VECHIUL TESTAMENT COMENTAT DE UN TEOLOG PROTESTANT (1967)

Edmond Jacob (1909-1998) a fost profesor la facultăţile de teologie protestantă din Montpellier şi Strasbourg. A fost membru al echipei de specialişti catolici şi protestanţi care a realizat traducerea ecumenică a Vechiului Testament (1970) şi autorul a 11 studii cu această temă în perioada 1946-1979. Între acestea, L’Ancien Testament a apărut în 1967 la Presses Universitares de France, în colecţia ’’Que sais-je?’’.

Cea de a şasea sa ediţie, din 1991, a fost tradusă în româneşte de politologul Cristian Preda şi publicată în 1993 la editura Humanitas în colecţia ’’Ce ştiu?’’. Aşa cum se menţionează pe coperta ediţiei româneşti, colecţia preluată de la P.U.F. prezintă micromonografii pe teme de mare interes, într-un limbaj accesibil şi într-un format de carte de buzunar. În ’’Cuvînt înainte către cititorul român’’, E. J., comparând culturile anterioare mesopotamiene şi egipteană cu cea iudaică, remarcă faptul că la aceasta din urmă corpusul literar religios a fost unificat într-o singură carte scrisă cu ajutorul unui alfabet, fapt ce a permis conservarea sa într-o perioadă atât de lungă. Această unitate externă a cărţii sfinte este completată de ’’unitatea conţinutului cărţii’’, care este dată de ’’credinţa într-un Dumnezeu unic, creatorul lumii şi stăpânul întregii istorii’’.

Lucrarea teologului protestant este structurată în nouă capitole, concluzii şi bibliografie, pe parcursul a 192 pagini.

În primul capitol, ’’Aspectul exterior al Vechiului Testament’’, sunt analizate limba, textul, manuscrisele ebraice, ediţiile tipărite şi versiunile vechi. Cartea sacră a poporului evreu a fost scrisă în cea mai mare parte în ebraică, limbă semitică considerată de rabini ’’limbă sfântă’’ (tratatul Şota 7,1) şi înţeleasă probabil de o elită; parţial în cărţile Ezdra (4, 8-6, 18; 7, 17-26) şi Daniel (2, 4b-7, 28) este folosită aramaica, tot o limbă semitică folosită de strămoşii evreilor, care pătrunde în regatul Israel după căderea Samariei în 7121 î. H., pe fondul creşterii puterii  popoarelor aramaice, şi devine limbă oficială după ce fostul regat al Iudeii devine provincie persană în sec. VI î. H. Textul a fost scris pe papirus şi apoi pe suluri de pergament din piele de oaie sau capră. În sec. III î. H. variantele se restrânseseră la trei: textul masoteric, textul folosit la traducerea greacă şi textul Pentateucului samaritean, pentru ca la sfârşitul sec. I d. H. să se impună Canonul unic. Principalele manuscrise ebraice sunt: sulul lui Isaia din grota de la Qumran (cel mai vechi), papirusul Nash cu Decalogul (sec. II î. H.), fragmentele din sinagoga din Cairo (Talmud şi Ecclesiast descoperite în 1890), manuscrisele familiei Ben Asher (Codexurile de la Cairo, Alep şi Leningrad/1008 d. H.), manuscrisele familiei Ben Neftali (Codexul umanistului Reuchlin aflat la Karsluhe) şi Pentateucul samaritean. Ediţiile tipărite încep în 1477 cu ediţii incomplete ale Pentateucului, Profeţilor şi Hagiografilor. Apoi primele două ediţii complete sunt publicate de Daniel Bomberg, sub îngrijirea lui Felix Pratensis şi Iacob ben Şaim (1524), urmată de ediţia lui B. Kennicott (1718-1783). În sec. XX au apărut ediţiile lui C. D. Ginsburg (1908), R. Kittel şi P. Kahle (Stuttgart) şi N. H. Snaith (1958). Versiunile vechi ale Vechiului Testament sunt traduceri greceşti (Septuaginta probabilă în Alexandria Egiptului în sec. III î. H.), aramaice, siriace, latineşti (Vetus latina după Septuaginta în sec. II d. H. şi Vulgata lui Ieronim din 390-405 după textul ebraic) şi Biblii poliglote (ediţia Walton din 1657 de la Londra cea mai completă).

Capitolul ’’La originea Vechiului Testament: tradiţia vie a unui popor’’ prezintă de asemenea şi primele sale documente scrise. Tradiţia orală iudaică s-a transmis la început prin poezie şi apoi proză. Poezia cuprinde cântece de masă, recoltă, muncă, căsătorie, doliu şi războiul sfânt purtat de Iahve, fără să se poată face distincţia între lirica profană şi cea religioasă, în care cântecul a fost adus la perfecţiune. Proza s-a exprimat prin naraţiuni sub forma maximelor (binecuvântări şi blesteme) şi proverbelor, discursurile înţelepţilor şi strămoşilor şi mai ales sub forma legilor şi profeţiilor, în care oamenii mandataţi de Dumnezeu vorbesc în numele acestuia. Primele documente scrise au fost redactate în sanctuare şi şcoli, care s-au laicizat după efervescenţa culturală din timpul regelui Solomon. Existenţa acestor acte este confirmată de prezenţa în Vechiul Testament a Decalogului, contractelor (Solomon cu Hiram, regele Tirului, Macabeii cu romanii), scrisorilor (Ioab către David prin Urie, Ieremia către exilaţi), listelor de persoane (judecătorii, eroii lui David, funcţionarii lui Solomon), listelor de oraşe şi listelor de ofrande. Autorul conchide că atunci când a început redactarea cărţilor Vechiului Testament  scribii au avut un punct de plecare în arhivele oficiale sau în cele particulare aparţinând unor categorii sociale privilegiate.

