<
Budismul datează din vremea învățăturilor lui Siddharta Gautama*, careo a trăit în India în secolul
6 î. H. Cu toate acestea, astăzi înflorește mai degrabă în alte țări din sudul și estul Indiei, cum ar fi: Sri Lanka, Myanmar, Thailanda, Laos, Vietnam, China, Korea, Japonia, Tibet și Mongolia.
Partea centrală a Budismului trebuie căutată în trei precepte: reținerea de a ucide ființe vii, abținerea de la furt, abținerea de a minți. În timp ce aceste percepte întruchipează cererile de bază pentru o viață bună și o comunitate reușită, unele dintre ele sunt relevante pentru etica conservaționistă. Respectul pentru viață și noțiunea de adevăr absolut creează premise etice relevante pentru eco-etică.
Perceptul Budist referitor la reținerea de a ucide ființe vii își centrează atenția pe premisa etică de a recunoaste calitatea vieții. Buddha le cerea oamenilor să nu distrugă viața oamenilor și a animalelor și condamna de asemenea provocarea de suferințe sau dureri creaturilor vii. Critica de asemenea plăcerea de a vâna. Regii trebuiau să asigure zone protejate nu doar pentru oameni, ci și pentru animalele din păduri sau păsările din aer. Principiul ahimsa, nedăunător vieții, a fost un concept regăsit în Jainism** și alte secte indiene și Buddha (care nu ajungea până la extremele Jainismului) s-a aliniat acestuia și a predicat împotriva luării vieții.
Ceea ce poate fi dedus din filozofia budistă este conceptul pro-conservaționist față de natură, care critică încercările agresive de a exploata mediul pentru a obține beneficii pe termen scurt și un stil de viață fără limitări ale consumului. Pe scurt, o non-violență și o prietenoasă atitudine față de natură, animale, oameni.
>
Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 37-38.
Note M. T.
* Fostul prinț Gautama a devenit ascet la 30 de ani și a atins iluminarea (Buddha) prin meditație sub copacul boddhi. (www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaindex.asp)
** Jain Dharma este o religie care a apărut în India în mileniul I î. H., cu asemănări și deosebiri cu hinduismul apărut în mileniul II î. H. (www.hinduwebsite.com/jainism/jainindex.asp)
Se afișează postările cu eticheta viață. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viață. Afișați toate postările
duminică, 28 ianuarie 2018
joi, 30 iunie 2016
Revelația umanistă a unui englez nereligios în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Cînd se înapoie la locuința lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai văzuse de cînd adusese felinarul de furtună îl aștepta pe balcon. Omul stătea în picioare și se uita spre orașul înecat. Din poziția în care se afla nu văzu barca apropiindu-se. Era uscățiv, urît și foarte negricios. În mijlocul peisajului devastat părea să fi rămas singura ființă vie, căci pînă și păsările și maimuțele sfinte părăsiseră regiunea inundată, ca și cînd ar fi intuit că asupra acesteia trebuia să se abată urgia naturii.
Servitorul nu se clintea, de parcă ar fost în tranșă, iar în imobilitatea chipului său, Ransome găsi ceva tulburător. Avea în față un bărbat care pierduse totul - soție, copii, poate părinți și bunici. (Căci grădina din fund cuprindea un întreg sat, precum și altare închinate lui Kali*, Șiva** și Rama***.) Omul acesta îi inspiră compătimire și respect. Uscățiv, urît, cu o siluetă copilărească,aratăta ca un fragil monument al răbdării și stoicismului, profilat pe cerul amenințător și întunecat al musonului. Acest om era însăși India, mai mult decît oricare altul, mai mult decît Mr. Bannerjee, Maiorul Safka, Rașid Ali Khan sau însuși bătrînul Maharajah. El reprezenta însăși indestructibila Indie, a cărei viață continua datorită nesfîrșitelor împerecheri și se asemuia cu colcăiala unor albine atîrnate ciorchine de streșinele de marmură ale marelui palat. Era însăși viața, trecînd de la o copilărie înfometată la o maturitate în care plăcerile animale și superstițiile abia se deosebeau de condițiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimuțe sacre.
Un moment, Ransome rămase ca vrăjit în luntrea purtată pe apă. Se străduia să descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esența lui. Se întreba ce semnificație avea propria lui persoană pentru acest ins uscățiv, întunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca și inexistent, și a cărui imaginație nu depășea limitele orașului distrus, ignorînd pînă și pustietățile de la El-Kautara și muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindcă avea înfățișare umană. Ce însemna pentru el faptul de a se fi trezit în cîteva secunde îngrozitor de singur într-o lume care cu puțin timp înainte îi părea trainică și sigură? Ce gîndea el acum, în vreme ce stătea nemișcat ca și statuia bondoacă a bunei și bătrînei Regine****, și contempla orașul mort? Ce însemna pentru el realitatea și ce însemna spiritul? Cum era posibil să ajungă pînă la sufletul acestei forme obscure, aproape ireală?
Treptat, se trezi în ființa lui Ransome o pornire spre abnegație, care-i crea aceeași ciudată senzație încercată odinioară, pe cînd stătea rezemat de zidul murdărit de noroi al casei aceleia pe jumătate năruit din Belgia*****. Era un impuls bizar, cu implicații vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul, egoistul, inteligentul, dezamăgitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorință de se integra el însuși - cu tot sufletul, inteligența și personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - în acel amestec denumit umanitate; o dorință tot atît de intensă ca și setea de a cunoaște pe acest om care stătea colo, profilîndu-se pe cer, de a cunoaște și pe frații săi, negri sau albi, galbeni sau bruni, dorința de a pătrunde cu mintea nesfîrșită, inexplicabila răbdare și resemnare a tuturor celor de o seamă cu ei. O secundă, exact intervalul de timp cît norii se deschiseseră spre a dezvălui soarele strălucitor pe care îl ascunseseră pînă atunci, Ransome avu revelația unei eliberări și a unei păci profunde.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne******, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 375-376.
NOTE M. T.
* Kali = Zeiță hindusă a timpului, morții și întunericului, una din soțiile lui Șiva, zeul universului. (https://www.britannica.com/topic/Kali)
** Șiva = Zeul hindus suprem. (https://www.britannica.com/topic/Shiva)
*** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
**** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901).
***** Frontul de Vest din Primul Război Mondial (1914-1918), unde britanicii au luptat, alături de belgieni și francezi, împotriva germanilor, într-un război de uzură în tranșee.
****** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...)
Cînd se înapoie la locuința lui Mr. Bannerjee, servitorul pe care nu-l mai văzuse de cînd adusese felinarul de furtună îl aștepta pe balcon. Omul stătea în picioare și se uita spre orașul înecat. Din poziția în care se afla nu văzu barca apropiindu-se. Era uscățiv, urît și foarte negricios. În mijlocul peisajului devastat părea să fi rămas singura ființă vie, căci pînă și păsările și maimuțele sfinte părăsiseră regiunea inundată, ca și cînd ar fi intuit că asupra acesteia trebuia să se abată urgia naturii.
Servitorul nu se clintea, de parcă ar fost în tranșă, iar în imobilitatea chipului său, Ransome găsi ceva tulburător. Avea în față un bărbat care pierduse totul - soție, copii, poate părinți și bunici. (Căci grădina din fund cuprindea un întreg sat, precum și altare închinate lui Kali*, Șiva** și Rama***.) Omul acesta îi inspiră compătimire și respect. Uscățiv, urît, cu o siluetă copilărească,aratăta ca un fragil monument al răbdării și stoicismului, profilat pe cerul amenințător și întunecat al musonului. Acest om era însăși India, mai mult decît oricare altul, mai mult decît Mr. Bannerjee, Maiorul Safka, Rașid Ali Khan sau însuși bătrînul Maharajah. El reprezenta însăși indestructibila Indie, a cărei viață continua datorită nesfîrșitelor împerecheri și se asemuia cu colcăiala unor albine atîrnate ciorchine de streșinele de marmură ale marelui palat. Era însăși viața, trecînd de la o copilărie înfometată la o maturitate în care plăcerile animale și superstițiile abia se deosebeau de condițiile de trai ale zgomotoasei puzderii de maimuțe sacre.
Un moment, Ransome rămase ca vrăjit în luntrea purtată pe apă. Se străduia să descopere ce reprezenta omul acesta, care erau nevoile, sufletul, mintea, esența lui. Se întreba ce semnificație avea propria lui persoană pentru acest ins uscățiv, întunecat, ori neclintit, pentru care Imperiul Britanic era ca și inexistent, și a cărui imaginație nu depășea limitele orașului distrus, ignorînd pînă și pustietățile de la El-Kautara și muntele sacru Abana. Nu era un animal, fiindcă avea înfățișare umană. Ce însemna pentru el faptul de a se fi trezit în cîteva secunde îngrozitor de singur într-o lume care cu puțin timp înainte îi părea trainică și sigură? Ce gîndea el acum, în vreme ce stătea nemișcat ca și statuia bondoacă a bunei și bătrînei Regine****, și contempla orașul mort? Ce însemna pentru el realitatea și ce însemna spiritul? Cum era posibil să ajungă pînă la sufletul acestei forme obscure, aproape ireală?
Treptat, se trezi în ființa lui Ransome o pornire spre abnegație, care-i crea aceeași ciudată senzație încercată odinioară, pe cînd stătea rezemat de zidul murdărit de noroi al casei aceleia pe jumătate năruit din Belgia*****. Era un impuls bizar, cu implicații vag senzuale, de a se desprinde de realitate - tocmai el, onorabilul Thomas Ransome, nefericitul, egoistul, inteligentul, dezamăgitul, neuroticul, desperatul. Era un fel de dorință de se integra el însuși - cu tot sufletul, inteligența și personalitatea lui cunoscute sub numele de Thomas Ransome - în acel amestec denumit umanitate; o dorință tot atît de intensă ca și setea de a cunoaște pe acest om care stătea colo, profilîndu-se pe cer, de a cunoaște și pe frații săi, negri sau albi, galbeni sau bruni, dorința de a pătrunde cu mintea nesfîrșită, inexplicabila răbdare și resemnare a tuturor celor de o seamă cu ei. O secundă, exact intervalul de timp cît norii se deschiseseră spre a dezvălui soarele strălucitor pe care îl ascunseseră pînă atunci, Ransome avu revelația unei eliberări și a unei păci profunde.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne******, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 375-376.
NOTE M. T.
* Kali = Zeiță hindusă a timpului, morții și întunericului, una din soțiile lui Șiva, zeul universului. (https://www.britannica.com/topic/Kali)
** Șiva = Zeul hindus suprem. (https://www.britannica.com/topic/Shiva)
*** Rama = Zeitate hindusă, considerată o încarnare a lui Vișnu, unul din cei trei zei importanți hinduși și susținător al universului. Rama este personajul principal al legendei Ramayana. (http://www.britannica.com/topic/Rama-Hindu-deity)
**** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901).
***** Frontul de Vest din Primul Război Mondial (1914-1918), unde britanicii au luptat, alături de belgieni și francezi, împotriva germanilor, într-un război de uzură în tranșee.
****** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
duminică, 6 decembrie 2015
Tinerețe versus bătrânețe în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
”Tînărul ăsta, gîndi el, face o impresie bună și nu-mi dau seama de ce am senzația că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: ”Nu rîvni la nevasta aproapelui tău!” Dar nu știu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanți; se tot spunea că sînt lipsiți de respect față de cei bătrîni, și așa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoși și de manierați cum fusese și dînsul la vîrsta lor, și mult mai accesibili în discuție. Desigur, nu puteai ști niciodată ce gîndesc cu adevărat, dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urma urmei, și pe vremea lui tinerii gîndeau că bătrînii n-au altă menire, și Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decît să li se ia măsurătoarea pentru coșciug. Tempora mutantur et nos mutamur in illis (1): dar oare așa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decît s-a schimbat pronunția limbii latine din tinerețea lui și pînă azi. Tinerețea va rămîne întotdeauna tinerețe și bătrînețea bătrînețe, avînd între ele aceeași reală discordanță, și aceeași neîncredere, și același straniu jind al bătrîneții de a simți ce simte tinerețea și de a gîndi cum gîndește tinerețea; și aceeași pretenție disimulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă și să gîndească astfel, și, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrînețea ar refuza să-și reia firul vieții de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viața, pe măsură ce se epuizează, își ajustează și doza de inerție. La fiecare stadiu al existenței, pofta de viață îți este reglată proporțional cu ceea ce ai în față, și nu mai mult. Individul ăla, Goethe*, a dobîndit nemurirea pe muzica lui Gounod**, întețind o scînteie gata să se stingă, și ațîțînd-o într-o vîlvătaie. ”Aiureli! gîndi Sir Lawrence, aiureli teutonice*! Eu, dacă aș avea puterea s-o fac, așa lege oare din nou suspinele și plînsetele, frînturile de fericire fugară, și dorurile flămînde ale acestui tînăr? Categoric, nu! Nătîngului bătrîn îi ajunge prostia pe care acumulat-o. Dar polițistul ăsta nu mai are de gînd să oprească odată circulația? Oamenii își conduc acum mașinile cu aceeași încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai și ai trăsurilor își mînau pe vremuri mîrțoagele împiedicate, șovăielnice, tropăitoare. Și tinerii și tinerele trăiesc aceeași atracție, legală sau ilegală, unii către alții. Numai pavajul străzilor e altul și langajul în care își exprimă dorurile tinereții. Dar, Dumnezeule mare! legile circulației, ciocnirile și derapările, și miraculoasele evitări de ciocniri și triumfurile, suferințele, împlinirile spre mai bine sau spre mai rău, au rămas toate la fel!”
