„SCOPUL ȘI STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR” (CIUREA 2019)

 Viorica Ciurea, SCOPUL  ȘI  STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A  SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR, Școala  Gimnazială ”Anton Pann” Craiova, 2019                                            

Primul război mondial, prin proporțiile sale, a ridicat în fața diplomaților, oamenilor politici, juriștilor, problema constituirii unei instituții politice internaționale care să asigure păstrarea păcii și securității. Ideea nu era nouă, ea având precursori ai apărării drepturilor omului și a creării unui for internațional care să prevină conflictele armate și să apere pacea în mari filosofi, diplomați, etc., precum Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irene Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.  După încheierea primului conflict mondial se impunea necesitatea constituirii unui organism internațional. Întemeierea primei instituții politice cu vocație universală a însemnat afirmarea principiului egalității suverane[1], stabilirea unui sistem de securitate colectivă[2] și consolidarea diplomației multilaterale.

Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor ) a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.  În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.  Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea Națiunilor le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea.

În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Coudenhove Kalergi, prin manifestul Pan-Europa, dorea o confederație pan-europeană. Renunțarea la politica ,,echilibrului de forțe'', caracteristică  secolului al XIX-lea, a însemnat trecerea la un ,,idealism'', care avea la bază principiile wilsoniene ,,de întemeiere  a păcii pe principiul siguranței colective'.[3]Noul context politic internațional impunea înlocuirea politicii balanței puterii cu sistemul securității colective care să aibă la bază, drept instrument al diplomației internaționale, Societatea Națiunilor. Noua instituție politică cu vocație universală trebuia să se ocupe cu instituirea păcii și prevenirea războiului[4]. Un reputat teoretician al relațiilor internaționale Stefano Guzzini aprecia că: ,,Nu balanța putrii, ci un organism internațional, Liga Națiunilor, era abilitat să fie instrumentul diplomației internaționale''[5]. Conferința de Pace de la Paris a hotărât edificarea unei noi hărți politice a a Europei pe baza principiului autodeterminării popoarelor, recunoașterea rolului nefast al imperiilor multinaționale și a introdus în circuitul relațiilor internaționale concepte noi, precum: garanție, arbitraj, securitate și dezarmare[6]. Procesul creării Societății Națiunilor este un proces amplu care a presupus apariția a peste 200 de asociații și comitete naționale care aveau drept scop crearea Societății Națiunilor[7]. Mihai Iacobescu realizează o etapizare a activității Societății Națiunilor: 1) etapa de debut și organizare a acestei instituții internaționale (1920-1923); 2) de afirmare și de dezvoltare (1924-1929); 3) de început a decăderii (1929-1933); 4) de agonie lentă și de ușoare tresăriri de revigorare (1934-1939) și 5) de deces (1939-1945)[8].

            În Comisia pentru elaborarea Pactului Societății Națiunilor, formată din 19 membri erau prezenți Wodrow Wilson și E. House (S.U.A.), lordul Robert Cecil și colonelul J. H. Smuts (Marea Britanie), Léon Burgeois și Ferdinand Larnaude (Franța), Vittorio E. Orlando și V. Scialoja (Italia), Batallo Reist (Portugalia), N. Makino și S. Chinda (Japonia), P. Hymans (Belgia), E. S. Pessôa (Brazilia) Wellington Koo (China), N. Vestnici (Serbia), E. Venizelos (Grecia), R. Dmawski (Polonia), Constantin Diamandy (România) și Kramar (Cehoslovacia)[9].

Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite ale Americii s-au retras din organizație. Liga Națiunilor a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului cu caracter permanent. Au mai funcționat ca instituții dinstincte dar legate de Societatea Națiunilor: Organizația internațională a Muncii și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, înființată în anul 1920, în temeiul articolului 14 din Pactul Societății Națiunilor. Curtea Permanentă a funcționat până în anul 1940, fiind desființată în anul 1945[10]. Acest organism avea competența ,,de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune'' și de a da ,,avize consultative'' în diferendele prezentate[11].

 Adunarea era formată din reprezentanții tuturor statelor membre. Fiecare stat avea câte 3 reprezentanți însă dispunea de un singur vot în Adunare. Sesiunile erau convocate anual la Geneva, începând de obicei în luna septembrie sau ori de câte ori era necesar, fiind convocate de unul dintre statele membre (sau de mai multe state). În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.   Pentru a convoca Adunarea în prealabil trebuia să fie obținută majoritatea statelor membre. Adeptă a diplomației și negocierilor deschise, ședințele Adunării erau publice. Competențele Adunării erau rezolvarea oricărei probleme care intra în sfera de activitate a Societății Națiunilor sau ar fi adus grave atingeri păcii generale. Adoptarea hotărârilor Adunării se luau numai cu unanimitate de voturi.      Pactul noii instituții politice universale stipula și unele excepții cum erau cele legate de primirea  de noi membri și de alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului. În aceste cazuri era necesară o majoritate de două treimi fără a se ține seama de abțineri, precum și în problemele procedurale se cerea obținerea unei majorități simple[12].