În ’’Tora, Pentateucul–un ansamblu de documente diferite’’ Iahvistul este caracterizat ca ’’un autor original’’, fiind prezentate apoi prelucrările operei acestuia, cartea Deuteronomul şi opera sacerdotală, urmate de redactarea finală. ’’Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere’’ sunt împărţite în două, după autori: Deuteronomistul, considerat drept ’’un istoric profetic’’ (cărţile Iosua, Judecătorii, Samuel/Regi 1 şi 2 şi Regi 3 şi 4), şi Cronistul (Cronici I şi II, Ezdra şi Neemia). ’’Profeţii’’ sunt ordonaţi cronologic în proorocii din sec. VIII î. H.Amos, Onea, Miheia), cei de la sfârşitul regatului Iudeii (Sofonie, Ieremia, Naum, Avacum, Ioil), cei din timpul exilului babilonian (Iezechiel,Al doilea Isaia), cei de după exil (Agheu, Zaharia, Maleahi) şi separat Daniel, a cărui lucrare este apreciată de E. J. ca ’’o apocalipsă profetică’’. În ’’Poezia’’ teologul francez comentează cărţile Psalmii, Iov, Plângerile şi Cântarea Cântărilor, iar în ’’Literatura sapienţială’’ cărţile Pildele lui Solomon, Ecclesiatul, Estera (caracterizată ca ’’roman istoric) şi Rut (considerată ’’o nuvelă istorico-poetică’’). ’’Apocrifele’’ sunt acele cărţi pe care teologul protestant le consideră ca fiind ’’ascunse şi nefăcând parte din lectura cultual publică’’ şi în consecinţă le acordă puţină atenţie: Cartea a treia a lui Ezdra, cele trei cărţi ale Macabeilor, Tobit, Iudita, Rugăciunea regelui Manase, Adaosurile lui Daniel (Rugăciunea lui Azaria aruncat în cuptor, povestea Susanei, episodul lui Bel şi al balaurului ), Adaosurile la Estera (visul lui Mardoheu şi rugăciunea fiicei sale Estera), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah şi Cartea înţelepciunii lui Solomon.

Ultimul capitol, ’’De la cărţi la canon’’, descrie procesul temporal al formării Canonului Vechiului Testament, proces paralel cu redactarea cărţilor. Acest cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică înseamnă ’’regulă’’ şi a început să fie folosit în sec. IV d. H., când creştinismul a fost legalizat şi apoi a devenit religie de stat în imperiul roman. În opinia lui E. J., la originea ansamblului de scrieri inspirate, având în consecinţă caracter sacru şi normativ, a stat ’’credinţa în puterea şi autoritatea cuvântului’’. Aşa s-a ajuns la consemnarea cuvântărilor preoţilor, înţelepţilor şi profeţilor, care erau considerate a fi rostite de Dumnezeu şi erau citite în ceremoniile cultuale. Împărţirea Vechiului Testament evreiesc în Legi-Profeţi-Scrieri oferă un reper pentru procesul canonizării. Iudaismul palestinian şi-a stabilit Canonul la sinodul de la Iamnia din 98 d. H., în timp ce iudaismul din Alexandria Egiptului a recunoscut Tora ca principala autoritate normativă. În ceea ce priveşte creştinismul, Septuaginta, conform manuscrisului Codex Vaticanus din sec. IV d. H., a păstrat o ordine diferită de Biblia ebraică: a)Pentateucul; Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia;c) Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiaticul; d)Estera, Iudita, Tobit; e)Cei doisprezece mici profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (cu adaosuri). Această ordine corespunde, conform lui E. J., mai mult unei intenţii literare şi teologice decât uneia istorice: la începutul Canonului se află cărţile istorice, apoi cele poetice, cele didactice şi în final profeţii, semnificând o deschidere spre viitor.Bisericile creştine s-au inspirat din ambele tradiţii iudaice. Autorul consideră că bisericile orientale, spre deosebire de cele protestante, au făcut distincţie mai mult teoretic decât practic între scrierile canonice şi cele apocrife, în timp ce cea catolică a acceptat canonice cărţile apocrife la Conciliul de la Trento (1546). El conchide că: ’’Lungile discuţii prilejuite de constituirea Canonului ne sugerează că nu trebuie să luăm în seamă autoritatea Bibliei din perspectiva inspiraţiei sale literale, ci că se cuvine să căutăm raţiunile dinamice şi funcţionale care au făcut din tradiţie o realitatea vie, în stare să se reînnoiească ea însăşi fără încetare’’.

Răspunsul la întrebarea ’’Cum trebuie citit Vechiul Testament?’’ este influenţat de timpul îndelungat în care acesta s-a format şi este constituit din cele trei concluzii ale minimonografiei. Astfel, Edmund Jacob consideră că prima parte a Bibliei este o scriere literară de mare importanţă, deoarece conţine o mare varietate de genuri literare şi componentele sale sunt capodopere ale literaturii universale. De aceea el recomandă ca Biblia să-şi recapete locul în învăţământ alături de literatura Greciei antice şi a Romei, fapt ce nu ar afecta laicitatea şcolii. În plus, bogăţia de imagini şi metafore a cărţii sfinte a fost şi rămâne o sursă pentru pictori, sculptori şi muzicieni. În al doilea rând, Vechiul Testament este o lucrare istorică, concepţia despre istorie a poporului evreu fiind rezumată în cuvintele unitate şi finalitate. Istoria e unică pentru că umanitatea este unică, în cadrul ei Israel bucurându-se de o binecuvântare aparte, iar finalitatea istoriei nu e sfârşitul, ci naşterea unei noi istorii marcată de speranţă. În fine,  Vechiul Testament  este ’’un cuvânt al lui Dumnezeu’’ pentru evrei şi creştini. Faptul că creştinii citesc Vechiul Testament în lumina Noului Testament trebuie să evite, conform recomandării lui E. J., două consecinţe care s-au manifestat în timp: neglijarea istoriei în raport cu alegoria şi afirmarea inferiorităţii Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ceea ce a favorizat antiiiudaismul. Teologul protestant conchide că evreii şi creştinii trebuie să mărturisească adevărul fundamental al Vechiului Testament: ’’lumea, neamurile şi indivizii sunt guvernaţi nu de un destin orb, ci de Domnul suveran şi înţelept, al cărui cuvânt nu rămâne niciodată fără rod (Isaia 55, 11), căci e putere de viaţă şi de mântuire’’.

