Muntenii din Carpații Moldovei în secolul XX (SADOVEANU 1930)

<
(...) Viața muntenilor e grea; mai ales viața femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dînsa.
Munteanului i-i dat să-și cîștige pînea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața*. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure și-i duc la apa Bistriței**; după aceea îi fac plute pe care le mînă pînă la Galați, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stîni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, pînă se împuținează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. Acolo-i mai ușoară viața, ș-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald ș-afară de asta munteanul are rădăcini la locul lui, ca și bradul.
(...)
Locuitorii aceștia de sub brad sînt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcîndu-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la cîmpie și venind la bîrlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește - de cîntec, de prietinie. (...)
Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie:
- Ne pare rău cînd spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem și să mărturisim că sînt și între noi muntenii oameni din aceștia crînceni, care-ți calcă dreptul tău, care-ți iau banul și nu-ți mai dau înapoi nimica. Pe-aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte și să-i  răpească avutul. Muntenii, reluă sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece, ș-aceștia toți avem s-avem intrare la rai - ori dușmani căpcăuni - ș-aceștia, puțini cîți sînt, au să se ieie de mînă ș-au să se ducă în iad la Caraoțchi***.  Pe dinafară, cerînd intrare ba colo-ba dincolo, nu se poate! La noi nu sînt oameni de mijloc.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros/ col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 5, 62-63 (cap. I, X).

Notă M. T.
* cață = Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. (dexonline.ro)
** Bistrița = Râu lung de 288 km, care izvorăște din Munții Rodnei (1850 m) și se varsă în râul Siret (lângă Bacău), care la rândul său se varsă în Dunăre lângă Galați. (ro.wikipedia.org)
*** Scaraoțchi/Scaraoschi = Denumire dată căpeteniei dracilor. Din sl. (Iuda) Iskaraotisku. (dexonline.ro)

Andreea Vilcovschi, FOTO VIDEO Poveste de dragoste reeditată pentru promovarea tradiţiilor satului, Adevărul, 20 august 2017 

Serviciul capului de familie din Occidentul secolului XX (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Spectacolul trist al acestor femei singuratice strecură în sufletul lui Ransome dorința bruscă de a face ceva spre ale înveseli viața, dar ce anume și în ce mod nu ar fi putut încă să spună. Odată, de mult, vorbise despre ele cu Miss Macdaid și ea clătinase din cap cu gravitate.
- Nu e nimic de făcut, așa sînt ele. Și dacă s-ar afla la Birmingham, ar trăi tot așa ca aici, la Ranchipur. Își fac datoria. oriunde s-ar afla nu și-ar schimba felul de viață. Am încercat să mă arăt prietenoasă, dar n-am reușit decît să le trezesc neîncrederea. Mă dezaprobă, cred, pentru că îi prețuiesc pe indieni tot atît de mult ca pe ceilalți oameni. Ce vrei, își fac datoria, dar asta nu înseamnă că se simt ca la ele acasă.
În vreme ce stătea la fereastră și urmărea cu privirea siluetele dizgrațioase profilate pe fundalul pieței, Ransome pricepu deodată sensul vieții lor. Cazul bătrînelor domnișoare nu era unic și nici măcar neobișnuit. În Occident se găseau puzderie de făpturi, mărginite, resemnate, respectabile, cîștigînd doar atît ca să poată trăi de la o zi la alta, făpturi incolore lipsite de foc lăuntric. Din rîndul acestora se recrutau acei capi de familie care intrau la serviciu dimineața la opt și se întorceau acasă seara la opt, muncind din greu, naivi, devotați și patronului carele oferea un salariu de mizerie, neîndestulător pentru familia lor ajunsă în pragul inaniției. Ransome avu astfel revelația tragediei acestor două femei atît de singuratice. Nu trăiseră niciodată. Abia dacă respirau. Pentru ele India nu însemna nimic. Mediul în care crescuseră le făcuse să urască dragostea și bărbații încă de la vîrsta la care ar fi fost firesc să iubească.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 104

