„E cineva acolo?” (ASIMOV 1980)

 Isaac Asimov, E cineva acolo?, traducere A. Șuiu și R. Șuiu, „Tomis”, Constanța (serial)

Într-o astfel de societate de oameni potențial nemuritori, cei care s-ar sătura de trăit ar avea posibilitatea și libertatea s-o facă. S-ar putea chiar ca punctul culminant al vieții să-l constituie o moarte civilizată. Ba chiar s-ar putea să existe centre speciale unde cel în cauză ar putea să organizeze o petrecere de adio, o ultimă sărbătorire, o ultimă îmbrățișare a celor dragi, o ultimă strângere de mână a tuturor prietenilor credincioși. Apoi, în acordurile unei muzici diafane și într-o ultimă fluturare de mâini și de bezele, ușa compartimentului se închide în urma ta, gazul care acționează asupra centrilor nervoși începe să pătrundă lent și... gata. Cu alte cuvinte, nemurire ar însemna nu „pentru totdeauna” și „cât de mult timp vrei”. Și asta ce înseamnă? Sigur că ar varia de la individ la altul. Somerset Maugham, care a murit la 91 de ani, își dorea sfârșitul, dar el era bătrân bolnav și orb. Într-o societate de nemuritori ne-am aștepta să ne păstrăm vigoarea și puterea tinereții atât timp cât am avea chef să trăim. Cât timp ar trebui să treacă pentru ca un tânăr puternic, sensibil și inteligent ar obosi și ar dori să moară? Dacă este destul  de norocos ori îndeajuns de capabil să-și croiască un mod de viață care să-i pună probleme majore - să dirijeze destinele umanității ori să fie în fruntea detașamentului cunoașterii în lupta cu necunoscutul ori să distileze frumosul din nemărginirea universului - este probabil că nu s-ar putea plictisi repede și sa-r putea să treacă timp îndelungat până la ultima fluturare de mână.

Să încerc să ghicesc? Cam cinci sute de ani? Oamenii de stat ai lumii, oamenii de știință, artiștii, savanții vor fi niște multicentenari plini de vigoare și aici, exact aici este adevăratul pericol.

Creierul unui individ este de o importanță maximă pentru umanitate numai până la vârsta de 35 de ani. Dacă până la această vârstă n-a dat semne de mare talent într-o direcție sau alta, este prea puțin probabil ca aceste semne să mai apară. Dar dacă a dat astfel de semne, probabil că-și va petrece restul vieții explorând marile concepte ale propriei tinereți. Dacă ar fi să moară la 35 de ani, alți oameni, chiar mai puțin capabili, ar putea explora și valorifica aceleași concepte, fără prea mare dificultate.

Isaac Newton avea 25 de ani când ideea de bază a teoriilor sale s-a cristalizat în mintea lui. Albert Einstein avea 28 de ani când a propus pentru prima dată teoria relativității. Charles Darwin avea 22 de ani când a pornit la bordul navei „Beagle” și a făcut acele observații din care, mai târziu, și-a extras teoria evoluției prin selecție naturală. Și așa mai departe, exemplele abundă. Asta nu înseamnă că eu susțin că cei mai în vârstă nu pot avea realizări excepționale (Winston Churchill avea 65 de ani) Ori mai există talente care „înmuguresc” mai târziu, cum este cazul lui Joseph Conrad, care a început să scrie la vârsta de 37 ani. Cu toate acestea, aproape toate marile progrese din istoria umanității, marile descoperiri. Și acest lucru este ceva foarte normal. Mintea omului se rigidizează repede. Asta n-are nici de a face cu deteriorarea fizică a creierului ori cu limitarea capacității acestuia, astfel problema nu va fi rezolvată nici în cazul unei societăți de nemuritori posedând creiere care rămân tinere din punct de vedere fizic. Odată ce un creier își formează un mod de gândire, acel mod trasează, ca să spun așa, o brazdă adâncă printre circumvoluțiuni și numai cu un efort extraordinar mai poate modul de gândire să iasă din cadrul imprimat.

Marele fizician Max Planck spunea că singurul mod de a face ca o teorie nouă, revoluționară să devină acceptabilă și acceptată de știință este să o elaborezi, să o propui și s-a demonstrat că este într-adevăr folositoare și valabilă, să aștepți ca toți oamenii de știință bătrâni să moară. Numai mintea tânără, ne-maculată, deschisă și încă ne-rigidizată este cea care poate vedea soluțiile revoluționare. Apoi, după aproximativ 10 ani, tânărul revoluționar devine noul ortodox. De câte ori s-a repetat această transformare în știință, în artă, în politică!

Ei bine, atunci vom avea o lume în care aceste domenii-cheie vor fi dominate de multicentenari care n-ar avea nici un interes să cedeze locul? Vom evita moartea individului desființând îmbătrânirea și moartea în masă, holocaustul atomic, doar pentru a ne scufunda în moartea lentă, obositoare a ruginei?