Aşa cum stă bine unui produs cultural francez, vasta bibliografie (peste 50 de lucrări) a acestei cărţi este în întregime în limba franceză, acoperind anii 1950-1987. Majoritatea volumelor sunt comentarii (P. Beauchamp, A.Neher, S. Amsler), iar restul lucrări introductive (D. Lys, A. Lemaire etc) şi istorie-arheologie (R. de Vaux, A. Lemaire etc ).

Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)

Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11

Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE.  De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor  când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”.  Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.

„Între specificitatea națională și vocație europeistă” (DELUREANU 1994)

 Ștefan Delureanu, Între specificitatea națională și vocație europeistă, „Tomis”, Constanța, mai 1994, p. 1.3

Continuator fecund prin multiforme, eficace inițiative, al tradiției cercetării filosofice și umaniste reprezentate de spirite elevate ce au ilustrat-o constant și generos la Napoli, de la Giordano Bruno la Genovesi, de la Vico la Giovanni Bovio și Croce, prestigiosul Institut Italian de Studii Filosofice a destinat în anul precedent tuturor parlamentelor și guvernelor două apeluri de relevanță fundamentală; acestea, într-o lume tot mai străină reperelor majore, ce tinde să le piardă, pe alocuri, până și capacitatea acelor orientări elementare oferite de un abecedar conceptual și moral: Apelul pentru Filosofie și Apelul pentru Cercetarea Umanistă, ambele obiect al unei dezbateri de fond și în reprezentanța europeană de la Strasbourg.  

Ignorăm fără voie cum a fost întâmpinat de factorii politici din București, de reprezentanții culturii, semnalul peremptoriu cuprins în substanța celor două apeluri. Cel dintâi, constatând alarmanta aplatizare a moravurilor și formelor de expresie ca și tendința marcată de pierdere a memoriei istorice, a acelei „religii a amintirilor” în care se închina Bălcescu, degradarea osmozei dintre civilizații, în care ele își transmit reciproc mai mult viții decât virtuți, cheamă instituțiile în cauză să promoveze sau să introducă în toate școlile, cu titlu deplin, studiul gândirii filosofice în dezvoltarea și raporturile ei cu istoria cercetării științifice, ca premisă pentru „o autentică întâlnire între popoare și culturi” pentru „crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine”.   

Al doilea apel identifică în ființa umană, înzestrată cu „dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de protest contra oricărei constrângeri”, o Imago Dei: o ființă în măsură să creeze istoria pentru că ea opune întâmplării oarbe, potența operantă, generatoare, virtuțile sale esențiale fiind aceleași pretutindeni și în orice timp”.

Autentic creuzet, Umanismul propune și salută compenetrația lor, adică „a gândirii, a instituțiilor și a cuceririlor tuturor culturilor trecute și contemporane”, așa cum ea s-a manifestat prin „concordanțele remarcate în civilizațiile Egiptului, Orientului, Ebraismului, Creștinismului, Islamului și în toate experiențele umane cunoscute”.

Pentru salvarea viziunii moderne,  umaniste a științei, ca „instrument de cunoaștere și de eliberare”, Institutul de la Napoli invită guvernele civile ale tuturor națiunilor să regândească Umanismul în care el își identifică propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă, începând din școală: „Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale”. 

În nota elevată care îi distinge demersurile și prestația de factură europeană, Institutul Italian de Studii Filosofice organizează în fiecare an academic cicluri de lecții, seminarii, mese rotunde și reuniuni de studii asupra unei vaste arii tematice, a unor valori patrimoniale în litere și arte, în drept, istorie, filosofie și știință, expresii ale culturii și experienței spirituale a unor entități naționale diferite, dar, în același timp calificate și ale unui spirit unic european; aceasta întrucât culturile și civilizațiile moderne ale Europei purced toate dintr-unul și același grandios trunchi al Umanismului, a cărui tradiție e, în esență, unitară.   

Activitatea Institutului pe anul 1993-1994 se ramifică pe serii de seminarii și reuniuni de studii asupra gândirii antice și medievale, a gândirii lui Giambattista Vico și Hegel, de filosofia științei, economie, istorie modernă și contemporană, întrunind participarea unor iluștri universitari ai lumii, reprezentativi pentru respectivele discipline. Menționăm dintre temele de istorie programate: istoriografia spaniolă contemporană (Antonio Morales Moya), Constituțiile siciliene (Rafaelle Feola), Statele Unite și Extremul Orient între cele două războaie mondiale (Raimondo Luraghi), Veleități interpretative ale reformismului iluminat (Furio Diaz), Unitarism, federalism și autonomism în Risorgimento (Gaetano Cingari), Italia și România: două mișcări naționale paralele (Ștefan Delureanu), Italia între 1830-1847: de la reformele suveranilor la proiectul federal (Alfonso Scirocco), Finanțele publice napolitane între spanioli și Bourboni (Luigi de Rosa), Naționalismul în Europa (Stuart Woolf), Originile mișcării risorgimentale italiene și circulația europeană a ideilor (Giorgio Spini), Perspective engleze și americane asupra Italiei din secolul XVIII până azi (John Davis).

