Proprietățile imobiliare din Marea Britanie ale unui lord englez în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
Aproape nu-i om care să nu știe că palatul din Londra al lordului* Steyne e situat în Gaunt Square, piațetă în care dă și strada Great Gaunt, (...). Uitîndu-te cu băgare de seamă peste grilaj și printre arborii întunecați din grădina scuarului, zărești cîteva nefericite guvernante cu câțiva copii gălbejiți, rătăcind pe lîngă un gard sau dînd roată jalnicului rond de iarbă, în mijlocul căruia se înalță statuia lordului Gaunt - cel care a luat parte la lupta de la Minden** - purtînd perucă cu coadă iar în rest înveșmîntat ca un împărat roman. Gaunt House ocupă aproape o întreagă latură a scuarului. (...) Tăblițele de aramă și-au făcut apariția și în scuar - medici, banca „Diddlesex Western Branch”, „English and European Reunion” etc., tristă priveliște, și nici palatul lordului Steyne nu e mai puțin trist. Singurul lucru pe care l-am văzut din acest palat este zidul cel mare din față, cu coloanele lui rustice de la poarta principală, coloane printre care se zărește uneori un portar bătrîn, cu o față buhăită, roșie și posomorîtă, iar deasupra zidului, mansarda, ferestrele dormitorului și coșul din care acuma se ridică rareori fumul. Căci actualul lord Steyne trăiește la Napoli, preferînd priveliștea golfului, a insulei Capri și a Vezuviului înfățișării întunecate a zidurilor din Gaunt Square.
La cîțiva zeci de yarzi*** mai în jos, pe New Gaunt Street, și dînd în Gaunt Mews, se găsește o portiță simplă și tainică, pe care nici n-ai fi băgat-o în seamă printre celelalte porți ale grajdurilor. Dar multe cupeuri închise s-au oprit în fața portiței aceleia, după cum mi-am istorisit informatorul meu (micul Tom Știetot, căruia nu-i scapă nimic, și care mi-a arătat chiar și locul). „Prințul și Perdita au intrat și au ieșit pe portița asta, domnule”, mi-a spus el adesea; „Marianne Clarke a trecut tot pe-aici cu ducele de ... Portița asta îți poartă pașii spre faimoasele petits apartaments ale lordului Steyne - unul, domnule, mobilat numai în fildeș și mătase albă, altul, în abanos și catifea neagră; mai era și o mică încăpere pentru ospețe, copiată după cea din casa lui Sallustius**** din Pompei***** și pictată de Cosway******, o bucătărioară neștiută de nimeni, în care fiecare tingire era de argint și toate frigările de aur. Aici și-a fript potîrnichile Egalite Orleans******* în noaptea în care a cîștigat, împreună cu marchizul de Steyne, o sută de mii de lire de la un înalt personaj la jocul de ombră. Jumătate din bani au fost înghițiți de Revoluția Franceză, iar din cealaltă jumătate și-a cumpărat titlul de marchiz și Ordinul Jartierei******** lordul Gaunt, iar cu ce-a mai rămas”... (...)
În afară de palatul lui din Londra, marchizul avea castele și palate în diferite colțuri ale celor trei regate, și descrierea lor poate fi găsită în ghiduri - castelul Strongbow cu pădurile lui, pe țărmul de la Shannon*********; castelul Gaunt din Carmarthenshire**********, unde a fost făcut prizonier Richard al II lea***********; castelul Gauntly din Yorkshire************, unde am aflat că se găsesc două sute de cești de ceai din argint pentru micul dejun al musafirilor casei, castelul fiind la fel de opulent și în celelalte privințe; și Stillbrook în Hampshire************, care era ferma lordului, neînsemnată reședință despre al cărui extraordinar mobilier, vîndut  la mezat de un vestit portărel, la moartea lordului, ne aducem foarte bine aminte cu toții.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, București, 1992, pp. 127-128.

