„Între specificitatea națională și vocație europeistă” (DELUREANU 1994)

 Ștefan Delureanu, Între specificitatea națională și vocație europeistă, „Tomis”, Constanța, mai 1994, p. 1.3

Continuator fecund prin multiforme, eficace inițiative, al tradiției cercetării filosofice și umaniste reprezentate de spirite elevate ce au ilustrat-o constant și generos la Napoli, de la Giordano Bruno la Genovesi, de la Vico la Giovanni Bovio și Croce, prestigiosul Institut Italian de Studii Filosofice a destinat în anul precedent tuturor parlamentelor și guvernelor două apeluri de relevanță fundamentală; acestea, într-o lume tot mai străină reperelor majore, ce tinde să le piardă, pe alocuri, până și capacitatea acelor orientări elementare oferite de un abecedar conceptual și moral: Apelul pentru Filosofie și Apelul pentru Cercetarea Umanistă, ambele obiect al unei dezbateri de fond și în reprezentanța europeană de la Strasbourg.  

Ignorăm fără voie cum a fost întâmpinat de factorii politici din București, de reprezentanții culturii, semnalul peremptoriu cuprins în substanța celor două apeluri. Cel dintâi, constatând alarmanta aplatizare a moravurilor și formelor de expresie ca și tendința marcată de pierdere a memoriei istorice, a acelei „religii a amintirilor” în care se închina Bălcescu, degradarea osmozei dintre civilizații, în care ele își transmit reciproc mai mult viții decât virtuți, cheamă instituțiile în cauză să promoveze sau să introducă în toate școlile, cu titlu deplin, studiul gândirii filosofice în dezvoltarea și raporturile ei cu istoria cercetării științifice, ca premisă pentru „o autentică întâlnire între popoare și culturi” pentru „crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine”.   

Al doilea apel identifică în ființa umană, înzestrată cu „dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de protest contra oricărei constrângeri”, o Imago Dei: o ființă în măsură să creeze istoria pentru că ea opune întâmplării oarbe, potența operantă, generatoare, virtuțile sale esențiale fiind aceleași pretutindeni și în orice timp”.

Autentic creuzet, Umanismul propune și salută compenetrația lor, adică „a gândirii, a instituțiilor și a cuceririlor tuturor culturilor trecute și contemporane”, așa cum ea s-a manifestat prin „concordanțele remarcate în civilizațiile Egiptului, Orientului, Ebraismului, Creștinismului, Islamului și în toate experiențele umane cunoscute”.

Pentru salvarea viziunii moderne,  umaniste a științei, ca „instrument de cunoaștere și de eliberare”, Institutul de la Napoli invită guvernele civile ale tuturor națiunilor să regândească Umanismul în care el își identifică propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă, începând din școală: „Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale”. 

În nota elevată care îi distinge demersurile și prestația de factură europeană, Institutul Italian de Studii Filosofice organizează în fiecare an academic cicluri de lecții, seminarii, mese rotunde și reuniuni de studii asupra unei vaste arii tematice, a unor valori patrimoniale în litere și arte, în drept, istorie, filosofie și știință, expresii ale culturii și experienței spirituale a unor entități naționale diferite, dar, în același timp calificate și ale unui spirit unic european; aceasta întrucât culturile și civilizațiile moderne ale Europei purced toate dintr-unul și același grandios trunchi al Umanismului, a cărui tradiție e, în esență, unitară.   

Activitatea Institutului pe anul 1993-1994 se ramifică pe serii de seminarii și reuniuni de studii asupra gândirii antice și medievale, a gândirii lui Giambattista Vico și Hegel, de filosofia științei, economie, istorie modernă și contemporană, întrunind participarea unor iluștri universitari ai lumii, reprezentativi pentru respectivele discipline. Menționăm dintre temele de istorie programate: istoriografia spaniolă contemporană (Antonio Morales Moya), Constituțiile siciliene (Rafaelle Feola), Statele Unite și Extremul Orient între cele două războaie mondiale (Raimondo Luraghi), Veleități interpretative ale reformismului iluminat (Furio Diaz), Unitarism, federalism și autonomism în Risorgimento (Gaetano Cingari), Italia și România: două mișcări naționale paralele (Ștefan Delureanu), Italia între 1830-1847: de la reformele suveranilor la proiectul federal (Alfonso Scirocco), Finanțele publice napolitane între spanioli și Bourboni (Luigi de Rosa), Naționalismul în Europa (Stuart Woolf), Originile mișcării risorgimentale italiene și circulația europeană a ideilor (Giorgio Spini), Perspective engleze și americane asupra Italiei din secolul XVIII până azi (John Davis).