(1) Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. (ed.)
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 176-177.
NOTE M. T.
* Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) = Scriitor, filozof, savant, avocat și diplomat german. Personalitate a culturii germane și universale. (http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html)
** Charles Gounod (1818-1893) = Compozitor francez renumit prin opera Faust (1857-1859), al cărei libret a fost inspirat de celebra dramă cu același nume a lui Goethe (1772-1832). (http://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
”Tînărul ăsta, gîndi el, face o impresie bună și nu-mi dau seama de ce am senzația că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: ”Nu rîvni la nevasta aproapelui tău!” Dar nu știu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanți; se tot spunea că sînt lipsiți de respect față de cei bătrîni, și așa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoși și de manierați cum fusese și dînsul la vîrsta lor, și mult mai accesibili în discuție. Desigur, nu puteai ști niciodată ce gîndesc cu adevărat, dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urma urmei, și pe vremea lui tinerii gîndeau că bătrînii n-au altă menire, și Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decît să li se ia măsurătoarea pentru coșciug. Tempora mutantur et nos mutamur in illis (1): dar oare așa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decît s-a schimbat pronunția limbii latine din tinerețea lui și pînă azi. Tinerețea va rămîne întotdeauna tinerețe și bătrînețea bătrînețe, avînd între ele aceeași reală discordanță, și aceeași neîncredere, și același straniu jind al bătrîneții de a simți ce simte tinerețea și de a gîndi cum gîndește tinerețea; și aceeași pretenție disimulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă și să gîndească astfel, și, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrînețea ar refuza să-și reia firul vieții de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viața, pe măsură ce se epuizează, își ajustează și doza de inerție. La fiecare stadiu al existenței, pofta de viață îți este reglată proporțional cu ceea ce ai în față, și nu mai mult. Individul ăla, Goethe*, a dobîndit nemurirea pe muzica lui Gounod**, întețind o scînteie gata să se stingă, și ațîțînd-o într-o vîlvătaie. ”Aiureli! gîndi Sir Lawrence, aiureli teutonice*! Eu, dacă aș avea puterea s-o fac, așa lege oare din nou suspinele și plînsetele, frînturile de fericire fugară, și dorurile flămînde ale acestui tînăr? Categoric, nu! Nătîngului bătrîn îi ajunge prostia pe care acumulat-o. Dar polițistul ăsta nu mai are de gînd să oprească odată circulația? Oamenii își conduc acum mașinile cu aceeași încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai și ai trăsurilor își mînau pe vremuri mîrțoagele împiedicate, șovăielnice, tropăitoare. Și tinerii și tinerele trăiesc aceeași atracție, legală sau ilegală, unii către alții. Numai pavajul străzilor e altul și langajul în care își exprimă dorurile tinereții. Dar, Dumnezeule mare! legile circulației, ciocnirile și derapările, și miraculoasele evitări de ciocniri și triumfurile, suferințele, împlinirile spre mai bine sau spre mai rău, au rămas toate la fel!”
(1) Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. (ed.)
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 176-177.
NOTE M. T.
* Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) = Scriitor, filozof, savant, avocat și diplomat german. Personalitate a culturii germane și universale. (http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html)
** Charles Gounod (1818-1893) = Compozitor francez renumit prin opera Faust (1857-1859), al cărei libret a fost inspirat de celebra dramă cu același nume a lui Goethe (1772-1832). (http://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
vineri, 27 noiembrie 2015
Relațiile Indiei și Egiptului cu Marea Britanie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
- A trecut mult timp de cînd n-am mai fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
- Nu, domnule.
- Greu de spus în ce măsură poporul indian dorește într-adevăr să se rupă de metropolă*. Șaptezeci la sută sînt țărani! Țăranii doresc o viață liniștită și condiții de stabilitate. Îmi aduc aminte că înainte de război** erau în Egipt mari mișcări naționale***, dar felahii*** țineau toți cu Kitchener**** și cu orînduirea stabilă britanică. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, așa că acum au căzut în cealaltă extremă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 125-126.
NOTE M. T.
* Marea Britanie.
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Prezența militară britanică în Egipt a durat din 1882 până în 1954. În 1914 provincia autonomă otomană Egipt a fost transformată în protectorat britanic. În 1922 Egiptul a fost recunoscut formal independent. (http://www.egiptul.ro/istoria2.php)
*** FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale Orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah. Sursa: DEX '09 (2009)
**** Horato Kitchener (1850-1916) = Mareșal britanic. Ofițer pînă la gradul de general în armata statului egiptean aflat sub ocupație britanică (1883-1899). Comandant-șef al armatei din colonia India. Consul britanic în Egiptul ocupat de armata britanică (1909-1914). (http://www.kitchenerscholars.org/kitchener-of-khartoum)
***** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
- A trecut mult timp de cînd n-am mai fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
- Nu, domnule.
- Greu de spus în ce măsură poporul indian dorește într-adevăr să se rupă de metropolă*. Șaptezeci la sută sînt țărani! Țăranii doresc o viață liniștită și condiții de stabilitate. Îmi aduc aminte că înainte de război** erau în Egipt mari mișcări naționale***, dar felahii*** țineau toți cu Kitchener**** și cu orînduirea stabilă britanică. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, așa că acum au căzut în cealaltă extremă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 125-126.