NOTE M. T.
* LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009) 
** Minden = Localitate în Germania (landul Rhenania de Nord-Westfalia). La 1 august 1759, în timpul Războiului de 7 ani, o armată anglo-germană condusă de mareșelul Brunswick a învins o armată franceză condusă de mareșalul de Contades. (http://www.britishbattles.com/seven-years/minden.htm)
*** YARD, yarzi, s. m. Unitate de măsură engleză pentru lungime, egală cu 0,914399 m. – Din engl. yard. Sursa: DEX '09 (2009) 
**** Caius Crispus Sallustius (86 î.H. Amiternum/Italia - 35 î.H. Roma) = Istoric roman. (http://liviudanila.blogspot.ro/2011/08/sallustius-viata-si-opera.html)
***** Pompei = Oraș roman situat la poalele vulcanului Vezuviu, a cărui erupție din anul 79 l-a distrus complet, împreună cu orașul Herculaneum. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)
****** Richard Cosway (1742-1821) = Pictor englez reprezentat al curentului portretelor miniaturale. (http://artuk.org/discover/artists/cosway-richard-17421821)
******* Philippe Bourbon, duce d`Orleans (1747-1793) = Reprezentant al unei ramuri a casei regale Bourbon a Franței. În pofida supranumelui Egalite, datorat susținerii revoluției începute în 1789, a fost ghilotinat în faza radicală a acesteia. (http://www.britannica.com/biography/Louis-Philippe-Joseph-duc-dOrleans)
******** Ordinul Jartierei a fost înființat în 1348 de regele Eduard III al Angliei, fiind cel mai vechi și mai important ordin cavaleresc al regatului. (http://www.royal.gov.uk/MonarchUK/Honours/OrderoftheGarter/OrderoftheGarter.aspx)
********* Shannon = Cel mai lung râu al Irlandei, cu un curs de 360 km. (http://www.britannica.com/place/River-Shannon)
********** Carmarthenshire = Una din cele 22 de regiuni ale Țării Galilor, cu reședința la Carmarthen. (http://www.discovercarmarthenshire.com/)
*********** Richard Plantagenet (1367-1400) = Rege al Angliei ca Richard II în perioada 1377-1399. (http://www.englishmonarchs.co.uk/plantagenet_8.htm)
************ Yorkshire = Unul din cele 39 de comitate istorice ale Angliei și cel mai mare ca suprafață, situat în nordul țării. (http://www.vanderbilt.edu/AnS/Classics/roman_provinces/britain/image21.htm)
************* Hampshire = Comitat ceremonial pe litoralul de sud al Angliei. (http://www3.hants.gov.uk/factsandfigures/keyfactsandfigures/factsabouthampshire.htm)

Personajul negativ în teatrul italian amator și teatrul francez profesionist din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.

(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.

NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Cum a cucerit pizza întreaga lume


Cuget Liber 28 august 2013

„Între specificitatea națională și vocație europeistă” (DELUREANU 1994)

 Ștefan Delureanu, Între specificitatea națională și vocație europeistă, „Tomis”, Constanța, mai 1994, p. 1.3

Continuator fecund prin multiforme, eficace inițiative, al tradiției cercetării filosofice și umaniste reprezentate de spirite elevate ce au ilustrat-o constant și generos la Napoli, de la Giordano Bruno la Genovesi, de la Vico la Giovanni Bovio și Croce, prestigiosul Institut Italian de Studii Filosofice a destinat în anul precedent tuturor parlamentelor și guvernelor două apeluri de relevanță fundamentală; acestea, într-o lume tot mai străină reperelor majore, ce tinde să le piardă, pe alocuri, până și capacitatea acelor orientări elementare oferite de un abecedar conceptual și moral: Apelul pentru Filosofie și Apelul pentru Cercetarea Umanistă, ambele obiect al unei dezbateri de fond și în reprezentanța europeană de la Strasbourg.  

Ignorăm fără voie cum a fost întâmpinat de factorii politici din București, de reprezentanții culturii, semnalul peremptoriu cuprins în substanța celor două apeluri. Cel dintâi, constatând alarmanta aplatizare a moravurilor și formelor de expresie ca și tendința marcată de pierdere a memoriei istorice, a acelei „religii a amintirilor” în care se închina Bălcescu, degradarea osmozei dintre civilizații, în care ele își transmit reciproc mai mult viții decât virtuți, cheamă instituțiile în cauză să promoveze sau să introducă în toate școlile, cu titlu deplin, studiul gândirii filosofice în dezvoltarea și raporturile ei cu istoria cercetării științifice, ca premisă pentru „o autentică întâlnire între popoare și culturi” pentru „crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine”.   

