Biografia pictorului austriac E. Schiele (1890-1918) (TOMIS 1996)

<
Pictorul austriac Egon Schiele se naște la 12 iunie 1890 în localitatea Tulln, Austria Inferioară. După o scurtă carieră didactică, socotită neatrăgătoare, se înscrie la Academia de Arte frumoase din Viena. Intră în contact cu avangarda artistică și în 1909 expune primele lucrări, aflate sub influența impresionismului francez.
Se desprinde destul de repede de acesta, find atras de pictura conaționalului său Gustav Klimt.
Se îndepărtează de stilul decorativ al lui Klimt, alăturându-se școlii expresioniste. E preocupat să capteze emoțiile complexe ale figurii umane. Portretele, ca și autoportretele, sunt colțuroase, subțiri, contorsionate, surprinse în posturi neconfortabile. Ele trădează angoasă, violență combinată frecvent cu erotism. În tușe groase și culori disonante sunt reliefate pregnant mâinile ca în lucrarea Pictorul Paris von Gutersloh. Desenele și acuarelele transmit, ca și picturile, aceeași intensitate psihică, accentuat erotizată. De altfel erotica e o tematică precumpănitoare în Viena acestei epoci, evidentă la Otto Weininger, Gustav Klimt sau Sigmund Freud. Schiele participă frecvent în expoziții individuale și de grup, publicul arătîndu-se contrariat de expunerea nudă a sexualității. Scurt timp e închis, sub acuzația de imoralitate.
O altă serie de lucrări conține picturi semialegorice, remarcabil fiind ciclul Familia. Moare de gripă epidemică, în 1918.
>

SURSA
S.L., Mari artiști plastici ai secolului XX: Egon Schiele, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1996.

Citate despre femeie

Când te căsătorești ai nevoie de un martor. Ca la orice duel.

Soția mea este neprețuită, dar pe mine mă costă cel mai mult.

Sunt de acord cu obiceiul care spune că bărbatul trebuie să sărute mîna femeii când o întâlnește prima dată. De undeva tot trebuie să înceapă.

Căsătoria este rezolvarea problemelor pe care două persoane, singure fiind, nu le-ar fi avut.
SACHA GUITRY (1885-1957), actor și regizor francez

Uneori e greu să spui dacă într-o casă conduce bărbatul, femeia, soacra sau bucătăreasa. Totuși, câinele casei știe întotdeauna cine e șeful.
MARCEL PAGNOL (1895-1974), scriitor și cineast francez

Dragostea e ca duelul: dacă te atinge, te rănește.
TRISTAN CORBIERE (1845-1875), poet francez

Când o femeie îți dăruiește și inima, de obicei te obligă să iei și restul.
JOHN VANBRUGH (1664-1726), arhitect și dramaturg englez

Singura modalitate de a scăpa de ispită este să cedezi.

La început o femeie îi rezistă unui bărbat, mai târziu îl imploră să nu plece.
OSCAR WILDE (1854-1900), scriitor irlandez

Ca să-și apere punctul de vedere, avocatullîși pune robă. Femeia și-o scoate.
COLUCHE / MICHEL COLLUCCI (1944-1986), umorist și actor francez

O singură căsătorie îl poate face pe un bărbat fericit: cea a fiicei sale.
MARCEL ACHARD (1899-1974), scriitor și actor francez.

Statisticile sunt precum costumele de baie: îţi arată ce ştie toată lumea şi îţi ascund exact ceea ce ai fi vrut să afli. 
GEORGES VEDEL (1910-2002), profesor de drept

Un bărbat nu este complet dacă nu e însurat. Abia atunci e terminat. 
ROBERT FROST (1874-1963), poet american


SURSA
Cugetări despre femeie, ”Cuget Liber”, 2 noiembrie 2013

Citate despre femei

Dacă te laşi de fumat, de băut şi de femei, nu trăieşti mai mult... doar ţi se pare că timpul trece prea încet. 
CLEMENT FREUD (1924-2009), scriitor, politician, bucător și realizator radio


SURSA
Cugetări despre femeie, ”Cuget Liber”, 2 noiembrie 2013

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.

(SCHWARZ 1995)

Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce  se știe că  la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește  nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o  parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.

„Rîsete în Parlament” (CAZIMIR 1994)

 Ștefan Cazimir, Rîsete în Parlament, Carro, București, 1994, 144 p.

3 Cuvîntul editorului: Carol Roman

4 Discursul de la balcon - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 13 mar. 1990
5 Otravă în vin - CPUN 11 mai 1990