Primul președinte al Adunării Societății Națiunilor a fost belgianul Paul Hymans. Adunarea Generală avea șase comisii: Comisia 1 se ocupa de problemele constituționale, Comisia  2 stabilea regulamentul de organizare tehnică, Comisia 3 reglementa statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, Comisia 4 reglementa organizarea Secretaritului și finanțelor, Comisia 5 se ocupa cu modalitatea de primire a noilor membri și Comisia 6 reglementa sistemul mandatele și armamentul[13]. România prin modul realist de abordare a problemelor internaționale a fost singura țară membră a acestui for internațional, care a fost reprezentată de reputatul diplomat Nicolae Titulescu, în calitate de președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, de două ori în mandatele din 1930 și 1931[14]. În prima sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor delegația României a fost formată din: Nicolae Titulescu, profesorul doctor Toma Ionescu, D. Negulescu, doctorul Iancovici, consilierul juridic al delegației, A. Catargi și F. Lahovary, care erau șefii Secretariatului de la Geneva[15].

Consiliul, constituit în anul 1920, reprezenta organul executiv al Societății Națiunilor și era constituit din membrii permanenți și membrii nepermanenți aleși de Adunare. Articolul 4 paragraful 1 din Pactul Societății Națiunilor prevedea ca acest organism să fie format ,,din reprezentanții principalelor Puteri Aliate și Asociate'': S.U.A., Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, alți patru reprezentanți ,,desemnați în mod liber, de Adunare'' pentru un termen ce urma a se stabili și alți membrii permanenți, desemnați cu aprobarea majorității Adunării[16].  Până la desemnarea acestora de către Adunare, reprezentanții Belgiei, Braziliei, Spaniei și Greciei erau membri ai Consiliului. Avea aceleași competențe ca și Adunarea, plus alte prerogative proprii, precum cele referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor, adoptarea de măsuri corespunzătoare în cazul unei agresiuni, excluderea membrilor din Societatea Națiunilor și repartizarea mandatelor. Hotărârile Consiliului se luau numai cu exprimarea unanimității de voturi, nu se calculau voturile statelor care se abțineau[17]. Tocmai acest principiu al adoptării unor sancțiuni numai cu unanimitate de voturi a dus la ineficacitatea forului internațional, măcinat de propriile contradicții procedurale. Consiliul se întrunea de trei-patru ori pe an, sesiunile sale erau publice sau secrete. Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un organ la altul.

Secretariatul era alcătuit din secretarul general numit de Consiliu cu aprobarea majorității membrilor Adunării, la care se adăuga personalul necesar exercitării atribuțiilor sale[18], care era numit de secretarul general cu aprobarea Consiliului dintre persoanele competente, avându-se în vedere și reprezentarea geografică în mod egal a ttuturor membrilor Ligii Națiunilor[19]. Primul secretar general al Societății Națiunilor a fost numit Sir Eric Drummond, cunoscut sub numele de lordul Perth, fost secretar particular al primului ministru al Marii Britanii. Acesta a  îndeplinit funcția de secretar general al Societății Națiunilor în perioada 1919-1933[20]. În preambulul tuturor tratatelor de pace de la Paris-Versailles din 1919-1920, a fost introdus Pactul Societății Națiunilor, sistemul de mandate și aranjamentele practice ulterioare, punându-se pentru prima dată problema sferelor de influență din prisma înțelegerii între marile puteri învingătoare după primul război mondial[21]. La ședința plenară a Conferinței de la Paris, din 28 aprilie 1919, delegațiile au votat Pactul Societății Națiunilor reprodus ca preambul al celor cinci tratate semnate în sistemul de tratate Paris-Versailles: Versailles, Saint-Germaine en Laye, Newilly sur Seine, Trianon și Sèvres, intrând în vigoare la 10 ianuarie 1920. România a fost reprezentată prin cei doi semnatari ai Pactului Societății Națiunilor doctorul Ion Cantacuzino și viitorul diplomat Nicolae Titulescu[22]. Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.   