Al doilea apel identifică în ființa umană, înzestrată cu „dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de protest contra oricărei constrângeri”, o Imago Dei: o ființă în măsură să creeze istoria pentru că ea opune întâmplării oarbe, potența operantă, generatoare, virtuțile sale esențiale fiind aceleași pretutindeni și în orice timp”.

Autentic creuzet, Umanismul propune și salută compenetrația lor, adică „a gândirii, a instituțiilor și a cuceririlor tuturor culturilor trecute și contemporane”, așa cum ea s-a manifestat prin „concordanțele remarcate în civilizațiile Egiptului, Orientului, Ebraismului, Creștinismului, Islamului și în toate experiențele umane cunoscute”.

Pentru salvarea viziunii moderne,  umaniste a științei, ca „instrument de cunoaștere și de eliberare”, Institutul de la Napoli invită guvernele civile ale tuturor națiunilor să regândească Umanismul în care el își identifică propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă, începând din școală: „Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale”. 

În nota elevată care îi distinge demersurile și prestația de factură europeană, Institutul Italian de Studii Filosofice organizează în fiecare an academic cicluri de lecții, seminarii, mese rotunde și reuniuni de studii asupra unei vaste arii tematice, a unor valori patrimoniale în litere și arte, în drept, istorie, filosofie și știință, expresii ale culturii și experienței spirituale a unor entități naționale diferite, dar, în același timp calificate și ale unui spirit unic european; aceasta întrucât culturile și civilizațiile moderne ale Europei purced toate dintr-unul și același grandios trunchi al Umanismului, a cărui tradiție e, în esență, unitară.   

Activitatea Institutului pe anul 1993-1994 se ramifică pe serii de seminarii și reuniuni de studii asupra gândirii antice și medievale, a gândirii lui Giambattista Vico și Hegel, de filosofia științei, economie, istorie modernă și contemporană, întrunind participarea unor iluștri universitari ai lumii, reprezentativi pentru respectivele discipline. Menționăm dintre temele de istorie programate: istoriografia spaniolă contemporană (Antonio Morales Moya), Constituțiile siciliene (Rafaelle Feola), Statele Unite și Extremul Orient între cele două războaie mondiale (Raimondo Luraghi), Veleități interpretative ale reformismului iluminat (Furio Diaz), Unitarism, federalism și autonomism în Risorgimento (Gaetano Cingari), Italia și România: două mișcări naționale paralele (Ștefan Delureanu), Italia între 1830-1847: de la reformele suveranilor la proiectul federal (Alfonso Scirocco), Finanțele publice napolitane între spanioli și Bourboni (Luigi de Rosa), Naționalismul în Europa (Stuart Woolf), Originile mișcării risorgimentale italiene și circulația europeană a ideilor (Giorgio Spini), Perspective engleze și americane asupra Italiei din secolul XVIII până azi (John Davis).

Cuprinsă sub titlul generic „Italia e Romania ; due Risorgimenti paralleli”, seria de prelegeri personale a avut de examinat, în dezvoltarea ei, percepția românească a resurecției politice și a procesului de unificare italiană, evidențiind, în ansamblul evoluției autonome a celor două mișcări naționale, liberal-democratice pentru independență, libertate, unitate și Statul de drept, raporturile de analogie, concordanță și integrare, ca și personalitățile fiecăreia.

Renăscută întâi în limbă și cultură, România a ajuns să privească și în plan civil și politic, ca la un model privilegiat la Italia risorgimentală. În calea de străbătut spre regenerare, Italia a trecut astfel, pentru ea, de la postura de pământ al țărânei sacre la aceea de școală de înaltă simțire; de la rolul de maestru și călăuză în cultură și civilizație la acela de purtător de stindard în bătălia popoarelor pentru principiul naționalității și pentru o nouă Europă, în final, după căderea Franței în 1870, de stea polară a latinității.  