6 Smaranda  e cea mai frumoasă - Adunarea Deputaților 18 iun. 1990
9 Un muzeu al prostului-gust - AD 20 iun. 1990
13 O oră de iubire - AD 10 iul. 1990
15 Călcarea Constituției - 11 iul. 1990 Senatul + AD
17 Cîte stele sînt pe cer - 10 sep. 1990
19 Un zîmbet și o floare - AD 1 oct. 1990
20 O clipă de sinceritate - AD 2 oct. 1990
22 Rîsete în Parlament - AD 9 oct. 1990
24 Fibra morală - S+AD 11 oct. 1990
26 Treaba statului, domnule! - S+AD 1 noi. 1990
29 Găurile de la curea - AD 12 noi. 1990
30 Lipsa de virilitate - S+AD 22 noi. 1990
32 La țărmul mării - AD 3 dec. 1990
34 Apelul la zîmbet - AD 10 dec. 1990
37 După ureche - AD 12 dec. 1990
39 Cine luptă cu Parlamentul - S+AD 13 dec. 1990
40 Scoală-te... - S+AD 17 dec. 1990
41 Ne dați ori nu ne dați? - AD 27 dec. 1990
43 Ceasul lui Andei Pleșu - 7 feb. 1991
44 33! - AD 15 feb. 1991
45 Locul viran - AD 19 feb. 1991
46 La plebicist! - Adunarea Constituantă 27 feb. 1991
50 „Î din ”A”? Ba - AD 4 mar. 1991
53 Politețe colegială - AD 5 mar. 1991
54 Cu fruntea sus - AC 12 mar. 1991
57 Lăsați ziaristele... - AC 13 mar. 1991
58 Arta de a compune - AD 21 mar. 1991
59 O, ziduri întristate! - AD 25 mar. 1991
60 Grevă în Parlament - AC 26 mar. 1991
62 Ceresc părinte! - AD 29 mar. 1991
64 Stilul Biedermeier - AC 16 apr. 1991
65 Grevă în Parlament (II) -  AC 24 apr. 1991
66 Muma și fata - AD 29 apr. 1991
68 Priorități parlamentare - AD mai 1991
69 Cin s-a fript cu ciorba... - AD 23 mai 1991 
71 D-ale lui Freud - AD 17 iun. 1991
72 Politică și delicatețe - AC 19 iun. 1991
74 De-o fi una, de-o fi Malta - S+AD 24 iun. 1991
75 Atmosferă încărcată - AD 2 iulie 1991
78 În marșarier - AD 15 iul. 1991
79 Panarama - AD 22 iul. 1991
80 Cine se teme de apă - AC 29 iul. 1991
81 Dacă vrem, putem! - AD 31 iul. 1991
82 Bunica mea - AC 19 sep. 1991
83 Deputatul e și el om - AD 23 sep. 1991
84 Lupul își schimbă părul - AC 24 sep. 1991
85 Speriați colegi! - AD 25 sep. 1991
86 O, ești frumos... - AD 27 sep.
88 Bulă în decembrie - S+AD 29 oct. 1991
90 O bucată de pîine - AC 19 noi. 1991

92 Prichiciul vetrei - Camera Deputaților 9 ian. 1992
93 A rîde = CD 14 ian. 1992
94 Sportul în Parlament - CD 20 ian. 1992
96 Coasta de drac - CD 28 ian. 1992
98 Președintele „Camerelor” - CD 28 ian. 1992
99 Cinste și gramatică - S+CD 30 ian. 1992
100 Grupul Liber-Schimbist - CD 13 feb. 1992
101 Cronică mondenă - CD 17 feb. 1992
104 Organul și membrul - CD 17 feb. 1992
105 Cinste și acuratețe - CD 18 feb. 1992 
107 Sfetnicul regelui - CD 19 feb. 1992
111 Trădare fie! - CD 6 apr. 1992
113 Doi încăpățînați - CD 14 apr. 1992
115 Atomizarea Parlamentului - CD 22 apr. 1992
119 Alungați cangurii! - CD 5 mai 1992
120 Partea și întregul - CD 12 mai 1992
121 Confuzie auditivă - 14 mai 1992
123 Adio del passato! - CD 27 mai 1992
124 Atelajul eterogen - CD 28 mai 1992
125 Gura lumii - CD 8 iun. 1992
127 Scobitoarea electorală - S+CD 8 iun. 1992
128 Danez și mai danez - CD 16 iun. 1992
130 Două salvări - CD 1 iul. 1992
131 Riga Crypto - S+CD 9 iul. 1992
132 Căsătoria „in vitro” - CD 24 noi. 1992
133 Doi senatori - CD 7 dec. 1992
134 Leul și tigrul - S+AD 10 feb. 1993
136 Cînd cade Guvernul? - S+AD 9 mar. 1993
139 Unde sînt liderii? - CD 6 mai 1993 
140 Domnul Radu Câmpeanu! - CD 29 iun. 1993
142 Ziua bună - S+CD 7 sep. 1993
143 Trăiască regele! - CD 25 noi. 1993
144 Caragiale e cu noi! - CD 10 dec. 1993

Cuvîntul editorului

Profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea neașteptată  de a adera, în februarie 1990 la Partidul Liber-Schimbist. Intelectual fin, cu premoniții ascuțite, el a întrevăzut în „embrionul” CPUN, iar apoi în Parlament, umbra tot mai copleșitoare a marelui Caragiale. A înțeles, printre primii, că am intrat într-o nouă epocă, în care scena parlamentară îi va face pe alegătorii telespectatori să retrăiască momentele culminate ale nemuritoarelor comedii caragialești. (...)
Într-o bună zi, m-am aflat în preajma domnului deputat, la un cocktail oferit de o ambasadă. (..) L-am ascultat: vorbea ca la tribuna Camerei - picant, sclipitor și... caustic.  Atunci i-am propus, pe loc, să-și „revizuiască” discursurile, iar „o anumită parte” a lor să le înmănunchiem pentru eternitate într-o carte.
Ceea ce a și făcut...