Cuprinsă sub titlul generic „Italia e Romania ; due Risorgimenti paralleli”, seria de prelegeri personale a avut de examinat, în dezvoltarea ei, percepția românească a resurecției politice și a procesului de unificare italiană, evidențiind, în ansamblul evoluției autonome a celor două mișcări naționale, liberal-democratice pentru independență, libertate, unitate și Statul de drept, raporturile de analogie, concordanță și integrare, ca și personalitățile fiecăreia.

Renăscută întâi în limbă și cultură, România a ajuns să privească și în plan civil și politic, ca la un model privilegiat la Italia risorgimentală. În calea de străbătut spre regenerare, Italia a trecut astfel, pentru ea, de la postura de pământ al țărânei sacre la aceea de școală de înaltă simțire; de la rolul de maestru și călăuză în cultură și civilizație la acela de purtător de stindard în bătălia popoarelor pentru principiul naționalității și pentru o nouă Europă, în final, după căderea Franței în 1870, de stea polară a latinității.  

Programul național și liberal-democratic român, program al unei insule latine aflate în ajunul propriei resurecții, s-a format în aceeași perioadă cu cel italian, invitația de a institui paralela cea mai evidentă era implicită în cei ce priveau cu un ochi atât de aparte la Italia. Explicit, ea s-a făcut auzită în cuvintele rostite de Dimitrie Brătianu în 1847, la Paris, în fața corifeilor generației, îndemnați să înregistreze ecoul Alpilor și Apeninilor, să perceapă potențialităților modelatoare ale mișcării italiene ce nu se epuizau între limitele înguste ale statelor și stătulețelor preunitare din Peninsulă. Asemenea italienilor față de adversarii independenței și unității lor, românii înșiși trăiau o experiență similară în relația cu trei imperii reacționare, unul dintre care - Austria - oprima elemente aparținând ambelor popoare. Ca și pentru Italia, Europa cancelariilor și opinia continentală aveau de luat de existența încă a unei naționalități cu marcată individualitate ramurile ei din antica Dacie romană. Ceea ce era neasemuit în mișcare națională italiană, pentru a li se propune românilor în mod exemplar, ea și nu cea (...) elenică sau slavă meridională, cu toate manifestările de solidaritate, era impactul mitizant al romanității - element fundamental în redeșteptarea lor - a cărei conștiință s-a revigorat într-atât prin memorabilele acte ale poporului fratern încât să le catalizeze acțiunea politică paralelă.    

Nici o altă experiență nelatină sau latină n-ar fi putut să le vorbească la fel ca aceea civilă și virilă a italienilor timpului, campioni recunoscuți ai unei bătălii eroice în lupta pe care cu identice finalități ei o dădeau.      

Istorică etapă, cu trăsături precise, ale cărei rațiuni și particularități rezidau în esență în națiunea italiană, Risorgimentul adresa lumii, prezente și viitoare, și un mesaj internațional. Românii au receptat acea comunicare fecundă, pentru ei de o semnificație unică.

Structurat în cinci prelegeri-seminarii, ciclul prezentat la Napoli a supus cercetării modalității și dinamica în care domnii români, guvernele, adunările constituite, reprezentanții lumii culturii, elementele populare, opinia în genere, au înțeles mișcarea etno-politică dezvoltată în cursul secolului precedent în cadrul tendinței generale de afirmare națională din Europa, îndreptată către realizarea  independenței și unității Italiei. Definită sub numele de Risorgimento, perioada istorică relativă, de la primele insurecții contemporane revoluției conduse de Tudor Vladimirescu ls unirea Romei cu Italia în 1870, a fost obiectul următoarelor teme: Risorgimento și unitatea italiană în percepția opiniei române, Italia și în literatură și cântecele populare române din secolul XIX, Risorgimento și unitatea italiană în jurnalismul românesc, Crezul lui Mazzini și difuziunea sa în aria central-europeană și balcanică; cazul democraților români, România și proiectele garibaldiene de acțiune în zonă (1859-1867). Ele au fost articulate în expuneri echilibrate, în măsură să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare și limpezi, fondate pe documente de arhivă și bibliografie de specialitate la zi, iar în cazul mai ales al ultimei teme, aproape în totalitate pe surse inedite, referitoare la planurile conspirative și tentativele de acțiune revoluționară danubiano-balcanice, în special maghiare, poloneze și elenice, inspirate prevalent de Mazzini și de mitul lui Garibaldi și având ca principală bază de operațiuni, în primele două ipostaze, România. Adresate în principalul unui mediu studențesc în curs de maturizare, în genere cu o cunoaștere insuficient de amplă a istoriei zonale și naționale, prelegerile pot constitui o substanță utilă pentru aprofundări și amplificări viitoare ale studiului celor două mișcări de renaștere național-politică.       

Mișcări ale unor națiuni cu aceleași finalități programatice, definitorii pentru Italia și deopotrivă pentru România, legitimate amândouă de generația precursorilor prin botezul de foc al anilor revoluționari 1848-1849, creatoare simultan ale nucleelor de State unitare în 1859, împlinite tot simultan în 1918, ele au fost repropuse - în semnificația lor inclusiv europeană - reflecției tinerilor, împreună cu valorile morale ale unei tradiții și ale moștenirii acelei tradiții la care ele n-au încetat să se refere.    

Apel pentru cercetare umanistă

Suntem convinși, precum Epimenide, că istoria e profesia trecutului. Și mai suntem convinși că istoriografia a pus în evidență fără ezitări faptul că niciodată nu s-a făcut atâta lumină asupra persoanei umane, în natura și în raporturile ei, ca în cultura umanistă.