Programul național și liberal-democratic român, program al unei insule latine aflate în ajunul propriei resurecții, s-a format în aceeași perioadă cu cel italian, invitația de a institui paralela cea mai evidentă era implicită în cei ce priveau cu un ochi atât de aparte la Italia. Explicit, ea s-a făcut auzită în cuvintele rostite de Dimitrie Brătianu în 1847, la Paris, în fața corifeilor generației, îndemnați să înregistreze ecoul Alpilor și Apeninilor, să perceapă potențialităților modelatoare ale mișcării italiene ce nu se epuizau între limitele înguste ale statelor și stătulețelor preunitare din Peninsulă. Asemenea italienilor față de adversarii independenței și unității lor, românii înșiși trăiau o experiență similară în relația cu trei imperii reacționare, unul dintre care - Austria - oprima elemente aparținând ambelor popoare. Ca și pentru Italia, Europa cancelariilor și opinia continentală aveau de luat de existența încă a unei naționalități cu marcată individualitate ramurile ei din antica Dacie romană. Ceea ce era neasemuit în mișcare națională italiană, pentru a li se propune românilor în mod exemplar, ea și nu cea (...) elenică sau slavă meridională, cu toate manifestările de solidaritate, era impactul mitizant al romanității - element fundamental în redeșteptarea lor - a cărei conștiință s-a revigorat într-atât prin memorabilele acte ale poporului fratern încât să le catalizeze acțiunea politică paralelă.    

Nici o altă experiență nelatină sau latină n-ar fi putut să le vorbească la fel ca aceea civilă și virilă a italienilor timpului, campioni recunoscuți ai unei bătălii eroice în lupta pe care cu identice finalități ei o dădeau.      

Istorică etapă, cu trăsături precise, ale cărei rațiuni și particularități rezidau în esență în națiunea italiană, Risorgimentul adresa lumii, prezente și viitoare, și un mesaj internațional. Românii au receptat acea comunicare fecundă, pentru ei de o semnificație unică.

Structurat în cinci prelegeri-seminarii, ciclul prezentat la Napoli a supus cercetării modalității și dinamica în care domnii români, guvernele, adunările constituite, reprezentanții lumii culturii, elementele populare, opinia în genere, au înțeles mișcarea etno-politică dezvoltată în cursul secolului precedent în cadrul tendinței generale de afirmare națională din Europa, îndreptată către realizarea  independenței și unității Italiei. Definită sub numele de Risorgimento, perioada istorică relativă, de la primele insurecții contemporane revoluției conduse de Tudor Vladimirescu ls unirea Romei cu Italia în 1870, a fost obiectul următoarelor teme: Risorgimento și unitatea italiană în percepția opiniei române, Italia și în literatură și cântecele populare române din secolul XIX, Risorgimento și unitatea italiană în jurnalismul românesc, Crezul lui Mazzini și difuziunea sa în aria central-europeană și balcanică; cazul democraților români, România și proiectele garibaldiene de acțiune în zonă (1859-1867). Ele au fost articulate în expuneri echilibrate, în măsură să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare și limpezi, fondate pe documente de arhivă și bibliografie de specialitate la zi, iar în cazul mai ales al ultimei teme, aproape în totalitate pe surse inedite, referitoare la planurile conspirative și tentativele de acțiune revoluționară danubiano-balcanice, în special maghiare, poloneze și elenice, inspirate prevalent de Mazzini și de mitul lui Garibaldi și având ca principală bază de operațiuni, în primele două ipostaze, România. Adresate în principalul unui mediu studențesc în curs de maturizare, în genere cu o cunoaștere insuficient de amplă a istoriei zonale și naționale, prelegerile pot constitui o substanță utilă pentru aprofundări și amplificări viitoare ale studiului celor două mișcări de renaștere național-politică.       

Mișcări ale unor națiuni cu aceleași finalități programatice, definitorii pentru Italia și deopotrivă pentru România, legitimate amândouă de generația precursorilor prin botezul de foc al anilor revoluționari 1848-1849, creatoare simultan ale nucleelor de State unitare în 1859, împlinite tot simultan în 1918, ele au fost repropuse - în semnificația lor inclusiv europeană - reflecției tinerilor, împreună cu valorile morale ale unei tradiții și ale moștenirii acelei tradiții la care ele n-au încetat să se refere.    

Apel pentru cercetare umanistă

Suntem convinși, precum Epimenide, că istoria e profesia trecutului. Și mai suntem convinși că istoriografia a pus în evidență fără ezitări faptul că niciodată nu s-a făcut atâta lumină asupra persoanei umane, în natura și în raporturile ei, ca în cultura umanistă.