NOTE M. T.
* Marea Britanie.
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Prezența militară britanică în Egipt a durat din 1882 până în 1954. În 1914 provincia autonomă otomană Egipt a fost transformată în protectorat britanic. În 1922 Egiptul a fost recunoscut formal independent. (http://www.egiptul.ro/istoria2.php)
*** FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale Orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah. Sursa: DEX '09 (2009)
**** Horato Kitchener (1850-1916) = Mareșal britanic. Ofițer pînă la gradul de general în armata statului egiptean aflat sub ocupație britanică (1883-1899). Comandant-șef al armatei din colonia India. Consul britanic în Egiptul ocupat de armata britanică (1909-1914). (http://www.kitchenerscholars.org/kitchener-of-khartoum)
***** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
joi, 26 noiembrie 2015
Problema slujbei pentru o tânără dintr-o veche familie nobiliară englezească în timpul marii crize economice din 1929 (GALSWORTHY 1933)
<
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
marți, 17 noiembrie 2015
Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.
marți, 10 noiembrie 2015
Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.
marți, 3 noiembrie 2015
Englez islamizat forțat versus religie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.
miercuri, 29 octombrie 2014
Misterul vieții (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Jim dădu la o parte cămașa de pe pîntecele supt și neted al Verei și-și așeză urechea caldă pe el.
„Tot misterul vieții - gîndi el mai departe - aici este, în acest pîntece. Acolo, sub astrahanul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fierbinte, numit barbar uter, tot așa după cum nucleul solar este leagănul luminilor siderale. Acolo am stat eu însumi încolăcit, cînd lumea se făcea pentru mine, și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu credc cu vanitate puerilă că îmi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeii. În realitate, misterul vieții mă împinge atît pe mine, cît și pe această tînără și drăgălașă nerușinată să rodim uterul avid de sămîntă. Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, roadele lui ar fi totuși miraculoase. Din noi ar ieși zece trupuri, din cele zece, o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe, și peste cîteva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni, ieșiți toți din noi doi. Fiecare bărbat este, prin urmare, un Adam, și fiecare femeie o Evă, și cea mai mare durere este de a fornica în sterilitate, ceea ce se numește prostituție, și cea mai mare voluptate de a gîndi la facere în clipa împreunării”.
- Ai dreptate, Vera mea! zise Jim, sărutîndu-i ombilicul și mîngîindu-i vintrele. Vreau și eu ca în micul tău uter să se miște un copil.
- Vino! șopti Vera, întinzînd cu îndrăzneață nevinovăție mîna spre el.
Și, ca un animal de cîmp răsculat de foșnetul excitant al ierburilor, Jim cuprinse din nou pe Vera și făcu ceea ce de incalculabile milenii bărbat și femeie fac spre a se înmulți.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 262-263.
(...)
Jim dădu la o parte cămașa de pe pîntecele supt și neted al Verei și-și așeză urechea caldă pe el.
„Tot misterul vieții - gîndi el mai departe - aici este, în acest pîntece. Acolo, sub astrahanul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fierbinte, numit barbar uter, tot așa după cum nucleul solar este leagănul luminilor siderale. Acolo am stat eu însumi încolăcit, cînd lumea se făcea pentru mine, și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu credc cu vanitate puerilă că îmi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeii. În realitate, misterul vieții mă împinge atît pe mine, cît și pe această tînără și drăgălașă nerușinată să rodim uterul avid de sămîntă. Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, roadele lui ar fi totuși miraculoase. Din noi ar ieși zece trupuri, din cele zece, o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe, și peste cîteva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni, ieșiți toți din noi doi. Fiecare bărbat este, prin urmare, un Adam, și fiecare femeie o Evă, și cea mai mare durere este de a fornica în sterilitate, ceea ce se numește prostituție, și cea mai mare voluptate de a gîndi la facere în clipa împreunării”.
- Ai dreptate, Vera mea! zise Jim, sărutîndu-i ombilicul și mîngîindu-i vintrele. Vreau și eu ca în micul tău uter să se miște un copil.
- Vino! șopti Vera, întinzînd cu îndrăzneață nevinovăție mîna spre el.
Și, ca un animal de cîmp răsculat de foșnetul excitant al ierburilor, Jim cuprinse din nou pe Vera și făcu ceea ce de incalculabile milenii bărbat și femeie fac spre a se înmulți.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 262-263.
vineri, 26 septembrie 2014
Familiile moldovenești tradiționale în România interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...) Căci și căminul soților Novleanu avea stigmatul calității familiilor moldovenești: o moleșitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viața de afară prea aspră, dînd copilului care vede acest contrast dorința de a fi mereu mic și ocrotit în casa părintească, ferit de viața de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleiește treptat, ca piciorușele chinezoaicelor închircite în tradiția pantofului de lemn. De asta, nicăieri mai mult decît în Moldova, oamenii în genere, și scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe de viață, în loc să încolțească pofta ei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 86-87.
(...) Căci și căminul soților Novleanu avea stigmatul calității familiilor moldovenești: o moleșitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viața de afară prea aspră, dînd copilului care vede acest contrast dorința de a fi mereu mic și ocrotit în casa părintească, ferit de viața de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleiește treptat, ca piciorușele chinezoaicelor închircite în tradiția pantofului de lemn. De asta, nicăieri mai mult decît în Moldova, oamenii în genere, și scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe de viață, în loc să încolțească pofta ei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 86-87.
sâmbătă, 15 martie 2014
Cercurile universitare din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.
sâmbătă, 31 august 2013
CITATE - Copil / N. Iorga
1. Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea.
2. Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.
Nicolae Iorga (1871-1940), istoric român
SURSA
2. Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.
Nicolae Iorga (1871-1940), istoric român
SURSA
***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013
vineri, 31 august 2012
CUGETARE - copii / Sf. Ioan Gură de Aur (347-407)
Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi.
Sfântul IOAN Gură de Aur (347-407) - arhiepiscop de Constantinopol
SURSA
Sfântul IOAN Gură de Aur (347-407) - arhiepiscop de Constantinopol
SURSA
***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013
miercuri, 25 iulie 2012
joi, 17 mai 2012
Durata medie de viață în 1992 („Telegraf” 1994)
<
România se numără printre țările cu cea mai mică durată medie de viață, relevă statisticile date publicității de Organizația Mondială a Sănătății. În 1992, durata medie de viață la români a fost de 69,9 (73,2 la femei și 66,6 la bărbați), ceea ce înseamnă că românii trăiesc, în medie, cu 10 ani mai puțin decît japonezii, la care durata medie de viață este de 79,3 ani în 1992. Un indicator ridicat la durata medie a vieții înregistrează și Elveția - 77,5 ani și Canada - 77,1 ani. Cele mai reduse cote ale duratei medii ale vieții semnalate în Etiopia - 44 ani și India - 55,5 ani. La același nivel cu România în clasificările întocmite de OMS se situează o serie de state subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, dintre care menționăm: Egipt - 59 ani, Mongolia - 61,2 ani, China - 69,5, Turcia - 66,4 ani.
>
SURSA
N. E. P., Românii trăiesc cu zece ani mai puțin decît japonezii, „Telegraf”, Constanța, 9 aprilie 1994.
România se numără printre țările cu cea mai mică durată medie de viață, relevă statisticile date publicității de Organizația Mondială a Sănătății. În 1992, durata medie de viață la români a fost de 69,9 (73,2 la femei și 66,6 la bărbați), ceea ce înseamnă că românii trăiesc, în medie, cu 10 ani mai puțin decît japonezii, la care durata medie de viață este de 79,3 ani în 1992. Un indicator ridicat la durata medie a vieții înregistrează și Elveția - 77,5 ani și Canada - 77,1 ani. Cele mai reduse cote ale duratei medii ale vieții semnalate în Etiopia - 44 ani și India - 55,5 ani. La același nivel cu România în clasificările întocmite de OMS se situează o serie de state subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, dintre care menționăm: Egipt - 59 ani, Mongolia - 61,2 ani, China - 69,5, Turcia - 66,4 ani.
>
SURSA
N. E. P., Românii trăiesc cu zece ani mai puțin decît japonezii, „Telegraf”, Constanța, 9 aprilie 1994.
marți, 26 septembrie 2000
Literatură și filosofie (ROTUND 2000)
Nicolae Rotund, Literatură și filosofie, „Tomis”, Constanța, 2000
Ultima carte a lui Andrei Dumitru Iacoban, Tucapai (Ed. Tilia Press International, Constanța, 2000), este un roman o spunem din capul locului, interesant. Fin intelectual, autorul cunoaște bine posibilitățile genului, știe să le subordoneze și să exploateze. Mitologie, filosofie, aventură se asamblează într-o construcție romanescă originală. Titlul Tucapai, adică „2ky” - anul 2000 în jargonul informaticienilor - este simbolul unei teorii cu privire la originea și evoluția vieții. Este o teorie matematică sprijinită pe cunoașterea potențială, ca bază filosofică a romanului. Plecând de la următoarele ipoteze: că sistemul a cărui complexitate depășește pragul critic are înmagazinată întreaga informație primară structurată pe nivele virtuale de cunoaștere, că tranzițiile între acestea pot avea loc spontan sau stimulat, în anumite condiții specifice, concluzia este că un sistem aflat la temperatura informațională negativă execută tranziții spontane pe nivele superioare de cunoaștere până la anihilarea sa, altfel spus până la anihilarea Creatorului. Este o teză, desigur, „eretică”. Expunerea, plastică, se găsește în al doilea capitol, aprecierea globală făcând-o președintele unei prestigioase conferințe internaționale, în cadrul căreia a fost susținută comunicarea: „Chiar dacă ar fi adevărată, deși nu se vede nici o greșeală, e extraordinar de elegantă! Totul, conceptele, postulatele, interpretarea par la fel de firește ca roata rotundă. Și cât ne-am chinuit toți s-o facem în colțuri! Iar, formalismul, atât de original, pare perfect adaptat scopului propus! Sper ca mai tânărul mei coleg român să mă primească ca învățăcel!”
Am insistat asupra segmentului filosofic fiindcă autorul și l-a dorit un fel de axis al romanului. În relația literatură filosofie, aceasta din urmă nu organizează narațiunea, ci încearcă să-și facă un suport din ea pentru a-și transmite mesajul. Nu știu dacă Andrei Dumitru Iacoban a avut în vedere obligativitatea de a reflecta cu privire la influența filosofiei asupra operei ca atare, influență care poate fi benefică sau, din contra, poate avea efecte dezastruoase, cum ar spune Wellek. Defectul într-o astfel de relație vine în principal din izolarea sistemului. Tind să cred că romancierul a intuit sau a cunoscut existența unor astfel de obstacole, de vreme ce trimiterea la teoria filosofică se face în mai multe rânduri. Textul cere un efort sporit de lectură, altfel lectorul, chiar inițiat, riscă să nu priceapă întregul. Așadar, o carte scrisă pe relația literatură-filosofie este supusă unui plus de neîmpliniri pe ambele mari segmente. Nu este cazul în Tucapai, unde limitele, detectabile, țin nu de neștiința construcției în mare, ci de unele umori structurale. Scriitorul își domină sistemul filosofic în mod autoritar, și nu în detrimentul gradului de poeticitate. Dacă spațiul mi-ar fi permis și n-aș ști că răpesc din plăcerea actului de lectură, aș proceda ca George Călinescu, adică aș prezenta conținutul pentru a se vedea că Tucapai este un roman. Există chiar o narațiune amplă, cu o mare autonomie, având și epilog, de factura celui de spionaj. Remarc și aici calități regăsite în proza anterioară, și anume senzația de fluiditate a textului - și aceasta în pofida unor „interludii” - ironia subțire în alternanță cu aceea anecdotică, intrată în banalitate, totuși, un dialog mânuit cu siguranță, poate modul de expunere cel mai bine mânuit. Nu trebuie ignorată nota pamfletară, unde resursele sunt indubitabil remarcabile. Caricatura, una dintre tehnicile pamfletului, funcționează foarte bine când nu este folosită în exces. Naratorul marșează uneori pe caricatură introducând secvențe fără legătură cu textul, fragmentându-l și dăunând întregului.