În centrul tuturor descoperirilor și exigențelor sale Umanismul afirmă că persoana e aceeași și tinde să progreseze în orice cultură. Umaniștii consideră că demnitatea omului coincide cu libertatea și că, grație (...) este făptura divină este Imago Dei. În acest sens, Umanismul înseamnă (...) rădăcini, de (...) și de tradiție. Constituie demnitatea omului posibilitatea (...) și de a influența istoria, pentru că el opune forțelor întâmplării Virtutea operantă, creatoare. Demnitatea omului mai înseamnă și dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de a protesta contra oricărei constrângeri. 

De aceea, în criza foarte gravă, și totuși fecundă, pe care omenirea întreagă o străbate riscând să substituie valorilor etice și istorice profilul individual și nevoia leneșă a unor autorități care să comande - trebuie regândit Umanismul.  

Pentru Leonardo, o valoare primordială e osteneala minții în căutarea adevărului. Am învățat de la maeștrii tuturor timpurilor și tuturor popoarelor că în orele de confuzie trebuie să regăsim temelia. De acolo ne însușim, și-l extindem, un gând al lui Rainer Maria Rilke potrivit căruia, în orice cotitură istorică, umanitatea trebuie să-l întrebe pe Michelangelo, pe care Kant îl consideră primul dintre moderni. Noi propunem să întrebăm Umanismul și să cerem responsabililor guvernului civil al fiecărei națiuni și îndeosebi tuturor ce recunosc în Umanism propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă peste tot și în toate modurile posibile, începând din școală. Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale.    

Apel pentru filosofie

Deși se recunoaște de către toți caracterul peremptoriu al necesității unei comparații raționale a experiențelor culturale ale lumii, întâlnirea dintre diverselor civilizații a fost și a formelor de expresie sau chiar de pierderea memoriei istorice: mai curând decât virtuților proprii, fiecare civilizație schimbă cu celelalte defectele, aspectele cele mai rele. 

În acel creuzet de civilizații care a fost lumea clasică, s-a născut un aliment vital și etern: reflecția filosofică, o știință care a caracterizat istoria noastră și căreia ți datorăm trăsăturile distinctive ale  civilizației noastre. Cu toate acestea, atitudinea societății contemporane față de filosofie e inadecvată problemelor prezentului.

În școlile din multe țări, studierea filosofiei și a istoriei gândirii științifice e ignorată dintotdeauna sau e din ce în ce mai redusă: milioane de tineri studenți ignoră până și sensul termenului de filosofie. Consecința este că există mereu tot mai puține persoane care înțeleg - sau sunt efectiv în stare să înțeleagă - conexiunea dintre factorii ce constituie realitatea istorică. Ori lumea are azi nevoie mai mult ca oricând de forțe creatoare. Pentru a stimula creativitatea avem nevoie de a forma rațiunea, așadar de oameni educați să gândească filosofic. 

De aceea adresăm un apel tuturor parlamentelor și guvernelor lumii pentru a fi confirmat și consolidat sau introdus cu titlu deplin în toate școlile studiul filosofiei în evoluția ei istorică și în legăturile ei cu istoria cercetărilor științifice - de la gândirea greacă și a marilor civilizații orientale până azi - ca premisă indispensabilă pentru o autentică întâlnire între popoare și culturi și pentru crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine.

În această fază extraordinară și grav descumpănitoare a istoriei, când termenul de „umanitate” începe să asume semnificația de „toți oamenii” e nevoie de conștiință civică. E nevoie de filosofie. 

„Un întemeietor al viitorului european al românilor” (DELUREANU 1993)

 Ștefan Delureanu, Un întemeietor al viitorului european al românilor, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

Aureolat ca o geneză, anul ai cărui zori au fost prevestiți sub impactul miracolului din 1989 are ca protagonist Europa. O Europă care va înceta să mai fie a celor Douăsprezece întrucât tinde să redevină Europă și acea parte în care a fost răsturnat comunismul, pe alocuri doar în forme contradictorii peste mai stăruie penumbre și tenebre, De restaurat în unitatea spiritului ei, mărgăritar al globului, minte privilegiată a unui vast corp sustras în sfârșit fărâmițării, exacerbării devastatoare a naționalismelor și localismelor pentru o uniune a patriilor care să nu le estompeze diversitatea, ci dimpotrivă să le-o ocrotească și să le-o exalte. Pentru că nu e vorba precum insinuează echivoce refrene pentru auzuri neformate de a pune în cauză statul național, așa cum a emers el din vocații, evoluții și tradiții ce nu pot fi despărțite de istoria cea mai bună a comunității care l-a elevat, de a se alimenta procese separatiste destinate oricum falimentului.

Așa cum ideea de România a creat precondițiile construirii statului național român unitar, materializarea unei intuiții culturale a unor precursori devenită în timp aspirație corală programatică, fără a diminua ori sărăci în vreun fel, ideea de Europa lansează criteriile și premisele unei asocieri salutare și pe tărâmul securității statelor. Procesul inserării românești în Europa unită, al unei deveniri ca parte a ei, apare ca unul de accelerat cu devoțiune din toate puterile.

Ecloziunea proiectului de unitate europeană și-a avut artizanii și promotorii săi, stegarii și pionii, insuficient cunoscuți sau ignorați cu desăvârșire, cu demersurile, dăruirile, impulsurile și actele lor. Din ele și-au extras seva inițiativele și finalizările parlamentelor și guvernelor. Trecerea la ele n-ar fi fost posibilă fără suflul vitalizant, de cele mai multe neelevat, care a unit fire și curente în mișcări de opinie  și mișcările în confluențe, permițând ca marile planuri să fie definite onomastic în modul chiar dacă ele n-au fost totdeauna sau exclusiv opera acelora al căror nume îl poartă. 