Pactul avea 26 de articole și o anexă a celor 32 de state membre fondatoare. Acestea erau: S.U.A., Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, India, China, Cuba, Ecuador, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hedjaz, Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, România, Statul sârbo-croato-sloven, Siam, Cehoslovacia și Uruguay. Alte 13 state erau "invitate să adere la Pact": Argentina, Chile, Columbia, Danemarca, Elveția Spania, Norvegia, |ările de Jos (Olanda), Persia, Salvador, Suedia și Venezuela[23].

Între 1920 și 1946, au existat 63 de state member ale Societății Națiunilor.

Pactul care a format Societatea Națiunilor a fost inclus în Tratatul de la Versailles și a intrat în vigoare pe 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată pe 18 aprilie 1946, când activitățile și responsabilitățile au fost preluate de Organizația Națiunilor Unite.  România a participat la discuțiile legate de finalizarea proiectului de statut al noii instituții politice internaționale[24]. În preambulul Pactului se definea scopul noului organism internațional: dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și a siguranței, obligația tuturor statelor semnatare "de a nu recurge la război", de întreține "la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare", de a respecta "riguros prescripțiunile dreptului internațional" ca reguli de "de conducere efectivă a guvernelor", instituirea dreptății și respectarea tuturor prevederilor tratatelor "în raporturile mutuale dintre popoarele organizate".   În articolul 1 se preciza calitatea de membri fondatori a Societății Națiunilor a acelor semnatari ai Pactului, precum și a statelor care  urmau să adere "fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificare celorlați membri ai societății".  Noțiunea de membru nu era identică cu aceea de stat, putând fi membru "orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber", dacă admiterea sa era susținută de două treimi din membrii Adunării. Condițiile primirii membrilor erau clar definite în Pact, solicitantul trebuia să-și asume unele obligații care constau în acordarea de "garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale" și acceptarea unui "regulament stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armanentele sale militare, navale și aeriene".  Condiția retragerii din noua instituție politică internațională era ca fiecare membru care dorea acest lucru să prezinte cu doi ani mai înainte o înștiințare, cu obligația îndeplinirii la momentul respectiv a tuturor angajamentelor sale sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în Pact.   Fabricarea munițiilor și materialelor de război trebuiau să fie supuse controlului Consiliului, care trebuia să cunoască situația armmentelor, programele și sumele alocate de bugetul fiecărui stat membru cheltuielilor militare, starea industriei de război din statele membre[25]. Această prevedere a fost îndeosebi susținută de România, sprijinită și alte țări mici și mijlocii.

            Articolul 9 stabilea formarea unei Comisii permanente care trebuia să dea Consiliului "avizul său" asupra executării articolelor 1 și 8 și "în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene". Pentru statele mici, membre ale noii instituții politice internaționale, prevederile articolului 10, prin care membrii  își luau ,,îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe integritatea și independența politică existentă''[26], vedeau în noul organism internațional cadrul instituțional al rezolvării problemelor de interes general și al participării active la apărarea propriilor interese.  Articolele 11-17 din Pact prezentau mijloacele care puteau fi aplicate în cazul unor diferende: utilizarea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni după pronunțarea sentinței care fusese dată de instanța de arbitraj sau de Consiliul Ligii, întreruperea relațiilor economice, financiare și politice cu statul care încălcase principiile dreptului internațional public și a Pactului[27]. Datorită absenței voite sau involuntare de precizare a unor sancțiuni militare tranșante în cazul unei agresiuni exercitate de un stat asupra altui stat, Consiliul Ligii, încorsetat de adoptarea unor măsuri punitive, numai pe baza principiului unanimității, n-a putut să împiedice acțiunile revanșarde ale Italiei, Japoniei și Germaniei.

     

 

 

---

[1]Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 185

[2]Philippe Moreau Defarges, Organizații internaționale contemporane, Iași, Institutul European, 1998, p. 1; vezi detaliat despre rolul Societății Națiunilor F.P. Walters, A History of the League of Nations, New York, 1952, 2 volume; S. Goodspeed, The Nature and Functions of  International Organization, New York, 1963

[3]Henry Kissinger, Diplomația, traducere Mircea  Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura All,  (București), 2002,  p. 192

[4]Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, 1882-1941, în volumul Diplomați iluștri, volumul I, Editura Politică, București, 1969, p. 401

[5]Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale. Povestea fără sfârșit a unei morți anunțate: realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, traducere Diana Istrățescu, Institutul European, (Iași), 2000, p. 50

[6]Maria Georgescu, Franța și România în sistemul de securitate colectivă europeană în anii '20. Speranțe și iluzii în volumul Muzeului Vrancei, Diplomație și diplomați români, volumul II, coordonat de Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 235-236