Cuprinsă sub titlul generic „Italia e Romania ; due Risorgimenti paralleli”, seria de prelegeri personale a avut de examinat, în dezvoltarea ei, percepția românească a resurecției politice și a procesului de unificare italiană, evidențiind, în ansamblul evoluției autonome a celor două mișcări naționale, liberal-democratice pentru independență, libertate, unitate și Statul de drept, raporturile de analogie, concordanță și integrare, ca și personalitățile fiecăreia.

Renăscută întâi în limbă și cultură, România a ajuns să privească și în plan civil și politic, ca la un model privilegiat la Italia risorgimentală. În calea de străbătut spre regenerare, Italia a trecut astfel, pentru ea, de la postura de pământ al țărânei sacre la aceea de școală de înaltă simțire; de la rolul de maestru și călăuză în cultură și civilizație la acela de purtător de stindard în bătălia popoarelor pentru principiul naționalității și pentru o nouă Europă, în final, după căderea Franței în 1870, de stea polară a latinității.  

Programul național și liberal-democratic român, program al unei insule latine aflate în ajunul propriei resurecții, s-a format în aceeași perioadă cu cel italian, invitația de a institui paralela cea mai evidentă era implicită în cei ce priveau cu un ochi atât de aparte la Italia. Explicit, ea s-a făcut auzită în cuvintele rostite de Dimitrie Brătianu în 1847, la Paris, în fața corifeilor generației, îndemnați să înregistreze ecoul Alpilor și Apeninilor, să perceapă potențialităților modelatoare ale mișcării italiene ce nu se epuizau între limitele înguste ale statelor și stătulețelor preunitare din Peninsulă. Asemenea italienilor față de adversarii independenței și unității lor, românii înșiși trăiau o experiență similară în relația cu trei imperii reacționare, unul dintre care - Austria - oprima elemente aparținând ambelor popoare. Ca și pentru Italia, Europa cancelariilor și opinia continentală aveau de luat de existența încă a unei naționalități cu marcată individualitate ramurile ei din antica Dacie romană. Ceea ce era neasemuit în mișcare națională italiană, pentru a li se propune românilor în mod exemplar, ea și nu cea (...) elenică sau slavă meridională, cu toate manifestările de solidaritate, era impactul mitizant al romanității - element fundamental în redeșteptarea lor - a cărei conștiință s-a revigorat într-atât prin memorabilele acte ale poporului fratern încât să le catalizeze acțiunea politică paralelă.    

Nici o altă experiență nelatină sau latină n-ar fi putut să le vorbească la fel ca aceea civilă și virilă a italienilor timpului, campioni recunoscuți ai unei bătălii eroice în lupta pe care cu identice finalități ei o dădeau.      

Istorică etapă, cu trăsături precise, ale cărei rațiuni și particularități rezidau în esență în națiunea italiană, Risorgimentul adresa lumii, prezente și viitoare, și un mesaj internațional. Românii au receptat acea comunicare fecundă, pentru ei de o semnificație unică.

Structurat în cinci prelegeri-seminarii, ciclul prezentat la Napoli a supus cercetării modalității și dinamica în care domnii români, guvernele, adunările constituite, reprezentanții lumii culturii, elementele populare, opinia în genere, au înțeles mișcarea etno-politică dezvoltată în cursul secolului precedent în cadrul tendinței generale de afirmare națională din Europa, îndreptată către realizarea  independenței și unității Italiei. Definită sub numele de Risorgimento, perioada istorică relativă, de la primele insurecții contemporane revoluției conduse de Tudor Vladimirescu ls unirea Romei cu Italia în 1870, a fost obiectul următoarelor teme: Risorgimento și unitatea italiană în percepția opiniei române, Italia și în literatură și cântecele populare române din secolul XIX, Risorgimento și unitatea italiană în jurnalismul românesc, Crezul lui Mazzini și difuziunea sa în aria central-europeană și balcanică; cazul democraților români, România și proiectele garibaldiene de acțiune în zonă (1859-1867). Ele au fost articulate în expuneri echilibrate, în măsură să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare și limpezi, fondate pe documente de arhivă și bibliografie de specialitate la zi, iar în cazul mai ales al ultimei teme, aproape în totalitate pe surse inedite, referitoare la planurile conspirative și tentativele de acțiune revoluționară danubiano-balcanice, în special maghiare, poloneze și elenice, inspirate prevalent de Mazzini și de mitul lui Garibaldi și având ca principală bază de operațiuni, în primele două ipostaze, România. Adresate în principalul unui mediu studențesc în curs de maturizare, în genere cu o cunoaștere insuficient de amplă a istoriei zonale și naționale, prelegerile pot constitui o substanță utilă pentru aprofundări și amplificări viitoare ale studiului celor două mișcări de renaștere național-politică.       