Între precursorii, arhitecții și constructorii Europei distanța de timp este enormă. Finalitate a unei evoluții, Europa unită e o entitate în curs de edificare ca operă a contemporanilor și a posterității imediate.

În anii patruzeci proliferează grupuri și curente federaliste, dezvoltate rapid în mișcarea pentru Statele Unite ale Europei, expresii ale unor orientări politice liberale, conservatoare, democrat-creștine, socialiste. Multitudinea de inițiative ale elitelor e întâmpinată în ansamblu cu simpatie de destinatarii la care mesajul poate ajunge. În 1947 se constituie un Comitet internațional de coordonare, în 1949 se naște Consiliul Europei.  

De la iluminiști la decembriștii anului 1989, europeismul a avut la noi interpreți reprezentativi, promotori, purtători de stindard, apostoli. În etapa premergătoare primei încorporări în act a ideii și ulterior a filonului federalist a fost reprezentat de spirite precum Grigore Gafencu și George Ciorănescu, care l-au înnobilat printr-o angajantă reflecție și statornică militanță, marcând faze și episoade ale gestației Europei unite printr-o prezență activă și multiformă care le dă dreptul să se prenumere între protagoniștii ei români.

În demersul de substanță și în prestația ultimului a prevalat acea inspirație ce a avut în Luigi Sturzo pe cel mai eficace teoretician și a făcut din democrația-creștină o relevantă componentă a panoramei politice europene și latino-americane.

Constrâns să se expatrieze, ilustrul fondator al Partidului Popular Italian a menținut contacte cu exponenții grupărilor similare, inclusiv cu partidele țărănești din Europa centrală, între care se afla la loc de frunte puternica forță creată în România de Iuliu Maniu. S-a instituit în acel scop la Paris un secretariat internațional. După eclipsa determinată de totalitarismul nazifascist, acesta avea să promoveze o intensă activizare în rândul Noilor Echipe Internaționale, cărora li s-a afiliat cu fervoare și George Ciorănescu.   

Creștin prin universalitatea crezului și rigoarea unei conduite care au modelat din el pe paladinul persecutaților, un cavaler al ofrandei de sine pentru acel bine comun prefixat ca țel fundamental de democrație creștină, dimensiunea religioasă a ființei sale nu s-a exprimat prin observare mașinalizată de prescripții, afișare de confesionalitate nudă, ortodoxia lui însemnând reverență pentru un patrimoniu comunicare în comunitatea ecleziastică străbună, prezență în act în adunarea comărturisitorilor.

Singur non-catolic și non-protestant în reuniuni semnificative ale democrației postbelice, aconfesionalitatea i-a permis ca printr-un pluralism de maximă deschidere să se insereze în mișcarea federalistă respectivă, angajându-se cu excepțional simț istoric și integră responsabilitate în miezul programului de restaurare a societății civile europene grav tulburate de totalitarismele de dreapta și de stânga și contribuind printr-un aport calificant în valide valorizări în câmpul etno-politic a atributelor orientări democrat-creștine, de nepropus model în poligeneza unei lumi traumatizate ca acea românească: adresarea la valorile creștine semnificând aici înainte de toate adeziune etnoconfesionale la o etică politică și socială, căutare precumpănitoare de fervori spirituale, morale și civile, laice în măsură să restituie comunității conotatele și dimensiunile identității sale.

În plină eră a unei răsturnări fără pereche în omenire, George Ciorănescu s-a aflat între fondatorii ferventei organizații federaliste democrat-creștine a Noilor Echipe Internaționale cu ținta edificării Europei unite, ca președinte al secției sale românești, Cel dintâi congres al ei s-a ținut în 1948 la Fiuggi. În același an, el a participat la Congresul Europei de la Haga, care a adoptat rezoluții determinante pentru punerea bazelor primelor structuri și organisme ale uniunii. Noile Echipe Internaționale erau una din mișcările federaliste majore. Activitatea politică diplomatică desfășurată, cu prudența și ritmurile specifice, a fost secondată, solicitată și stimulată prin intervențiile și cooperarea organizată a reprezentanțelor popoarelor inițiatoare și aderate pe parcurs. Între ele s-a remarcat în exil și cea românească, strânsă în jurul personalității dinamice a lui George Ciorănescu, desemnat să prezinte la Congresul NEI de la Hofgastein (1949) raportul despre „Protecția socială a tineretului european”, să colaboreze la definirea Cartei acestuia.

În rechizitoriul la adresa sistemelor totalitare care exploatau și mutilau entuziasmele generației vârstei celei mai pure, dimensionând enorma a guvernelor democrației, raportorul propunea remedii care să înlăture rigorile unei stări de lucruri ce compromitea viitorul națiunilor. Soluțiile pentru salvarea fizică și redarea echilibrului spiritual, a încrederii și speranței unui tineret grav frustrat, dar conștient că instituțiile trebuie transformate și animate „pentru a servi omul și nu pentru a nu-l aservi” rămân de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când ai revendica adânc cutremurat pentru tineri nu numai „ocrotirea societății, dar și un rol mai activ și răspunderi mai mari în cea mai spectaculoase dintre luptele pe care omenirea trebuie să le ducă împotriva tiraniei.”   

„Creștinii în spatele cortinei de fier”, un amplu studiu realizat în 1952 a constituit substanța altui remarcabil raport prezentat la Freibourg la cel de-al șaselea Congres Internațional al NEI. Înfățișând cu o riguroasă documentare aspecte ale degradării caracterului umanist, liberal-democratic de matrice occidentală a educației, ale pervertirii culturii prin obsesia împotriva credinței și a ordinii morale, cu exemplificări ale rezistenței împotriva comunismului a cărei istorie rămâne încă de scris, Ciorănescu chema lumea liberă să utilizeze larg informațiile și datele privind oprimarea și formele de înjosire practicate în Europa aservită, îndemnându-i pe intelectuali să-și revizuiască eventualele atitudini de neutralism nepăsător, reprobabil, să respingă înrolarea facilă în direcții de natură să-i facă să abdice de la magisterul lor nobil, să nu cauționeze prin prestigiul lor pe sterilizatorii de conștiințe devenind astfel copărtași la un asasinat moral.  