[7]E. Pangrati, Opinia publică și Societatea Națiunilor, în Politica externă a României.19 prelegeri publice organizate de Institutul social Român, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 329

[8]Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, 1919-1929, Editura Academiei, București, 1988,  p. 89

[9]Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, 1929-1939-momente și semnificații, Editura Politică, București, 1975, p. 21, nota  10

 

[10]Vasile Crivăț, Drept internațional public, Editura Fundației ,,România de Mâine'', București, 1999, p. 185

[11]Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației România de Mâine,  București, , 1999, p. 36-37

[12]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25

[13]Ibidem, p. 33, notele 26, 27

[14]Valeriu Florin Dobrinescu, România la Conferințerle de Pace (Paris:1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focșani, 1996, , p. 35-36

[15] Petre Bărbulescu, op. cit., p. 33

[16]Ioan Scurtu,  op. cit., p. 34

[17]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25, nota 12

[18]Dicționar diplomatic, coordonat de Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Nicolae Ecobescu, Dinu C. Giurescu, etc., Editura Politică, București, 1979, p. 805

[19]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 24-25, nota 12 

[20]Ioan Scurtu, op. cit., p. 41, notă

[21]Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 121

[22]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 23, nota 12 

[23]La Societé des Nations, Journal Officiel, 1/1920; Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, Relații internaționale în acte și documente, vol. I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București,1974, p. 25; Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 40-41

[24]Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România  (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996, p. 197

[25] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 33-35

[26]Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 20.

[27] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 36-37

Personajul negativ în teatrul italian amator și teatrul francez profesionist din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.

(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.

NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Privatizarea S.C. ”Aliment Conex” S.A. Constanța în 1995 („Telegraf” 1995)

<
Duminică, 09.04.1995, la Casa de Cultură din Constanța, s-a desfășurat Adunarea Generală Acționarilor de la SC „Aliment Conex” SA. Timp de peste cinci ore s-a dezbătut problema privatizării [unităților - nota M. T.] cu profil alimentar (foste „Alimentara”) care aparțin societății amintite. S-a adoptat metoda eliberării de acțiuni pe baza certificatelor de proprietate, echivalate la 875.000 lei, dar și a unei sume de 200.000 lei pe care fiecare salariat trebuie să o depună din propriul buzunar în conturile societății. Majoritatea salariaților și-au manifestat suspiciunea asupra încasării dividendelor.
Au participat managerul unității, precum și reprezentanți ai FPS și FPP, respectiv Adrian Nicolaescu, director la Prefectura Constanța, și I. Ivașcu , director Banca I. Țiriac.
>

SURSA
Nicolae DINU, ȘEDINȚA A.G.A. A S.C. ”ALIMENT CONEX” S.A. PENTRU PRIVATIZARE, „Telegraf”, Constanța, 10 aprilie 1995, p.?.

„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)

 Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998

(...)

Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.

„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)

Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea  mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)

„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)

Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.

Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

„Rîsete în Parlament” (CAZIMIR 1994)

 Ștefan Cazimir, Rîsete în Parlament, Carro, București, 1994, 144 p.

3 Cuvîntul editorului: Carol Roman

4 Discursul de la balcon - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 13 mar. 1990
5 Otravă în vin - CPUN 11 mai 1990