Aventură versus căsătorie în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Sir Lawrence o bătu pe umăr și ieși grăbit din cameră. Și el era stăpînit de un sentiment straniu. Aflat din nou în biroul lui, rămase pe gînduri. Fuga lui Desert era singura soluție posibilă. Dintre toți cei afectați de această întîmplare, el avea viziunea cea mai clară și cea mai reală asupra psihologiei lui Desert. Adevărat, probabil, că tînărul avea în el o vînă de aur, pe care firea lui făcea tot posibilul s-o ascundă. Dar să trăiești alături de el? Pentru nimic în lume. Laș? De bună seamă că nu era! Experiența lui nu fusese o chestiune simplă, așa cum o vedeau Jack Mushkam și toți pukka-sahibii*, cu superstiția lor că ce-i alb e alb și ce-i negru e negru și nu invers. Nu! Nu! Tînărul Desert fusese prin în capcană într-un mod foarte ciudat. dată fiind natura lui complexă, cu revoltele, umanitarismul, lipsa lui de credință, dată fiind intimitatea lui cu arabii, cazul lui Desert se deosebea de cel al unui englez obișnuit cum se deosebește creta de brînză. Dar, indiferent de acest lucru, nu era un om cu care să poți împărți viața. Bine că scăpase biata Dinny de asemenea pacoste! Ce feste mai juca și soarta! De ce se oprise alegerea ei tocmai asupra lui Desert? Dar dacă-i vorba pe așa, acolo unde intervine dragostea nu mai poți formula nici un „de ce”? Dragostea nu cunoaște legi, nici măcar pe acelea ale bunului simț. (...) Dar - Dumnezeule mare! - căsătoria e o poveste la care te înhami pe viață; da, chiar și în ziua de azi, căsătoria nu e o glumă trecătoare. Ca să pornești într-o căsătorie, ai nevoie de tot norocul și de toate posibilitățile de a da și a lua de care poți face rost. Or la Desert nu prea existau multe posibilități de a da și a lua - prea neliniștit, prea discordant, și poet pe deasupra! Și mîndru, acea mîndrie pornită dintr-o proprie subestimare, pe care nimic nu o poate domoli! Da, o aventură cu el, una dintre legăturile acelea vremelnice pe care le practică tinerii de azi - posibil; dar Dinny nu era făcută pentru așa ceva; pînă și Desert trebuie să fi simțit acest lucru. La Dinny, ar fi părut absolut deplasat să detașezi fizicul de psihic.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 92-93.

NOTĂ M. T.
* pukka sahib = 1. autentic; 2. superior. Termen folosit pentru elita din colonia britanică India. (https://answers.yahoo.com/question/index?qid=20060626220207AA2bj1q)
** Ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol - http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol

Creștinism, mahomedanism și confucianism în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Ah, Dinny, ce plăcut e acum după retragerea acestor hoarde de midieni*! Mandarinatul** în floare. Ai cunoscut măcar un sfert din ei? De ce fac oamenii nunți? Sau la ofițerul stării civile, sau sub cerul liber, o a treia cale de păstrare a bunei-cuviințe nu există. (...) Ar fi multe  de spus în favoarea mahomedanismului, cu excepția faptului că acum și la ei moda să se limiteze la o singură soție și aia nu-i închisă în purdah***. Apropo, circulă un zvon că tînărul Desert a trecut la mahomedanism. (...) Pînă acum am auzit numai de două cazuri similare, petrecute în Orient, dar ăia erau francezi și doreau haremuri.
- Pentru așa ceva ar fi fost suficient să aibă bani, unchiule.
- Dinny, devii cinică. Oamenilor le place să aibă consfințirea religiei. Dar cu Desert n-ar putea să fie același caz; e o făptură foarte exigentă, după cîte îmi amintesc.
- Unchiule, religia are vreo importanță atîta timp cît oamenii nu-și fac rău unul altuia?
- Mă rog, ideile unor mahomedani în legătură cu drepturile femeii sînt puțin cam primitive. Dacă femeia e necredincioasă, mahomedanul e în stare s-o zidească de vie. Cînd am fost în Maroc, era acolo un șeic**** teribil!
Dinny se cutremură.
- Din vremuri imemoriale, după cum vine vorba, continuă Sir Lawrence, religia s-a făcut vinovată de cele mai înfiorătoare isprăvi care s-au petrecut pe acest pămînt. Mă întreb dacă tînărul Desert s-o fi convertit ca să aibă acces la Mecca. N-aș zice că-i în stare să creadă în ceva. Dar nu se știe niciodată, e o familie bizară.
(...)
- Ce procent din omenire mai practică astăzi religia, unchiule?
- În țările nordice? Dificil de spus. La noi, zece-cincisprezece la sută din adulți, poate. În Franța și în țările meridionale, unde există țărănime, poate ceva mai mult, cel puțin la suprafață.
- Dar despre oamenii care au fost aici în după amiaza de azi, ce ai de spus?
- Cea mai mare parte din ei s-ar simți șocați dacă le-ai spune că nu sînt buni creștini, și cea mai mare parte ar fi și mai șocați dacă le-ai cere să-și împartă jumătate din avere la săraci, ceea ce-i transformă în niște joviali farisei, sau saduceni*****, ce erau?
- Dar dumneata, unchiule Lawrence, ești un bun creștin?
- Nu, draga mea; dacă sînt ceva, sînt un soi de adept al lui Confucius******, care, după cum știi, a fost pur și simplu un filozof etic. Cea mai mare parte din casta noastră, în țara asta, sînt mai curînd confuceni decît creștini, dar fără să știe. Credință în străbuni și în tradiție, respect pentru părinți, onestitate, cumpătare în comportament, blîndețe față de animale și față de cei ce depind de noi, teama de a nu supăra pe alții și stoicism******* în fața durerii și a morții.
- Și de ce altceva ar mai fi nevoie, murmură Dinny, încrețindu-și nasul, în afară de dragostea pentru frumos?
- Frumosul? Asta-i o chestie de temperament.
- Și totuși asta-i divizează pe oameni mai mult decît orice altceva.
- Da, dar fără voia lor. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 356-357.

NOTE M. T.
* Madianiți = Popor nomad din nord-vestul Deșertului Arabiei, menționat în Vechiul Testament. (http://www.britannica.com/topic/Midianites)
** Mandarin= Înalt funcționar al Chinei imperiale. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/mandarin)
***  Purdah = Practică musulmană, implementată mai ales în India, prin care femeile erau izolate față de străini prin voal în publi cși perdele în casă. (http://www.britannica.com/topic/purdah)
**** ȘEÍC¹, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.:șelh s. m.] – Din tc. șeyh. 
Sursa: DEX '09 (2009)***** Facțiuni din societatea evreilor antici, menționate în Biblie.(http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/partidele-70577.html)
****** Kung Fu-tzi (Confucius în latină) (551 î. H. - 479 î. H.)(http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/confucianismul/invatatura-confucius-71822.html)
******* http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/etica-stoica-71739.html

Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.

Cercurile universitare din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui  mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.

Citate despre femei şi dragoste

În materie de dragoste fizică, astăzi, hainele jenează mai mult decât principiile. 

Philippe Bouvard (1929-), jurnalist şi umorist francez 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013

CITAT - Femeie / Napoleon I

Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva. 

Napoleon I Bonaparte (1769-1821), împărat al Franţei (1804-1814;1815)


SURSA
***, Adevăruri despre femei şi dragoste, CUGET LIBER, Constanţa, 15 noiembrie 2013

Citate despre femeie

Când te căsătorești ai nevoie de un martor. Ca la orice duel.

Soția mea este neprețuită, dar pe mine mă costă cel mai mult.

Sunt de acord cu obiceiul care spune că bărbatul trebuie să sărute mîna femeii când o întâlnește prima dată. De undeva tot trebuie să înceapă.

Căsătoria este rezolvarea problemelor pe care două persoane, singure fiind, nu le-ar fi avut.
SACHA GUITRY (1885-1957), actor și regizor francez

Uneori e greu să spui dacă într-o casă conduce bărbatul, femeia, soacra sau bucătăreasa. Totuși, câinele casei știe întotdeauna cine e șeful.
MARCEL PAGNOL (1895-1974), scriitor și cineast francez

Dragostea e ca duelul: dacă te atinge, te rănește.
TRISTAN CORBIERE (1845-1875), poet francez

Când o femeie îți dăruiește și inima, de obicei te obligă să iei și restul.
JOHN VANBRUGH (1664-1726), arhitect și dramaturg englez

Singura modalitate de a scăpa de ispită este să cedezi.