Personajele sunt clar împărțite în două categorii, cele inferioare, mult mai numeroase, devenind permanent ținta ținta batjocurii celor mai inteligente. Deoarece poziția lor socială trebuia lămurită, cunoaștem o veritabilă colecție de biografii. Radiografiile sunt succinte și penetrante, defectul ori calitate fiind pus în valoare. Robert Andreescu, creatorul teoriei filozofice, este un personaj ideal, inteligența frizând genialitatea este susținută de un fizic de tip clasic: este atletic, karatist, prompt în intervenții, rezolvă orice situații. Și, desigur, foarte reflexiv. Un asemenea tip am întâlnit parcă în scrierile realismului socialist. Ceea ce nu aveau acele personaje erau sentimentul erotic și apetența sexuală. Eroul nostru le are și se umanizează, scapă artificialului. Lucrurile sunt nu de puține ori împinse până la limită, retrăgându-se și revenind într-un du-te-vino continuu. Personajul devine, în intenția creatorului său, exponentul acelor spirite superioare ce nu s-au putut și nici nu se pot realiza într-un climat marcat de mediocritate, meschinărie, ranchiună. Am senzația că factorul biografic nu poate fi ignorat sau autorul nu-l poate înlătura. Așa cum se întâmplă și cu profilul didactic, căci, ca într-o carte de specialitate, fiecare capitol este însoțit de un mare număr de „note” în scopul înțelegerii (ori a rememorării) unor chestiuni ținând de mitologie, arhitectură, istorie, politică etc. Se simte la nivelul întregului roman tentația epatării prin erudiție. Beneficiază, însă, cu urmări benefice pe planul culturii generale o anumită categorie de cititori.
Reiterez aprecierea făcută la început: Tucapai rămâne un roman interesant.
joi, 29 ianuarie 1998
Viața în Evul Mediu (D HARCOURT 1998)
Genevieve d Harcourt, Viața în Evul Mediu, trad., cuv. înainte și note M. Dobre (ed. XIV, Paris), Corint / Istorie universală - Microsinteze - 9, București, 2000, 143 p.
5 Cuvânt înainte - Manuela Dobre
7 Introducere
19 Capitolul I Viața materială
I. Condițiile
II. Locuirea
III. Mobilierul
IV. Îmbrăcămintea
V. Hrana
I. Condițiile
II. Locuirea
III. Mobilierul
IV. Îmbrăcămintea
V. Hrana
51 Capitolul II Ritmul timpului
I. Ziua
II. Anul
I. Ziua
II. Anul
79 Capitolul III Ritmul vieții
I. Nașterea
II. Educația
III. Căsătoria
IV. Boala și moartea
I. Nașterea
II. Educația
III. Căsătoria
IV. Boala și moartea
141 Concluzii
coperta IV
Am prezentat succint câteva aspecte ale vieții medievale, în special din secolele XIII-XIV. Mai apropiată decât ne imaginăm în general de unele aspecte ale vieții noastre de astăzi, ea impresionează prin vitalitatea sa, prin echilibrul său, prin magnifica civilizație pe care a produs-o, materializată în capodopere, și prin calitatea umană deosebită a personalităților cărora le-a dat naștere și în care își venera modelele, figuri încă seducătoare.
Această viață se caracterizează printr-o puternică dependență față de condițiile de mediu și printr-o amprentă religioasă, care nu este în mod necesar asociată clericalismului și care conferă o libertate extraordinară în raport cu o lume trecătoare, pe care misiunea de a o domina.
duminică, 29 august 1982
„Terra. Izvor de viață și de bogății” (GIURCĂNEANU 1982)
Claudiu Giurcănenau, Terra. Izvor de viață și de bogății, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Partea întâi: Terra, corp cosmic
5 cap. I Universul planetar și privilegiile Terrei
1.Sistemul solar. Structură, componență. Particularități
1.Sistemul solar. Structură, componență. Particularități
14 cap. II Binefacerile astrului central
1.Soarele în orbita științei
2.Dimensiuni impresionante
3.Structura globului solar
4.Activitatea solară
5.Soarele și viața pe pământ
1.Soarele în orbita științei
2.Dimensiuni impresionante
3.Structura globului solar
4.Activitatea solară
5.Soarele și viața pe pământ
31 cap. III Individualitatea planetară a Terrei
A.Forțele telurice
B.Structura geosferică a Pământului
A.Forțele telurice
B.Structura geosferică a Pământului
Partea a doua: Comorile Terrei
43 cap. IV Aerul, înveliș respirabil și protector al planetei
1.Atmosfera, o plapumă protectoare
2.Cercetarea științifică a atmosferei
3.Structura verticală a învelișului aerian
4.Dinamica atmosferei .Fenomenul climatic și rolul său în viața planetei
5.Atmofsera terestră și fenomenele biologice
6.Fenomenele meteorologice și activitatea umană
7.Energiile atmosferei
1.Atmosfera, o plapumă protectoare
2.Cercetarea științifică a atmosferei
3.Structura verticală a învelișului aerian
4.Dinamica atmosferei .Fenomenul climatic și rolul său în viața planetei
5.Atmofsera terestră și fenomenele biologice
6.Fenomenele meteorologice și activitatea umană
7.Energiile atmosferei
58 cap. V Apa, bogăție mai scumpă decât tot aurul Terrei
A. Apa pe glob
B. Resursele de apă din atmosferă
C. Resursele de apă ale oceanului planetar
D. Resursele de apă ale uscatului
E. Utilizările economice ale apei
F. Resursele de apă ale R. S. România
A. Apa pe glob
B. Resursele de apă din atmosferă
C. Resursele de apă ale oceanului planetar
D. Resursele de apă ale uscatului
E. Utilizările economice ale apei
F. Resursele de apă ale R. S. România
89 cap. VI Scoarța terestră, purtătoare a solului și un uriaș depozit de resurse minerale
A. Geosfera scoarței terestre
B. Solul, o resursă naturală de importanță covârșitoare pe planeta noastră
C. Resursele minerale și tipurile de zăcăminte
D. Minerale utile metalice
E. Minerale utile nemetalice
F. Combustibili minerali
A. Geosfera scoarței terestre
B. Solul, o resursă naturală de importanță covârșitoare pe planeta noastră
C. Resursele minerale și tipurile de zăcăminte
D. Minerale utile metalice
E. Minerale utile nemetalice
F. Combustibili minerali
116 cap. VII Viața pe Terra și resursele biologice
I. Fenomenul biologic pe planeta noastră
II. Resursele biologice ale Terrei
I. Fenomenul biologic pe planeta noastră
II. Resursele biologice ale Terrei
Partea a treia: Imperative contemporane
156 cap. VIII Planeta noastră ne poate hrăni pe toți
1.Evoluția creșterii numerice a populației noastre
2.Creșterea numărului populației constituie un impediment în calea progresului societății contemporane?