Preocupat în special de exterminarea masivă, premeditată a țărănimii, el reclama urgenta intervenție umanitară a forurilor guvernamentale democratice pentru „eliberarea sclavilor albi ai zilelor noastre” și avertiza cu severitate persoanele cu funcții administrative de decizie sau execuție că vor răspunde într-o zi pentru crimele dispuse ori săvârșite. Occidentul era declarat dator să refuze recunoașterea ca definitivă a aservirii sovietice în jumătatea de est a Europei, eliberarea ei urmând să devină o idee forță, formulată și reformulată până la împlinire. Păstrând speranța că ea nu putea întârzia să se producă, George Ciorănescu considera necesar ca, în acord și cu sprijinul partidelor democrației creștine occidentale, să se redacteze tempestiv planuri de reconvertire și reconstrucție a țărilor ocupate, să se formeze experți și militanți sindicali instruiți în problemele moderne ale muncii, care să se poată opune cu succes cadrelor comuniste, să se aplice un vast program de redresare morală și economică în cadrul Europei unite de mâine, inspirat de umanismul creștin, un ansamblu de propuneri de și de măsuri fundamentale pe baza Dreptului nepieritor, primite în totalitate ca rezoluții ale Congresului.    

Participant la o multitudine de reuniuni de studii, mese rotunde și conferințe internaționale democrat-creștine și federaliste, el primea în 1954 recunoașterea de a fi ales președinte al secției de politică culturală pentru unitatea Europei a Noilor Echipe Internaționale și ca deputat al tineretului în primul parlament european. În 1955, ca membru al biroului executiv al „Consiliului tineretului liber din Europa centrală și de răsărit”, reconstituia la Paris succesiunea de avataruri infinite ale ființei umane în comunism, de la stadiul primei copilării până la adolescență și maturitate, identificând în aiuritoarea mistificare permanentă, în disimularea adevărului menite să răpească subiecților posibilitatea instituirii de comparații, în pervertirea intelectului, atrofierea simțului moral și omogenizarea conștiințelor, elemente ale celui mai criminal atentat la care ea fusese supusă vreodată în istorie.   

În bătălia pentru salvarea tineretului privită ca bătălie pentru salvarea viitorului ca și în altele ale democrației creștine, el a fost întâlnit ca participant de seamă și protagonist la reuniuni importante desfășurate la Tutzing (1955), Strasbourg (1958), unde a rostit la adunarea națiunilor captive o comunicare despre colonialismul sovietic, Lucerna și Paris (1961), tratând prevalent teme privind problemele și progresele unității europene.

În 1977, la Conferința pentru Europa reunită la Versailles în perspectiva primelor alegeri prin sufragiu universal pentru parlamentul european, a făcut, între altele, propunerea ca refugiaților din partea ei aservită să li se acorde cu prioritate pașapoarte europene și drept de vot. Construirea unității europene considerată ca deschizătoare de eră nouă, avea să se regăsească constant în centrul problematicii mișcării federaliste, în manifestările actele și inițiativele căreia, în final, ca secretar național, George Ciorănescu va fi prezent până la moarte. Devenit un for european ce nu se mai limita la un rol consultativ, parlamentul trebuia, în viziunea sa, să-și demonstreze virtuțile construind cu curaj o Europă stabilă și pacifică. evitând birocratismul și supercentralizarea, eliberând-o din stagnare și rutină, respingând tratarea tehnicistă a așteptărilor cetățenilor și imaginând soluții moderne, îndrăznețe, pe măsura timpului trăit. Elementul fundamental, definitoriu, al politicii externe a Europei unite nu putea deveni pentru el altul decât doctrina drepturilor omului, de codificat într-un tratat internațional cu forță obligatorie.

Percepția europeist-federalistă a lui George Ciorănescu imaginativă de soluții de eficace modernitate anticipatoare, restauratoare ale dreptului violat, inclusiv pentru neamul din care provenea, i-a permis să întrevadă din anii redactării primelor eseuri și studii reunite în 1985 în sinteza Basarabia. Disputed Land betwen East and West perspectiva întoarcerii pământurilor strămoșești înstrăinate la răsărit, într-o Europă unificată, recuprinse în ansamblul unei Românii ajunse în sfârșit la unitate politică după recrearea spațiului organic al unei unice culturi.   

În secolul ce-i apărea istoricului lucid și avizat ca acela al demontării marilor imperii și al triumfului universal al ordinii democratice disoluția așteptată a celui sovietic care crea și premisele rezolvării problemei Basarabiei, l-a făcut să prevadă că ea „poate deveni parte integrantă a continentului european în momentul în care evoluția internă a Uniunii Sovietice și situația internațională vor favoriza înfăptuirea treptată a autodeterminării independenței și în cele din urmă a unirii ei cu o Românie aparținând Federației Democratice Europene.

În prezentul etern al istoriei noastre morale, ținuta europeanului George Ciorănescu emerge între acele distinse de o rară, pură exemplaritate, demonstrată și în anii uriașei rătăciri în care, într-o jumătate de lume, ființa umană era degradată, stingându-se programatic în  cel mai abject dintre abatoarele subistoriei. Ieșit din țara în care ideea unității europene a avut un statornic, impresionant curs, George Ciorănescu a fost un nobil purtător de stindard. În procesul de recuperare și redefinire a identității sale, România e datoare să onoreze în el un precursor al resurecției ei și a Europei.  