La început o femeie îi rezistă unui bărbat, mai târziu îl imploră să nu plece.
OSCAR WILDE (1854-1900), scriitor irlandez

Ca să-și apere punctul de vedere, avocatullîși pune robă. Femeia și-o scoate.
COLUCHE / MICHEL COLLUCCI (1944-1986), umorist și actor francez

O singură căsătorie îl poate face pe un bărbat fericit: cea a fiicei sale.
MARCEL ACHARD (1899-1974), scriitor și actor francez.

Statisticile sunt precum costumele de baie: îţi arată ce ştie toată lumea şi îţi ascund exact ceea ce ai fi vrut să afli. 
GEORGES VEDEL (1910-2002), profesor de drept

Un bărbat nu este complet dacă nu e însurat. Abia atunci e terminat. 
ROBERT FROST (1874-1963), poet american


SURSA
Cugetări despre femeie, ”Cuget Liber”, 2 noiembrie 2013

Citate despre femeie

Bărbaţii vor să fie prima dragoste pentru femei, în timp ce femeile vor să fie ultima dragoste pentru bărbaţi. 

Oscar Wilde (1854-1900), scriitor irlandez 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013

Citate despre femeie

Cine ştie să descifreze privirile femeilor, nu mai are nimic de învăţat. 

William Shakespeare (1564-1616), dramaturg englez 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013

Universitatea populară din Constanța în 1972 („Litoral” în 1972)

<
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>

SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.

„Solteris” („TOMIS” 2001)

 ***, Solteris, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Clubul Artelor „Solteris” - „organizație a oamenilor de cultură din Mangalia”, cum se autodefinește - tipărește pe hârtie de lux cu multă risipă de culori, ?4 de pagini format A4, cărora le împrumută propriul nume și le hăruiește să fie o revistă de cultură și artă. Se precizează că ar fi vorba de „anul I, numărul ?”, dar nu se suflă o vorbă despre o vorbă despre periodicitatea publicației, așa că, până la proba contrarie, poate fi privită ca un buletin intern al clubului. De altfel, nici în „articolul de fond” de la pagina 3 nu se face vreo distincție între club și „revistă”. Se amintește o singură dată despre revistă și de patru-cinci ori despre „club”, ca și cum ar fi vorba despre aceeași persoană juridică, care ar avea rolul, cum cu stângăcie se exprimă autorul nesemnat al articolului, „să promoveze cultul valoric” (poți avea cultul valorii, nu să promovezi... cultul valoric).

Obsesia principală a Solteris-ului nu este selecția valorilor sub simțul critic, ci sub aripa atotîngăduitoare și nivelatoare a dragostei. Principiu creștin utopic care în plan social își poate exprima influența binefăcătoare, dar în domeniul artei este sigur nociv. În acest sens este reprodus pe copertă din Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, cu celebra încheiere preluată și de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Căci unde dragoste nu e, nimic nu e”.

În principal i se poate reproșa „publicației” că nu iese din limitele unui buletin intern care reproduce tablouri și beletristică și nu acordă nici o atenție criticii literare. (Lipsesc cu desăvârșire comentariile de cărți sau de istorie literară). Când dragostea e cenzurată de spirit critic, „publicația” Solteris știe să aleagă câteva tablouri semnate de talentat pictoriță Luiza Cala. De asemenea, ne oferă câteva poeme inspirate semnate de Emilia Dabu, Ana Ardeleanu sau mezina Indira Abdulvoap.

Cu speranța că voi fi înțeles cum se cuvine (pentru că dragostea poate străluci și în umbra severității) îi urez Solteris-ului să devină, așa cum își dorește, o revistă de cultură și artă. Urarea mea își trage încrederea din zestrea de sensibilitate și cultură a celor peste douăzeci de femei, majoritatea tinere, cărora clubul le datorează existența.

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.