3. Asigurarea necesarului de hrană, problemă de interes mondial
4.Dezvoltarea producției agricole în țara noastră
5.Agricultura viitorului
1.Evoluția creșterii numerice a populației noastre
2.Creșterea numărului populației constituie un impediment în calea progresului societății contemporane?
3. Asigurarea necesarului de hrană, problemă de interes mondial
4.Dezvoltarea producției agricole în țara noastră
5.Agricultura viitorului
166 cap. IX O mai rațională gospodărire a resurselor
1.Resursele energetice, probele actuale și de perspectivă
2,Minereurile metalifere și perspectivele utilizării lor
3. Apa în strategia dezvoltării
4. Pădurile și gospodărirea lor
1.Resursele energetice, probele actuale și de perspectivă
2,Minereurile metalifere și perspectivele utilizării lor
3. Apa în strategia dezvoltării
4. Pădurile și gospodărirea lor
184 cap. X Planeta noastră trebuie apărată
1. Raporturile om - natură
2. Conceptul ocrotirii naturii
3. Protecția mediului și colaborarea internațională
4. Ocrotirea naturii în România
5. Componentele protecției naturii
6. Rolul actului educativ în ocrotirea naturii
7. Protecția spațiului extraatmosferic (cosmic)
1. Raporturile om - natură
2. Conceptul ocrotirii naturii
3. Protecția mediului și colaborarea internațională
4. Ocrotirea naturii în România
5. Componentele protecției naturii
6. Rolul actului educativ în ocrotirea naturii
7. Protecția spațiului extraatmosferic (cosmic)
201 cap. XI Pentru o lume fără arme
1. Înarmările, obstacol în calea dezvoltării, îndreptate împotriva vieții
2. Înarmările deturnează imense sume care ar putea fi folosite pentru hrana umanității și bunuri social-culturale
3. Înarmările se interpun ca o nefastă stavilă în folosirea pentru nevoile omenirii a resurselor naturale
4. Înarmările deturnează scopul înalt, umanitar al științei
5. Înarmările și dezechilibrele ecologice
6. Pentru triumful rațiunii umanitare
1. Înarmările, obstacol în calea dezvoltării, îndreptate împotriva vieții
2. Înarmările deturnează imense sume care ar putea fi folosite pentru hrana umanității și bunuri social-culturale
3. Înarmările se interpun ca o nefastă stavilă în folosirea pentru nevoile omenirii a resurselor naturale
4. Înarmările deturnează scopul înalt, umanitar al științei
5. Înarmările și dezechilibrele ecologice
6. Pentru triumful rațiunii umanitare
vineri, 1 ianuarie 1982
Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)
GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.
(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată. Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)
(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată. Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)
vineri, 1 august 1980
„E cineva acolo?” (ASIMOV 1980)
Isaac Asimov, E cineva acolo?, traducere A. Șuiu și R. Șuiu, „Tomis”, Constanța (serial)
Într-o astfel de societate de oameni potențial nemuritori, cei care s-ar sătura de trăit ar avea posibilitatea și libertatea s-o facă. S-ar putea chiar ca punctul culminant al vieții să-l constituie o moarte civilizată. Ba chiar s-ar putea să existe centre speciale unde cel în cauză ar putea să organizeze o petrecere de adio, o ultimă sărbătorire, o ultimă îmbrățișare a celor dragi, o ultimă strângere de mână a tuturor prietenilor credincioși. Apoi, în acordurile unei muzici diafane și într-o ultimă fluturare de mâini și de bezele, ușa compartimentului se închide în urma ta, gazul care acționează asupra centrilor nervoși începe să pătrundă lent și... gata. Cu alte cuvinte, nemurire ar însemna nu „pentru totdeauna” și „cât de mult timp vrei”. Și asta ce înseamnă? Sigur că ar varia de la individ la altul. Somerset Maugham, care a murit la 91 de ani, își dorea sfârșitul, dar el era bătrân bolnav și orb. Într-o societate de nemuritori ne-am aștepta să ne păstrăm vigoarea și puterea tinereții atât timp cât am avea chef să trăim. Cât timp ar trebui să treacă pentru ca un tânăr puternic, sensibil și inteligent ar obosi și ar dori să moară? Dacă este destul de norocos ori îndeajuns de capabil să-și croiască un mod de viață care să-i pună probleme majore - să dirijeze destinele umanității ori să fie în fruntea detașamentului cunoașterii în lupta cu necunoscutul ori să distileze frumosul din nemărginirea universului - este probabil că nu s-ar putea plictisi repede și sa-r putea să treacă timp îndelungat până la ultima fluturare de mână.
Să încerc să ghicesc? Cam cinci sute de ani? Oamenii de stat ai lumii, oamenii de știință, artiștii, savanții vor fi niște multicentenari plini de vigoare și aici, exact aici este adevăratul pericol.
Creierul unui individ este de o importanță maximă pentru umanitate numai până la vârsta de 35 de ani. Dacă până la această vârstă n-a dat semne de mare talent într-o direcție sau alta, este prea puțin probabil ca aceste semne să mai apară. Dar dacă a dat astfel de semne, probabil că-și va petrece restul vieții explorând marile concepte ale propriei tinereți. Dacă ar fi să moară la 35 de ani, alți oameni, chiar mai puțin capabili, ar putea explora și valorifica aceleași concepte, fără prea mare dificultate.