Apelul pentru Filosofie și Cercetare Umanistă în Parlamentul European (LA PERGOLA 1993)

 Antonio La Pergola, Polisul Europa, „Tomis”, Constanța, XXIX, (290), mai 1994, p. 4

Dublul apel al Institutului Italian de Studii Filosofice pentru filosofie și cercetare umanistă  privește rădăcinile cele mai profunde ale conștiinței noastre comune de europeni. Parlamentul nostru este chemat să înțeleagă exigențele societății civile.

Institutul Italian de Studii Filosofice se face interpretul exigenței ca noua generație, viitoarea clasă conducătoare, să fie modelată pentru filosofie, pentru gândirea creatoare, în capacitatea de a judeca.

De aici angajarea sa în promovarea unei renașteri a umanismului care să poată vivifica orice ramură a științei și să-i călăuzească dezvoltarea. Omul, Imago Dei, se întoarce în centrul universului atunci când redescoperă valoarea perenă a libertății și demnității sale, a dreptului său de-ași conduce viața și de a lăsa, așa cum s-a întâmplat în anotimpurile cele mai fericite ale civilizației noastre, sensul operei sale în istorie.

Institutul Italian de Studii Filosofice a știut să dea primul impuls acestei mobilizări a oamenilor de cultură pentru a revizita umanismul. Realizarea lui concretă trece în mod necesar prin școală, dar rămâne în definitv încredințată susținerii opiniei publice, bunăvoinței pe care o merită propunerile iluministe și care trebuie să rodească și aici, la Strasbourg, și în alte reședințe ale intituțiilor europene.

Apelul constituie în adevăr o importantă contribuție la conceptul unei Europe care începe în sfârșit să se unească și în arii diferite de acelea ale pieții și economiei.

Institutul napolitan a reaprins în orașul lui Vico și al lui Croce un punct focal al interesului pentru difuziunea gândirii, pentru reflecția asupra temelor centrale de la care nu ne putem sustrage.

Să privim apelul.

Asidua dedicare a Institutului napolitan cauzei științei care suscită admirația oamenilor de studiu din toate țările stă în serviciul unei concepții despre lume care înseamnă și înțelepciune politică. Declarăm că vrem să mergem dincolo de Maastricht, către Uniunea promisă de Tratatul de la Maastricht. Comunitatea-Uniune care urmează după Comunitatea-Piață constituie de pe acum un pol de atracție natural pentru toată Europa și se pregătește să primească ca membri ai ei alte națiuni.

Cine se va lăsa condus orbește de logica profitului individual nu vede că piața trebuie să se dezvolte în structura nouă și progresivă a societății europene, consolidată și pe temelia valorilor etice, istorice și culturale. Uniunea va fi oglinda umanității pe care o pregătim, nu un superstat care nimicește identitățile noastre naționale, dar nici o simplă ligă de suverani care nu cunoaște individul și-i ignoră nevoile și drepturile. Dimpotrivă, scânteia Uniunii țâșnește odată cu acceptarea unei cetățenii europene, alăturată celei naționale și alcătuită din drepturile economico-sociale, deja menționate, din drepturile politice și participative prevăzute recent de Tratatul de la Maastricht.

Baza cetățeniei europene rezidă în libertatea de circulație, care înseamnă la rândul ei, circulație a libertății nu numai de întreprindere, dar și de gândire, dreptul fiecăruia de a se bucura fără discriminare de spațiu european, inclusiv în propria formare umană și profesională.

Există astfel un polis în devenire, organizat pentru prima dată pe scară supranațională, în care suntem implicați toți. Știm că trebuie să-l creăm prin posesia unei noi cetățenii. Va fi un cerc de experiență politică în care, încă o dată, poate domni persoana umană.

Și cucerirea unui asemenea nou umanism are forța agregată a marilor mișcări spirituale care nu cunosc frontiere.

Cetățenia comună înseamnă multe lucruri, dar începe în orice caz cu a trăi, a crește și a ne educa împreună. Cultura umanistă e o prețioasă școală de cunoaștere: unește popoarele europene, făcând în același timp să fecundeze bogăția și diversitatea culturilor naționale.

Este un patrimoniu comun pe care trebuie însă să știm să-l punem din nou rod. Poate adăposti Uniunea o adevărată Comunitate europeană a cercetării, a științei care să nu fie simplu scientism?

În viziunea Comunității europene cercetarea a fost concepută ca un instrument care servește la extinderea resurselor tehnologice, în ameliorarea calității produselor, la ascuțirea concurenței de piață.

De curând, însă, s-a deschis și perspectiva programelor îndreptate sub mai multe aspecte spre promovarea mobilității corpului de docenți și studenți, adică a acelei circulații a culturii care e cel dintâi corectiv al unei forme strict mercantile a integrării europene și am stăruit ca unor astfel de inițiative să li se unească popoarele fraterne al Estului european. E drept că e vorba de programe încă fragmentare și lipsite de mijloace adecvate. Nu e tocmai bătaia de aripă a unei filosofii a comunei noastre cetățenii culturale. Dar, cu toate acestea, cum spunea Erasmus, a inversti în cultură e tăria comunităților mai înțelepte, a căror bogăție nu se mulțumește cu aurul sunător al monezilor. De aceea, aș vrea, ca președinte al Comisiei Cultură, să exprim aprecierea noastră concretă pentru inițiativa Institutului napolitan. Apelul său trasează calea cea mare a europenismului celui mai matur.

(Intervenție la prezentarea în Parlamentul European a Apelului pentru Filosofie și Cercetare Umanistă, Strasbourg, 22.6.1993)

„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967