În centrul tuturor descoperirilor și exigențelor sale Umanismul afirmă că persoana e aceeași și tinde să progreseze în orice cultură. Umaniștii consideră că demnitatea omului coincide cu libertatea și că, grație (...) este făptura divină este Imago Dei. În acest sens, Umanismul înseamnă (...) rădăcini, de (...) și de tradiție. Constituie demnitatea omului posibilitatea (...) și de a influența istoria, pentru că el opune forțelor întâmplării Virtutea operantă, creatoare. Demnitatea omului mai înseamnă și dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de a protesta contra oricărei constrângeri. 

De aceea, în criza foarte gravă, și totuși fecundă, pe care omenirea întreagă o străbate riscând să substituie valorilor etice și istorice profilul individual și nevoia leneșă a unor autorități care să comande - trebuie regândit Umanismul.  

Pentru Leonardo, o valoare primordială e osteneala minții în căutarea adevărului. Am învățat de la maeștrii tuturor timpurilor și tuturor popoarelor că în orele de confuzie trebuie să regăsim temelia. De acolo ne însușim, și-l extindem, un gând al lui Rainer Maria Rilke potrivit căruia, în orice cotitură istorică, umanitatea trebuie să-l întrebe pe Michelangelo, pe care Kant îl consideră primul dintre moderni. Noi propunem să întrebăm Umanismul și să cerem responsabililor guvernului civil al fiecărei națiuni și îndeosebi tuturor ce recunosc în Umanism propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă peste tot și în toate modurile posibile, începând din școală. Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale.    

Apel pentru filosofie

Deși se recunoaște de către toți caracterul peremptoriu al necesității unei comparații raționale a experiențelor culturale ale lumii, întâlnirea dintre diverselor civilizații a fost și a formelor de expresie sau chiar de pierderea memoriei istorice: mai curând decât virtuților proprii, fiecare civilizație schimbă cu celelalte defectele, aspectele cele mai rele. 

În acel creuzet de civilizații care a fost lumea clasică, s-a născut un aliment vital și etern: reflecția filosofică, o știință care a caracterizat istoria noastră și căreia ți datorăm trăsăturile distinctive ale  civilizației noastre. Cu toate acestea, atitudinea societății contemporane față de filosofie e inadecvată problemelor prezentului.

În școlile din multe țări, studierea filosofiei și a istoriei gândirii științifice e ignorată dintotdeauna sau e din ce în ce mai redusă: milioane de tineri studenți ignoră până și sensul termenului de filosofie. Consecința este că există mereu tot mai puține persoane care înțeleg - sau sunt efectiv în stare să înțeleagă - conexiunea dintre factorii ce constituie realitatea istorică. Ori lumea are azi nevoie mai mult ca oricând de forțe creatoare. Pentru a stimula creativitatea avem nevoie de a forma rațiunea, așadar de oameni educați să gândească filosofic. 

De aceea adresăm un apel tuturor parlamentelor și guvernelor lumii pentru a fi confirmat și consolidat sau introdus cu titlu deplin în toate școlile studiul filosofiei în evoluția ei istorică și în legăturile ei cu istoria cercetărilor științifice - de la gândirea greacă și a marilor civilizații orientale până azi - ca premisă indispensabilă pentru o autentică întâlnire între popoare și culturi și pentru crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine.

În această fază extraordinară și grav descumpănitoare a istoriei, când termenul de „umanitate” începe să asume semnificația de „toți oamenii” e nevoie de conștiință civică. E nevoie de filosofie. 

„Europa culturii” (KLEPSCH 1993)

 Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

Aș vrea să exprim mulțumirea mea Institutului Italian de Studii Filosofice, ai cărui oaspeți suntem, în acest vechi și glorios palat Serra di Cassano. Am oferit reuniunii de studii patronajul Parlamentului European și cu plăcere am privit invitația de a fi prezenți la lucrări. Suntem bucuroși să aducem salutul nostru întrucât, prin studiile și experiența dobândită în calitate de cetățeni în instituțiile naționale și comunitare ale noii Europe, am putut să ne dăm seama cât a fost de determinantă, pentru înflorirea idealului politic al unității europene, opera seculară, laborioasă și pasionată a culturii epocii pe care o numim modernă.