Mișcări ale unor națiuni cu aceleași finalități programatice, definitorii pentru Italia și deopotrivă pentru România, legitimate amândouă de generația precursorilor prin botezul de foc al anilor revoluționari 1848-1849, creatoare simultan ale nucleelor de State unitare în 1859, împlinite tot simultan în 1918, ele au fost repropuse - în semnificația lor inclusiv europeană - reflecției tinerilor, împreună cu valorile morale ale unei tradiții și ale moștenirii acelei tradiții la care ele n-au încetat să se refere.    

Apel pentru cercetare umanistă

Suntem convinși, precum Epimenide, că istoria e profesia trecutului. Și mai suntem convinși că istoriografia a pus în evidență fără ezitări faptul că niciodată nu s-a făcut atâta lumină asupra persoanei umane, în natura și în raporturile ei, ca în cultura umanistă.

În centrul tuturor descoperirilor și exigențelor sale Umanismul afirmă că persoana e aceeași și tinde să progreseze în orice cultură. Umaniștii consideră că demnitatea omului coincide cu libertatea și că, grație (...) este făptura divină este Imago Dei. În acest sens, Umanismul înseamnă (...) rădăcini, de (...) și de tradiție. Constituie demnitatea omului posibilitatea (...) și de a influența istoria, pentru că el opune forțelor întâmplării Virtutea operantă, creatoare. Demnitatea omului mai înseamnă și dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de a protesta contra oricărei constrângeri. 

De aceea, în criza foarte gravă, și totuși fecundă, pe care omenirea întreagă o străbate riscând să substituie valorilor etice și istorice profilul individual și nevoia leneșă a unor autorități care să comande - trebuie regândit Umanismul.  

Pentru Leonardo, o valoare primordială e osteneala minții în căutarea adevărului. Am învățat de la maeștrii tuturor timpurilor și tuturor popoarelor că în orele de confuzie trebuie să regăsim temelia. De acolo ne însușim, și-l extindem, un gând al lui Rainer Maria Rilke potrivit căruia, în orice cotitură istorică, umanitatea trebuie să-l întrebe pe Michelangelo, pe care Kant îl consideră primul dintre moderni. Noi propunem să întrebăm Umanismul și să cerem responsabililor guvernului civil al fiecărei națiuni și îndeosebi tuturor ce recunosc în Umanism propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă peste tot și în toate modurile posibile, începând din școală. Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale.    

Apel pentru filosofie

Deși se recunoaște de către toți caracterul peremptoriu al necesității unei comparații raționale a experiențelor culturale ale lumii, întâlnirea dintre diverselor civilizații a fost și a formelor de expresie sau chiar de pierderea memoriei istorice: mai curând decât virtuților proprii, fiecare civilizație schimbă cu celelalte defectele, aspectele cele mai rele. 

În acel creuzet de civilizații care a fost lumea clasică, s-a născut un aliment vital și etern: reflecția filosofică, o știință care a caracterizat istoria noastră și căreia ți datorăm trăsăturile distinctive ale  civilizației noastre. Cu toate acestea, atitudinea societății contemporane față de filosofie e inadecvată problemelor prezentului.

În școlile din multe țări, studierea filosofiei și a istoriei gândirii științifice e ignorată dintotdeauna sau e din ce în ce mai redusă: milioane de tineri studenți ignoră până și sensul termenului de filosofie. Consecința este că există mereu tot mai puține persoane care înțeleg - sau sunt efectiv în stare să înțeleagă - conexiunea dintre factorii ce constituie realitatea istorică. Ori lumea are azi nevoie mai mult ca oricând de forțe creatoare. Pentru a stimula creativitatea avem nevoie de a forma rațiunea, așadar de oameni educați să gândească filosofic. 

De aceea adresăm un apel tuturor parlamentelor și guvernelor lumii pentru a fi confirmat și consolidat sau introdus cu titlu deplin în toate școlile studiul filosofiei în evoluția ei istorică și în legăturile ei cu istoria cercetărilor științifice - de la gândirea greacă și a marilor civilizații orientale până azi - ca premisă indispensabilă pentru o autentică întâlnire între popoare și culturi și pentru crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine.

În această fază extraordinară și grav descumpănitoare a istoriei, când termenul de „umanitate” începe să asume semnificația de „toți oamenii” e nevoie de conștiință civică. E nevoie de filosofie.