Isaac Newton avea 25 de ani când ideea de bază a teoriilor sale s-a cristalizat în mintea lui. Albert Einstein avea 28 de ani când a propus pentru prima dată teoria relativității. Charles Darwin avea 22 de ani când a pornit la bordul navei „Beagle” și a făcut acele observații din care, mai târziu, și-a extras teoria evoluției prin selecție naturală. Și așa mai departe, exemplele abundă. Asta nu înseamnă că eu susțin că cei mai în vârstă nu pot avea realizări excepționale (Winston Churchill avea 65 de ani) Ori mai există talente care „înmuguresc” mai târziu, cum este cazul lui Joseph Conrad, care a început să scrie la vârsta de 37 ani. Cu toate acestea, aproape toate marile progrese din istoria umanității, marile descoperiri. Și acest lucru este ceva foarte normal. Mintea omului se rigidizează repede. Asta n-are nici de a face cu deteriorarea fizică a creierului ori cu limitarea capacității acestuia, astfel problema nu va fi rezolvată nici în cazul unei societăți de nemuritori posedând creiere care rămân tinere din punct de vedere fizic. Odată ce un creier își formează un mod de gândire, acel mod trasează, ca să spun așa, o brazdă adâncă printre circumvoluțiuni și numai cu un efort extraordinar mai poate modul de gândire să iasă din cadrul imprimat.
Marele fizician Max Planck spunea că singurul mod de a face ca o teorie nouă, revoluționară să devină acceptabilă și acceptată de știință este să o elaborezi, să o propui și s-a demonstrat că este într-adevăr folositoare și valabilă, să aștepți ca toți oamenii de știință bătrâni să moară. Numai mintea tânără, ne-maculată, deschisă și încă ne-rigidizată este cea care poate vedea soluțiile revoluționare. Apoi, după aproximativ 10 ani, tânărul revoluționar devine noul ortodox. De câte ori s-a repetat această transformare în știință, în artă, în politică!
Ei bine, atunci vom avea o lume în care aceste domenii-cheie vor fi dominate de multicentenari care n-ar avea nici un interes să cedeze locul? Vom evita moartea individului desființând îmbătrânirea și moartea în masă, holocaustul atomic, doar pentru a ne scufunda în moartea lentă, obositoare a ruginei?
Moartea este prețul pe care îl plătim pentru o viață plină de sens, de înțeles. Moartea face loc. Moartea îi forțează pe cei bătrâni și obosiți să facă loc celor tineri și scăpărători. Moartea degajează calea și face loc noului, progresului. Dar poate oare individul să se împace cu ideea propriei morți numai de dragul evoluției unei omeniri abstracte? De ce nu? Ni se pare normal ca un om să accepte să moară, să-și dea viața pentru familia lui, pentru țara lui. De ce nu și pentru omenire? Viața nici unui om nu a fost și nu este un efort propriu, absolut personal. Viața fiecărui om este, până în cel mai mic detaliu, rezultatul deosebit de complex al unor oameni care trăiesc odată cu el și care au trăit înaintea lui. Viața, car ei-a fost dăruită individului de către specie, individul o datorează, în mod sigur, speciei. Desigur, s-ar putea invoca ideea fantastică a unei științe omnipotente și să se spună că în loc de sinucidere, o persoană care ar fi obosită de viață ar putea să sufere o operație de „spălare”, de „ștergere” completă a creierului de toate informațiile adunate. Ea ar putea să ia cunoașterea universului de la început, cu o minte nouă, proaspătă și să-și reia existența de la capăt.
Dar, dacă o iei absolut de la capăt, nu înseamnă că ai murit? Dacă nu există posibilitate să-ți amintești o viață trecută, individul pe care-l reprezentai în acea viață trecută este mort.
Să nu mergem, atunci, chiar atât de departe. Să zicem că putem debarasa creierul numai parțial. Că putem lăsa amintirile personale esențiale ca să păstrăm continuitatea personalității. Am putea poate păstra cunoștințele de bază învățate în școală pentru a nu mai fi nevoiți să reluăm anevoiosul proces al educației. Am înlătura doar impuritățile acumulate, laolaltă cu tot ce-ar fi de prisos, și fără valoare. Din nefericire, educația școlară de bază deja direcționează personalitatea și existența unei anume personalități deja indică tendința individului. Noul individ, oricât de „reîmprospătat”, de „epurat”, nu ar reprezenta nici cel mai mic progres, că doar s-ar repeta pe el însuși în însușirile sale de bază la infinit. N-ar fi suficientă nici o „spălare” completă a creierului, acceptarea unei „morți mintale”, urmărindu-se numai perpetuarea trupului, nemurirea fizică. Este o diferență esențială între un nou individ cu creierul reînnoit, „reîmprospătat” și un individ cu adevărat nou. Individul reînnoit este produsul unui singur individ, pe când individul cu adevărat nou are doi părinți. Fiecare copil se naște cu jumătate din gene de la un părinte și cu jumătate de la celălalt. Chimismul propriu al organismului său este diferit de al fiecăruia din părinți și diferă de procesele chimice din organismul oricărei alte persoane care a trăit vreodată. Creierul copilului nou-născut nu este doar un creier nefolosit, el este un creier nefolosit dar diferit. Murim singuri, dar ne naștem dintr-o pereche. Viața sexuală nu este numai plăcere, ci este metoda elaborată în miliarde de ani ca mijlocul cel mai eficient de a menține flexibilitatea vieții în fața unui mediu în continuă transformare.
Necesitatea primordială o constituie indivizi noi și diferiți, nu doar vechi, dați în „spălătorie” și la „călcat”. Dar, dacă demonstrăm că nemurirea individului este echivalentă cu moartea prin degradare și plictiseală la nivelul speciei, oare nu putem veni cu argumentul fatal că speciile oricum tot mor, tot dispar, așa că de ce am sacrifica nemurirea personală pentru ceva care și așa urmează să dispară? Doar este foarte bine știut, mii de specii au dispărut, s-au stins definitiv, în ciuda performanțelor sexelor și ale morții individuale. Și, totuși, dacă o specie dispare printr-o oprire a evoluției, obținută prin nemurirea individuală, acesta este absolutul ideii de moarte! Dacă, pe de altă parte, diferențierea pe sexe și moartea individuală sunt lăsate să continue procesul evoluției, este foarte posibil că Homo Sapiens va dispărea ca specie numai după ce va fi dat naștere unei specii diferite și (este de dorit) mai bună decât cea actuală.
Dacă specia tot trebuie să dispară la un moment dat, acest lucru să se întâmple după ce va lăsa în urmă și o specie și mai măreață, care să reia cu mai multă eficiență eterna luptă cu întunericul și care să tindă spre acele victorii pe care azi nu le putem măcar imagina. Privită corect, o asemenea dispariție a speciei n-ar fi de fapt o dispariție de loc, ci un alt pas înainte către singurul și cel mai valoros tip de nemurire - nemurirea vieții și inteligenței în abstract.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)