Trebuie să ne referim la istorie, cultură și religie, care timp de secole au format spiritele noastre pentru a înfrunta una din probleme majore de azi: cum pot și trebuie să se înțeleagă exigențele de unitate și de identitate națională bine garantată ale națiunilor ca atare și exigența comună tuturor de a da corp și substanță proiectului unitar într-un mare organism comunitar? E o temă de considerat cu spirit deschis și curaj, lăsând să cadă grosolanele ipoteze simplificatoare: nici o omisiune nu poate fi permisă în fața culturilor naționale, care au dreptul să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea specifică, aceea care pentru fiecare popor e cea mai semnificativă dintre cuceririle istorice și constituie punctul de plecare obligatoriu către cuceririle succesive. O Europă la nivelul tradițiilor sale n-ar putea desigur să se construiască prin violarea unor asemenea drepturi: și de aceea suntem ținuți să respingem, dacă vrem să facem operă meritorie pentru viitor, proiectele de dezvoltare ce pun în antiteză unitatea ansamblului și individualitățile naționale care îi reprezintă fundamentul. Dificultățile și originalitatea proiectului european constă tocmai în aceasta: în intenția, care este și o necesitate, de a construi o comunitate în care naționalități diferite - ale căror interrelații au avut timp de secole un rol esențial în formarea și în progresul unui spirit european comun - să reușească să se integreze de o manieră și mai stringentă, nu numai în sfera politică, dar și în orice sfera vieții civile și spirituale. Și această cale constituie pentru noi un parcurs obligatoriu: numai prin străbaterea ei se va putea naște Europa unită.

Și atunci trebuie să ne referim în primul rând la Europa Umanismului, la memoria ei istorică și la acel ansamblu de valori care-i rămâne asociat de secole. La acea tradiție a Umanismului care e totodată patrimoniu al țărilor Europei și al Europei în întregimea ei.

Opțiunea maturizată în ultimele decenii de a fi „europeni” impune limite, condiții; și dacă vrem să fim astfel, trebuie să privim la elementele unei dezvoltări unitare în care operează întotdeauna totalitatea implicită pe care Europa o reprezintă ca entitate de civilizație și cultură în lumea noastră chinuită și brăzdată de contradicții foarte profunde. Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot. Și de aceea, de la Napoli, recunoștința noastră se îndreaptă întâi și întâi spre aceste izvoare primordiale ale civilizației noastre și apoi către celelalte. Permiteți-mi să deschid o o paranteză spre a cita ceea ce s-a spus de către unul din cei mai mari filosofi în viață - Hans Georg Gadamer - despre Napoli și institutul dv.: „sunt bucuros să pot afirma că marea moștenire destinată orașului Napoli e azi în mâini bune. Eu un merit inestimabil al Institutului acela de a fi luat inițiativa. Restaurarea prestigiului filosofiei promovată la Napoli de activitatea Institutului e cunoscută în lume. Va fi spre onoarea tradiției culturale napolitane dacă ea va reuși să păstreze vie moștenirea gândirii europene și să se edifice pe aceste premise, noi forme de gândire și de viață. Toate acestea ne fac să credem în acea Europă pentru care trăim și care, cum sperăm, va supraviețui amenințărilor acestei epoci. Sper că Institutul va constitui în viitorul apropiat un model pentru Europa spre a se depăși obstacolele reprezentate de birocratizarea studiilor. Fără inițiative de acest gen, cultura e pierdută pentru că birocratizarea studiilor - ca o consecință a tendinței industriale a epocii noastre - înseamnă pietrificarea culturii și o amenințare a creativității și bogăției raporturilor umane.” O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. Toate acestea au constitui o premisă ideală a unei dezvoltări unice care s-a prelungit de-a lungul secolelor. Europa și spiritul european sunt rezultatul cel mai înalt al acelei mari mișcări care, ivite în orașele italiene în secolele Renașterii, s-a propagat dincolo de limitele ei și a modelat viața Statelor naționale din Occident, care atunci se consolidau.