Moartea este prețul pe care îl plătim pentru o viață plină de sens, de înțeles. Moartea face loc. Moartea îi forțează pe cei bătrâni și obosiți să facă loc celor tineri și scăpărători. Moartea degajează calea și face loc noului, progresului. Dar poate oare individul să se împace cu ideea propriei morți numai de dragul evoluției unei omeniri abstracte? De ce nu? Ni se pare normal ca un om să accepte să moară, să-și dea viața pentru familia lui, pentru țara lui. De ce nu și pentru omenire? Viața nici unui om nu a fost și nu este un efort propriu, absolut personal. Viața fiecărui om este, până în cel mai mic detaliu, rezultatul deosebit de complex al unor oameni care trăiesc odată cu el și care au trăit înaintea lui. Viața, car ei-a fost dăruită individului de către specie, individul o datorează, în mod sigur, speciei. Desigur, s-ar putea invoca ideea fantastică a unei științe omnipotente și să se spună că în loc de sinucidere, o persoană care ar fi obosită de viață ar putea să sufere o operație de „spălare”, de „ștergere” completă a creierului de toate informațiile adunate. Ea ar putea să ia cunoașterea universului de la început, cu o minte nouă, proaspătă și să-și reia existența de la capăt.

Dar, dacă o iei absolut de la capăt, nu înseamnă că ai murit? Dacă nu există posibilitate să-ți amintești o viață trecută, individul pe care-l reprezentai în acea viață trecută este mort.

Să nu mergem, atunci, chiar atât de departe. Să zicem că putem debarasa creierul numai parțial. Că putem lăsa amintirile personale esențiale ca să păstrăm continuitatea personalității. Am putea poate păstra cunoștințele de bază învățate în școală pentru a nu mai fi nevoiți să reluăm anevoiosul proces al educației. Am înlătura doar impuritățile acumulate, laolaltă cu tot ce-ar fi de prisos, și fără valoare. Din nefericire, educația școlară de bază deja direcționează personalitatea și existența unei anume personalități deja indică tendința individului. Noul individ, oricât de „reîmprospătat”, de „epurat”, nu ar reprezenta nici cel mai mic progres, că doar s-ar repeta pe el însuși în însușirile sale de bază la infinit. N-ar fi suficientă nici o „spălare” completă a creierului, acceptarea unei „morți mintale”, urmărindu-se numai perpetuarea trupului, nemurirea fizică. Este o diferență esențială între un nou individ cu creierul reînnoit, „reîmprospătat” și un individ cu adevărat nou. Individul reînnoit este produsul unui singur individ, pe când individul cu adevărat nou are doi părinți. Fiecare copil se naște cu jumătate din gene de la un părinte și cu jumătate de la celălalt. Chimismul propriu al organismului său este diferit de al fiecăruia din părinți și diferă de procesele chimice din organismul oricărei alte persoane care a trăit vreodată. Creierul copilului nou-născut nu este doar un creier nefolosit, el este un creier nefolosit dar diferit. Murim singuri, dar ne naștem dintr-o pereche. Viața sexuală nu este numai plăcere, ci este metoda elaborată în miliarde de ani ca mijlocul cel mai eficient de a menține flexibilitatea vieții în fața unui mediu în continuă transformare.

Necesitatea primordială o constituie indivizi noi și diferiți, nu doar vechi, dați în „spălătorie” și la „călcat”. Dar, dacă demonstrăm că nemurirea individului  este echivalentă cu moartea prin degradare și plictiseală la nivelul speciei, oare nu putem veni cu argumentul fatal că speciile oricum tot mor, tot dispar, așa că de ce am sacrifica nemurirea personală pentru ceva care și așa urmează să dispară? Doar este foarte bine știut, mii de specii au dispărut, s-au stins definitiv, în ciuda performanțelor sexelor și ale morții individuale. Și, totuși, dacă o specie dispare printr-o oprire a evoluției, obținută prin nemurirea individuală, acesta este absolutul ideii de moarte! Dacă, pe de altă parte, diferențierea pe sexe și moartea individuală sunt lăsate să continue procesul evoluției, este foarte posibil că Homo Sapiens va dispărea ca specie numai după ce va fi dat naștere unei specii diferite și (este de dorit) mai bună decât cea actuală.

Dacă specia tot trebuie să dispară la un moment dat, acest lucru să se întâmple după ce va lăsa în urmă și o specie și mai măreață, care să reia cu mai multă eficiență eterna luptă cu întunericul și care să tindă spre acele victorii pe care azi nu le putem măcar imagina. Privită corect, o asemenea dispariție a speciei n-ar fi de fapt o dispariție de loc, ci un alt pas înainte către singurul și cel mai valoros tip de nemurire - nemurirea vieții și inteligenței în abstract.