6 Smaranda  e cea mai frumoasă - Adunarea Deputaților 18 iun. 1990
9 Un muzeu al prostului-gust - AD 20 iun. 1990
13 O oră de iubire - AD 10 iul. 1990
15 Călcarea Constituției - 11 iul. 1990 Senatul + AD
17 Cîte stele sînt pe cer - 10 sep. 1990
19 Un zîmbet și o floare - AD 1 oct. 1990
20 O clipă de sinceritate - AD 2 oct. 1990
22 Rîsete în Parlament - AD 9 oct. 1990
24 Fibra morală - S+AD 11 oct. 1990
26 Treaba statului, domnule! - S+AD 1 noi. 1990
29 Găurile de la curea - AD 12 noi. 1990
30 Lipsa de virilitate - S+AD 22 noi. 1990
32 La țărmul mării - AD 3 dec. 1990
34 Apelul la zîmbet - AD 10 dec. 1990
37 După ureche - AD 12 dec. 1990
39 Cine luptă cu Parlamentul - S+AD 13 dec. 1990
40 Scoală-te... - S+AD 17 dec. 1990
41 Ne dați ori nu ne dați? - AD 27 dec. 1990
43 Ceasul lui Andei Pleșu - 7 feb. 1991
44 33! - AD 15 feb. 1991
45 Locul viran - AD 19 feb. 1991
46 La plebicist! - Adunarea Constituantă 27 feb. 1991
50 „Î din ”A”? Ba - AD 4 mar. 1991
53 Politețe colegială - AD 5 mar. 1991
54 Cu fruntea sus - AC 12 mar. 1991
57 Lăsați ziaristele... - AC 13 mar. 1991
58 Arta de a compune - AD 21 mar. 1991
59 O, ziduri întristate! - AD 25 mar. 1991
60 Grevă în Parlament - AC 26 mar. 1991
62 Ceresc părinte! - AD 29 mar. 1991
64 Stilul Biedermeier - AC 16 apr. 1991
65 Grevă în Parlament (II) -  AC 24 apr. 1991
66 Muma și fata - AD 29 apr. 1991
68 Priorități parlamentare - AD mai 1991
69 Cin s-a fript cu ciorba... - AD 23 mai 1991 
71 D-ale lui Freud - AD 17 iun. 1991
72 Politică și delicatețe - AC 19 iun. 1991
74 De-o fi una, de-o fi Malta - S+AD 24 iun. 1991
75 Atmosferă încărcată - AD 2 iulie 1991
78 În marșarier - AD 15 iul. 1991
79 Panarama - AD 22 iul. 1991
80 Cine se teme de apă - AC 29 iul. 1991
81 Dacă vrem, putem! - AD 31 iul. 1991
82 Bunica mea - AC 19 sep. 1991
83 Deputatul e și el om - AD 23 sep. 1991
84 Lupul își schimbă părul - AC 24 sep. 1991
85 Speriați colegi! - AD 25 sep. 1991
86 O, ești frumos... - AD 27 sep.
88 Bulă în decembrie - S+AD 29 oct. 1991
90 O bucată de pîine - AC 19 noi. 1991

92 Prichiciul vetrei - Camera Deputaților 9 ian. 1992
93 A rîde = CD 14 ian. 1992
94 Sportul în Parlament - CD 20 ian. 1992
96 Coasta de drac - CD 28 ian. 1992
98 Președintele „Camerelor” - CD 28 ian. 1992
99 Cinste și gramatică - S+CD 30 ian. 1992
100 Grupul Liber-Schimbist - CD 13 feb. 1992
101 Cronică mondenă - CD 17 feb. 1992
104 Organul și membrul - CD 17 feb. 1992
105 Cinste și acuratețe - CD 18 feb. 1992 
107 Sfetnicul regelui - CD 19 feb. 1992
111 Trădare fie! - CD 6 apr. 1992
113 Doi încăpățînați - CD 14 apr. 1992
115 Atomizarea Parlamentului - CD 22 apr. 1992
119 Alungați cangurii! - CD 5 mai 1992
120 Partea și întregul - CD 12 mai 1992
121 Confuzie auditivă - 14 mai 1992
123 Adio del passato! - CD 27 mai 1992
124 Atelajul eterogen - CD 28 mai 1992
125 Gura lumii - CD 8 iun. 1992
127 Scobitoarea electorală - S+CD 8 iun. 1992
128 Danez și mai danez - CD 16 iun. 1992
130 Două salvări - CD 1 iul. 1992
131 Riga Crypto - S+CD 9 iul. 1992
132 Căsătoria „in vitro” - CD 24 noi. 1992
133 Doi senatori - CD 7 dec. 1992
134 Leul și tigrul - S+AD 10 feb. 1993
136 Cînd cade Guvernul? - S+AD 9 mar. 1993
139 Unde sînt liderii? - CD 6 mai 1993 
140 Domnul Radu Câmpeanu! - CD 29 iun. 1993
142 Ziua bună - S+CD 7 sep. 1993
143 Trăiască regele! - CD 25 noi. 1993
144 Caragiale e cu noi! - CD 10 dec. 1993

Cuvîntul editorului

Profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea neașteptată  de a adera, în februarie 1990 la Partidul Liber-Schimbist. Intelectual fin, cu premoniții ascuțite, el a întrevăzut în „embrionul” CPUN, iar apoi în Parlament, umbra tot mai copleșitoare a marelui Caragiale. A înțeles, printre primii, că am intrat într-o nouă epocă, în care scena parlamentară îi va face pe alegătorii telespectatori să retrăiască momentele culminate ale nemuritoarelor comedii caragialești. (...)
Într-o bună zi, m-am aflat în preajma domnului deputat, la un cocktail oferit de o ambasadă. (..) L-am ascultat: vorbea ca la tribuna Camerei - picant, sclipitor și... caustic.  Atunci i-am propus, pe loc, să-și „revizuiască” discursurile, iar „o anumită parte” a lor să le înmănunchiem pentru eternitate într-o carte.
Ceea ce a și făcut...