La Napoli, oraș ce se onorează cu nobile tradiții de cultură și angajare civilă în marii săi intelectuali, de la Bruno la Giannone și de la Filangieri la Croce și Omodeo, e obligatoriu să privim un astfel de proces nu numai ca pe o alternare de istorie politică, dar și mai mult ca o ostenire memorabilă a conștiințelor și o luminoasă experiență interioară, ca pe o suită emblematică a istoriei culturii europene. Să aducem un omagiu intuiției suverane a lui Bertrando Spaventa, care a vrut să surprindă esențialul în evoluția relațiilor dintre gândirea italiană și gândirea europeană încursul epocii moderne, între Renaștere și Risorgimento, traducându-l în teza celebră a caracterului circular al dezvoltării spirituale europene în raport cu Italia. Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și apoi, în anii întunecați ai invaziilor barbare și al decadenței, cu gânditorii solitari care, din sihăstriile Calabriei, păstrau și transmiteau credința în filosofie, în gândire, în superioritatea vieții civile.

E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea  europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept  - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. În gândirea contemporană este avocat în termeni de știință politică de Alexis de Tocqueville, după care organizarea colectivă își află îndreptățirea în faptul dea permite dezvoltarea personalității. Colectivitatea trebuie să se înzestreze cu structuri care să garanteze optim o asemenea dezvoltare. Pornind de la un astfel de postulat al unei autodeterminări a individului, cât mai ample posibile, se stabilește principiul subsidiarității ca fundament al organizării structurilor: organismele de rang superior trebuie să asume numai atributele ce n-ar putea fi îndeplinite în modul cel mai bun sau cu aceeași eficacitate de către organismele de grad inferior.

Fundamental, subsidiaritatea e un termen socio-politic și nu un principiu juridic sau constituțional. La origine și în concepția sa abstractă, subsidiaritatea este o recomandare normativă, o regulă pentru a stabili dispoziții instituționale astfel încât să permită ca deciziile privind direct viața persoanelor să fie luate la nivelul cel mai de jos posibil pe scara organizării sociale.

În doctrina socială catolică, punctul de plecare al principiului subsidiarității e numai fința umană, căreia trebuie să-i fie lăsată maximum de libertate posibilă: „... așa cum e greșit să-i iei individului și să încredințezi unui grup ceea ce poate fi dus la capăt de întreprinderi sau industrii private, e la fel de nedrept, e un rău grav și o violare a ordinii naturale, faptul că o asociație mai amplă și mai importantă să-și aroge funcții car  pot fi îndeplinite eficient de grupuri mai mic și de rang inferior”. (Papa Pius XI, Quadragesimo Anno,1931, paragraf 79).

În dezbaterea modernă asupra subsidiarității, raportul originar dintre individ și colectivitate, dintre privat și publicat, a fost extins și la organismele și autoritățile publice. În această versiune, subsidiaritatea cere ca nivelele mai joase de autoritate și jurisdicție să aibă întâietate față de cele mai elevate și ca, în unele sectoare, elaborarea și asumare deciziilor să nu fie supuse interferențelor centrului. Principiul e utilizat și în dreptul constituțional, îndeosebi în acela privind statele federale, în cadrul cărora el disciplinează împărțirea puterilor legislative între națiune și Statele membre.

Realizarea principiului subsidiarității contribuie la respectarea identităților naționale ale Statelor membre și le apără atributele. El e conceput astfel încât deciziile în interiorul Uniunii Europene să fie luate cât mai aproape de cetățeni.

Unitatea Europei și unitățile naționale sunt un mare drapel, țesut și rețesut printr-o înaltă tradiție seculară, iar forța și solidaritatea lor descind din această tradiție căreia i-au rămas legate în vicisitudinile istorice ale Occidentului. Întrucât cultura și civilizațiile moderne din Europa purced din unicul mare trunchi al Umanismului și tradiția sa e în esență unitară. Pentru Europa a fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria. Spiritul european este expresia nu numai a celor mai înalte tradiții ale culturilor naționale, ci mai ales a unității lor: iar Copernic și Bruno, Erasm și Melanchton, Descartes și Bacon, Leibniz și Newton, Campanella și Vico, Kant și Hegel, Goethe și Thomas Mann, Croce și Omodeo constituie un patrimoniu comun, și literele și artele, dreptul, gândirea, filosofia diverselor națiuni sunt manifestările unui spirit unic, spiritul Europei.