Filosofice se face interpretul exigenței ca noua generație, viitoarea clasă conducătoare, să fie modelată pentru filosofie, pentru gândirea creatoare, în capacitatea de a judeca.
De aici angajarea sa în promovarea unei renașteri a umanismului care să poată vivifica orice ramură a științei și să-i călăuzească dezvoltarea. Omul, Imago Dei, se întoarce în centrul universului atunci când redescoperă valoarea perenă a libertății și demnității sale, a dreptului său de-ași conduce viața și de a lăsa, așa cum s-a întâmplat în anotimpurile cele mai fericite ale civilizației noastre, sensul operei sale în istorie.
Institutul Italian de Studii Filosofice a știut să dea primul impuls acestei mobilizări a oamenilor de cultură pentru a revizita umanismul. Realizarea lui concretă trece în mod necesar prin școală, dar rămâne în definitv încredințată susținerii opiniei publice, bunăvoinței pe care o merită propunerile iluministe și care trebuie să rodească și aici, la Strasbourg, și în alte reședințe ale intituțiilor europene.
Apelul constituie în adevăr o importantă contribuție la conceptul unei Europe care începe în sfârșit să se unească și în arii diferite de acelea ale pieții și economiei.
Institutul napolitan a reaprins în orașul lui Vico și al lui Croce un punct focal al interesului pentru difuziunea gândirii, pentru reflecția asupra temelor centrale de la care nu ne putem sustrage.
Să privim apelul.
Asidua dedicare a Institutului napolitan cauzei științei care suscită admirația oamenilor de studiu din toate țările stă în serviciul unei concepții despre lume care înseamnă și înțelepciune politică. Declarăm că vrem să mergem dincolo de Maastricht, către Uniunea promisă de Tratatul de la Maastricht. Comunitatea-Uniune care urmează după Comunitatea-Piață constituie de pe acum un pol de atracție natural pentru toată Europa și se pregătește să primească ca membri ai ei alte națiuni.
Cine se va lăsa condus orbește de logica profitului individual nu vede că piața trebuie să se dezvolte în structura nouă și progresivă a societății europene, consolidată și pe temelia valorilor etice, istorice și culturale. Uniunea va fi oglinda umanității pe care o pregătim, nu un superstat care nimicește identitățile noastre naționale, dar nici o simplă ligă de suverani care nu cunoaște individul și-i ignoră nevoile și drepturile. Dimpotrivă, scânteia Uniunii țâșnește odată cu acceptarea unei cetățenii europene, alăturată celei naționale și alcătuită din drepturile economico-sociale, deja menționate, din drepturile politice și participative prevăzute recent de Tratatul de la Maastricht.
Baza cetățeniei europene rezidă în libertatea de circulație, care înseamnă la rândul ei, circulație a libertății nu numai de întreprindere, dar și de gândire, dreptul fiecăruia de a se bucura fără discriminare de spațiu european, inclusiv în propria formare umană și profesională.
Există astfel un polis în devenire, organizat pentru prima dată pe scară supranațională, în care suntem implicați toți. Știm că trebuie să-l creăm prin posesia unei noi cetățenii. Va fi un cerc de experiență politică în care, încă o dată, poate domni persoana umană.
Și cucerirea unui asemenea nou umanism are forța agregată a marilor mișcări spirituale care nu cunosc frontiere.
Cetățenia comună înseamnă multe lucruri, dar începe în orice caz cu a trăi, a crește și a ne educa împreună. Cultura umanistă e o prețioasă școală de cunoaștere: unește popoarele europene, făcând în același timp să fecundeze bogăția și diversitatea culturilor naționale.
Este un patrimoniu comun pe care trebuie însă să știm să-l punem din nou rod. Poate adăposti Uniunea o adevărată Comunitate europeană a cercetării, a științei care să nu fie simplu scientism?
În viziunea Comunității europene cercetarea a fost concepută ca un instrument care servește la extinderea resurselor tehnologice, în ameliorarea calității produselor, la ascuțirea concurenței de piață.
De curând, însă, s-a deschis și perspectiva programelor îndreptate sub mai multe aspecte spre promovarea mobilității corpului de docenți și studenți, adică a acelei circulații a culturii care e cel dintâi corectiv al unei forme strict mercantile a integrării europene și am stăruit ca unor astfel de inițiative să li se unească popoarele fraterne al Estului european. E drept că e vorba de programe încă fragmentare și lipsite de mijloace adecvate. Nu e tocmai bătaia de aripă a unei filosofii a comunei noastre cetățenii culturale. Dar, cu toate acestea, cum spunea Erasmus, a inversti în cultură e tăria comunităților mai înțelepte, a căror bogăție nu se mulțumește cu aurul sunător al monezilor. De aceea, aș vrea, ca președinte al Comisiei Cultură, să exprim aprecierea noastră concretă pentru inițiativa Institutului napolitan. Apelul său trasează calea cea mare a europenismului celui mai matur.
(Intervenție la prezentarea în Parlamentul European a Apelului pentru Filosofie și Cercetare Umanistă, Strasbourg, 22.6.1993)
