<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu