Faceți căutări pe acest blog

luni, 31 martie 2014

Descoperirile geografice făcute de englezi (VERNE 1864)


 (…) la timpurile moderne. Englezii își luară revanșa cu D. Stuart, Burke, Wills, King, Gray, în Australia, cu Palliser în America, cu C. Graham, Wadington, Cummingham în India, cu Burton, Speke, Grant, Livingstone în Africa.
(…) dacă englezii nu alcătuiau majoritatea printre vechii descoperitori și că, dacă trebuia să mergi înapoi pînă la Cook ca să poți vorbi de Noua Caledonie, în 1774, și despre insulele Sandwich unde a pierit el, în 1778, exista un colț al globului asupra căruia aceștia păreau să-și fi concentrat toate sforțările.
E vorba de pământurile și mările boreale din N Americii.
(…)
Noua Zemlia, descoperită de Willoughby în 1553
Insula Weigatz, descoperită de Barrough în 1556
Coasta de V a Groenlandei, descoperită de Davis în 1585
Strîmtoarea Davis, descoperită de D. în 1587
Spitzberg, descoperit de W. în 1596
Golful Hudson descoperit de H. în 1610
Golful Baffin, descoperit de B. în 1616
În timpul ult. ani, Hearne, Mackensie, John Ross, Franklin, Richardson, Beechey, James Ross, Parry, Franklin, Back, Dease, Simpson, Rae, Ingliefeld, Belcher, Austin, Kellet, Moore, Mac Clure, Kennedy, Mac Clintock explorară făr încetare aceste pământuri necunoscute.”



Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

duminică, 30 martie 2014

Deviza amiralului britanic Horacio Nelson (1758-1805) (VERNE 1864)


(XII/60) „- Ofițeri și marinari, eu sînt englez ca și dv., iar deviza mea este aceea  a amiralului Nelson: `Anglia așteaptă ca fiecare să-și facă datoria`.”



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

sâmbătă, 29 martie 2014

Expediții spre Polul Nord în secolul XIX (VERNE 1864)


(XIII/64-5) „În 1817, Neptunul lui Aberdeen s-a ridicat la N de Spitzberg, pînă la paralela 82. În 1826, celebrul Parry, după cea de a 3 a călătorie în mările polare, plecă de la limba de pământ din S. și, cu sănii-bărci, urcă pînă la 150 de mile spre N. În 1852, cpt. Inglefield pătrunse în șenalul Smith, pînă la 78 gr. și 35 min. latitudine. Toate aceste vase erau englezești (...).
-(...) în 1854, americanul Kane, comandînd bricul Advance, se ridică și mai sus și lt. lui, Morton, înaintînd peste cîmpurile de gheață, a fluturat drapelul SUA dincolo de paralela 82.
-(...) unei mări libere și că această particularitate a fost confirmată în timpul iernării lui sir Edwartd Belcher, în 1853, în golful Northumberland, la o latitudine de 76 gr. și 52 min. și la o longitudine de 99 gr. și 20 min.; (...).”



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

vineri, 28 martie 2014

Polii frigului din emisfera nordică calculați în secolul XIX (VERNE 1864)


(XIII/65) „Astfel, calculele lui Brewster, ale lui Bergham și ale cîtorva fizicieni demonstrează că pe emisfera noastră există 2 poli ai frigului: unul în Asia, la 79 gr. și 30 min. lat. N și 120 gr. long. E; celălalt în America, la 78 gr. lat. N și 97 gr. long. V.”



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

joi, 27 martie 2014

Cronologia Franței în secolul XVII (PETRULIAN 1987)

1610 Începe domnia lui Ludovic XIII.
1621 Se naște La Fontaine.
1622 Richelieu este numit cardinal.
1623 Se naște Pascal.
1624 Apare Lettres de Louis Guez de Balzac.
1625 Apare Les Bergeries de Racan.
1626 Se naște doamna de Sevigne, autorea celebrelor Scrisori.
1627 Se naște Bossuet.
Se înființează Compagnie du Saint Sacrement.
1628 Moare Malherbe.
Dr. Harvey explică circulația sanguină.
1630 Apare Quatre Dialogues de La Mothe Le Vayer.
1631 Theophraste Renaudot fondează Gazette.
Mareschal afirmă că „teatrul a devenit divertismentul cel mai frumos al francezilor”.
1632 Rembrandt pictează Lecția de anatomie.
1633 Saint Cyran devine duhovnic la Port Royal.
G. Galilei abjură în fața Inchiziției.
1634 Se reprezintă Sophonisbe, tragedie de Mairet.
1635 Se reprezintă Medee, tragedie de Corneille.
Este în ființată Comedia Franceză.
1636 Se naște Boileau.
1637 Se reprezintă Le Cid, tragedie de Corneille.
Apare Discours de la methode de Descartes.
Ia ființă societatea Les solitaires de Port Royal.
1638-41 Revolta va-nu -pieds în Normandia.
1640 Este reprezentată tragedia Horace de Corneille.
Apare Augustinus de Jansenius.
1641 Apare La Guirlande de Julio.
1642 Se reprezintă Polyeucte, tragedie de Corneille.
Moare Richelieu.
Se naște Newton.
1643 mai 13 Moare Ludovic XIII.
Începe regența Anei de Austria.
1644 Torricelli inventează termometrul.
1645 Se naște La Bruyere.
1646 Pascal se convertește la jansenism.
1647 Experiențele lui Pascal asupra vidului.
Se nasc Boyle și Denis Papin.
1648 Este fondată Academia de sculptură și pictură.
Se încheie pacea din Westfalia, care pune capăt Războiului de 30 de ani în folosul Franței și în defavoarea Austriei.
1648 aug. - 1649 mar. Fronda parlamentară împotriva guvernării lui Mazarin și a impozitelor impuse de acesta.
1649 oct.- 1653 sep. Fronda principilor condusă de prințul de Conde împotriva guvernării autoritare a lui Mazarin.
1650 Moare Descartes.
1651 Este reprezentată tragedia Nicomede de Corneille.
Apare Le Roman comique de Scaron.
Se naște Fenelon.
1653 Condamnarea jansenismului.
Fouquet este numit ministru de finanțe.
Cromwell Protector al Angliei.
1655 Pascal se retrage la Port Royal des Champs.
1656 Apare Le Voyage dans la Lune de Cyrano de Bergerac
1656-7 Apar Lettres provinciales de Pascal.


miercuri, 26 martie 2014

Cîmpia și poporul rus (TURGHENIEV 1852)

<(...)
De dormit, n-am mai putut dormi, nu că n-aș fi fost obosit de vînătoare... sau că pățania mia-r fi alungat somnul, dar prea erau frumoase locurile prin care treceam. Erau acele ținuturi de fînețe bogate, zemuind de ape, cu belșug de iarbă, presărate de o mulțime de lunci, rîmnicele, pîrîiașe și zăvoaie, mărginite de sălcii și răchitiș, acele locuri tipic rusești, așa de dragi poporului rus, cîmpiile de care ne grăiesc legendele noastre bătrîne, cu bogatîrii (1) ce cutreierau călări asemenea singurătăți ca să vîneze lebede albe și rațe sure. Drumul ce înmlădia înainteanoastră ca o panglică galbenă, caii ne duceau sprinten și eu, fermecat, nu puteam să închid ochii... Toate alunecau lin, armonios, în lumina dulce a lunei. Pînă și Filofei se arăta simțitor în fața acestei priveliști.
-Astea sînt pășunile Sveatoegorievsk*, se întoarse el spre mine, și dincolo încep fînețele Velikokneajenskie**. Nu se mai află în toată Rusia așa fînețe... Mări, că mîndre-s!... Calul de la hulube sforăi, scuturîndu-se... Domnul cu tine!... spuse Filofei, grav, cu voce scăzută. Da, tare-s mîndre! repetă el cu un oftat ce sfîrși într-un fel de mîrîit. Iaca acuși începe și cositul, și cît fîn se mai strînge de-aicea, grozăvie! D-apoi și-n gîrle ce de mai pește. Tii, ce mrene ștrașnice! adăogă el cu voce tărăgănată. Vorba ceea: să tot trăiești, și să nu mai mori.

(1) Bogatîr, viteaz, voinic în eposul popular rus.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Duruie: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 397-398.

NOTA M.T.
* Sveatoegorievsk / Sveato Egorievsk = Sfântul Egor; Egorievsk= Localitate situată la 80 km sud-est de Moscova, atestată ca sat în 1462 și transformat oraș în 1778 (Wikipedia)
** Velikokneajenskie / Veliko Kneajenskie = Marele Cneaz.

marți, 25 martie 2014

Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.

NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.

luni, 24 martie 2014

Expediția polară pierdută a englezului J. Franklin (VERNE 1864)


J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.



(I/9) „(...) căutării lui sir John Franklin? Căci în 1859, comandantul Mac Clintock se întorsese din mările arctice aducînd dovada sigură a dispariției acestei nenorocite expediții.”
(III/13) „Expedițiile trimise în căutarea lui Franklin au costat Anglia mai mult de 160.000 lire, fără nici un rezultat practic. (...).”
(XIV/70-2) „- (…), iar nefericita expediție a lui Franklin a dus la cunoașterea acestor ținuturi îndepărtate.
-(…) numeroase au fost expedițiile de la 1845 încoace. Abia în 1848, lumea s-a alarmat de dispariția lui Erebus și Terror, (…). A fost văzut prietenii amiralului, dr. Richardson, în vîrstă de 70 de ani, pornind spre Canada și urcînd în susul rîului Coppermine până la marea polară; James Ross, comandantul lui Enterprise și Investigator, întinde velele la Upernawik în 1848 și sosește la capul York; (…).
(…)
-(…) începînd din 1850, navele engleze nu au încetat să brădeze mările și a fost promisă o primă de 20.000 livre oricărei persoane care ar descoperi echipajele lui E. și T. Încă din 1848, cpt. Kellet și Moore, care comandau Herald și Plover, încercau să pătrundă prin strîmtoarea Behring. În 1850 și 1851, cpt. Austin ierna pe ins. Cornwallis, (…) bricul Prince Albert făcu o primă călătorie pe cheltuiala lady-ei Franklin, (…). În acel an, Mac Clintock, pe atunci lt. lui Austin, ajunse pînă la insula Melville și capul Dundas, puncte extreme atinse de Parry în 1819, și s-au găsit pe insila Beechey urmele iernatului lui F. în 1845.
(…)
-Lt. Bellot era un brav francez, spuse H., iar memoria lui e cinstită în Anglia.
-(…) sir Edward trebui să-l abandoneze pe Assistance în 1854, (…). Dr. Rae printr-o scrisoare datată 29 iul 1854 făcuse cunoscut că eschimoșii din ținutull Regele Wilhelm posedau diferite obiecte care proveneau de pe E. și T. (…). [Mac Clintock] (…) la 6 mai [1859] descoperi documentul care nu mai lăsa îndoieli asupra soartei lui E. și T. și se înapoie în Anglia la sfîrșitul aceluiași an.~
n. 1 = vas cu aburi.”
(XVII/83-4) „(…) începutul carierei lui Franklin; mai întîi mus, asemeni lui Cook și Nelson; după ce-și petrecu tinererețea în mari expediții maritime, se hotărî în 1845 să se avînte în căutarea Trecerii de Nord Vest; comanda Terror și Erebus, care făcuseră cu James Ross, în 1840, o expediție la Polul S.(…).
(…)
Cu ajutorul a 3 morminte, pe care expediția Austin le-a descoperit pe o insulă în 1850. Erau îngropați 3 dintre marinarii lui F.; mai tîrziu cu ajutorul unui document găsit de lt. Hobson de pe Fox și care poartă data de 25 apr. 1848.
(….)
-(…) Din documentul. fatal aflăm că sir J. F. moare zdrobit de oboseală la 11 iunie 1847.
(…)
-(…) mai rămăseseră 105 oameni din 138. Atunci cpt. Crozier și Fitz James ridicară un cairn și depuseră ultimul document (…) resturile cairnului așezat în punctul extrem atins de James Ross în 1831.
(…)
-(…) În 1854, o scrisoare a dr. Rae ne informează că în 1850, eschimoșii întîlniseră în ținutul Regele Wilhelm 40 de oameni vînînd foci, călătorind pe gheață, trăgînd după ei un vas. Iar mai tîzriu, descoperisră 30 de cadavre și 5 pe o insulă vecină. (…) Amiralitatea rugă Compania G. Hudson să trimită oamenii cei mai pricepuți la fața locului. (…) Dar nimic! ”
(XX/95-6) „Lady Franklin, după ce a predat, în 1855, o placă de marmură neagră dr. Kane, i-a încredințat o a doua, în 1858, lui Mac Clintock, ca să fie depusă pe insula Berchey. MC a așezat placa nu departe de stela funerară ridicată în memoria lui Bellot de sir J. Barrow.
Placa purta următoarea inscripție: `În memoria lui Franklin, Crozier, Fitz James și a tuturor vitejilor lor tovarăși. Ofițeri și prieteni devotați care au suferit și au pierit pentru cauza științei și pentru gloria patriei lor. (…) 1855`.

duminică, 23 martie 2014

Cel mai vechi tren electric din România ruginește în depou

Boieri versus modernizare în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?”  răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.

NOTE M.T.
* stepă =  Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka. 
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetinăMăsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg.scr. desetina
***** gubernieUnitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.

vineri, 21 martie 2014

Casa de gheață construită la St. Petersburg, în 1740 de țarina Ana (VERNE 1864)


(185/VI) „(…) o carte destul de rară, de dl. Kraft, avînd drept titlu: Descrierea amănunțită a casei de gheață construită la St. Petersburg, în ianuarie 1740, și a tuturor obiectelor ce le conținea. (…)
-(…) Casa, construită din ordinul împărătesei Ana și în care organizase căsătoria unuia din bufonii săi, (…); înaintea fațadei se înșiruiau 6 tunuri de gheață pe afetele lor; s-a tras de mai multe ori cu pulbere și cu ghiulele, dar acest tunuri nu s-au sfărîmat;(…). Dar acolo unde gustul și arta au repurtat un triumf, a fost frontonul palatului, împodobit cu statui de gheață de o mare frumusețe; peronul oferea privitorului vase cu flori și portocali, făcuți din același material; (…).”



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

joi, 20 martie 2014

Rezistența omului la temperaturi înalte (VERNE 1864)


(199-200/IX) „-(…) Niște fete de la cuptorul seniorial al orașului La Rochefoucauld, puteau rămîne 10 minute în acest cuptor, la o temperatură de 300 grade (1), în timp ce merele și carnea se rumeneau perfect.
-(…) În 1774, 9 compatrioți, Fordyce, Banks, Solander, Blagdin, Home, Nootrh, lord Seaforth și cpt. Philips, au suportat o temperatură de 295  grade (2), în timp ce niște ouă și friptură erau preparate lîngă ei.
-(…) Ducele de Raguzo și dr. Jung, un francez și un austriac, au văzut un turc care s-a băgat într-o baie care avea 170 grade. (3).
-(…) Limita extremă a temperaturii stabilite pentru băi este 107 grade. (4).
-(…); temperatura englezilor este de 101 grade. (2)
n. 1 = 132 gr. C.
n. 2 = 128 gr. C.
n. 3 = 78 gr. C.
n. 4 = 42 gr. C.
n. 2 = 37 gr. C



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

miercuri, 19 martie 2014

Atleții englezi în secolul XIX (VERNE 1864)


(246-7/XVIII) „ –Nu vă cer să faceți ca alergătorii englezi care slăbesc cu 18 livre după 2 zile de antrenament și cu 25 după 5 zile, (...). Primul principiu al antrenamentului la alergare  și la jocheu este suprimarea grăsimii cu ajutorul purgativelor, al transportului și al unor exerciții care cer efort; (...). (...) Se citează cazul unui oarecare Townsend care făcea 100 mile în 12 ore fără să se oprească.”



J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5, București, 1990, 297 p.

marți, 18 martie 2014

Entuziasmul englezilor în secolul XIX (VERNE 1863)


„Dar în Anglia entuziasmul nu se mulțumește numai cu vorbe. El bate monedă mai repede decât mașina de bătut monezi de la The Royal Mint.”



J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

luni, 17 martie 2014

Călători europeni în Africa până în secolul XIX (VERNE 1863)


„Se închinară numeroase pahare cu vinuri de Franța în cinstea celebrilor călători care-și cîștigaseră faima pe pământul Africii.
Se bea în sănătatea sau în amintirea lor, în ordine alfabetică, ceea ce e foarte englezesc: Abbadie, Adams, Adamson, Anderson, Arnaud, Baikie, Baldwin, Barth, Batouda, Beke, Beltrame, du Berba, Bimbachi, Bolognesi, Bolwik, Bolzoni, Bonnemain, Brisson, Browne, Bruce, Brun-Rollet, Burchell, Burkhardt, Burton, Caillaud, Caillie, Campbell, Chapman, Clapperton, Clot-Bey, Colomieu, Courval, Cumming, Cuny, Debono, Decken, Denham, Desavanchers, Dicksen, Diekson, Dochard, Duchaillu, Duncan, Durand, Duroul, Duveyrier, Erhardt, d Escayrac de Lauture, Ferret, Fresnel, Galinier, Galton, Geoffroy, Golberry, Hahn, Halm, Harnier, Hecquart, de Heuglin, Hornemann, Houghton, Humbert, Kaufman, Knoblecher, Krapf, Kummer, Lafargue, Laing, Lajaille, Lambert, Lamiral, Lampriere, John Lander, Richard Lander, Lefebvre, Lejean, Levaillant, Livingstone, Maccarthie, Maggiar, Maizan, Malzac, Moffat, Mollien, Monteiro, Morrison, Mungo-Park, Neimans, Overwcy, Panel, Partarrieau, Pascal, Pearse, Peddie, Peney, Petherick, Poncet, Prax, Raffenel, Rath, Rebmann, Richardson, Riley, Ritchie, Rochet d Haricourt, Rongawi, Roscher, Ruppeal, Saugnier, Speke, Steidncr, Thibaud, Thompson, Thornton, Toole, Tousny, Trotter, Tuckey, Tyrwitt, Vaudey, Veyssiere, Vincent, Vinco, Vogel, Wahlberg, Warrington, Washington, Werne, Wild (…).”



J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.
(I)

duminică, 16 martie 2014

Un student rus revenit acasă din Europa secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Între timp împlinisem douăzeci și unu de ani. Mi-am luat în primire moștenirea, mai bine zis partea de moștenire pe care binevoise să mi-o lase tutorele, am adat împuternicire servului meu eliberat, Vasili Kudriașev, să-mi administreze bunurile și-am plecat în străinătate, oprindu-mă la Berlin. Aici, în străinătate, am petrecut, după cum am avut plăcerea să-ți aduc la cunoștință, trei ani încheiați. Ei, și? Și acolo în străinătate am rămas aceeași ființă fără originalitate. Mai întîi, ce să mai vorbim, Europa propriu-zisă și felul de a trăi european nu le-am cunoscut nici cît negru subt unghie; atîta doar că puteam asculta disertațiile profesorilor nemți și citi cărți germane direct la origine... asta era toată diferența. Duceam o viață singuratică, de monah; nu mă frecam decît de locotenenți în retragere, cuprinși de aceeași sete de cunoaștere ca și mine, dar greoi la minte și puțin înzestrați cu darul vorbirii; mă legasem și de cîteva familii stupide din Penza și din alte provincii bogate în grîu; stăteam uitat prin cafenele, citeam ziare, sara mă duceam la teatru! (...) Am mai stat doi ani întregi în străinătate; am vizitat Italia, am contemplat la Roma Schimbarea la față*, și la Florența statuia Venerei**; și dintr-o dată am fost cuprins de un entuziasm de nedescris, de un fel de turbare parcă; serile scriam versuri, am început a-mi ține și un jurnal; într-un cuvînt am trecut pe unde au trecut și ceilalți. Și totuși, cînd te gîndești, ce ușor e să fii original! De pildă, eu nu mă pricepeam de fel nici la pictură, nici la sculptură și ce simplu ar fi fost să recunosc asta cu voce tare... Aș, da de unde! Se poate una ca asta? Ba nu, ia-ți cicerone***, aleargă să vezi frescele...
Iar plecă ochii și iar își smulse scufia din cap.
-În sfîrșit, am luat calea către țară, urmă el cu voce obosită, și iată-mă înapoi la Moscova. Întors la Moscova, s-a întîmplat cu mine o schimbare uimitoare. De unde în străinătate mai mult tăceam, acuma, deodată, am început să vorbesc cu neașteptată îndrăzneală și să-mi închipui despre mine Dumnezeu știe ce! Și s-au mai găsit oameni îngăduitori care mai să mă creadă un geniu, cucoane care să-mi asculte cu interes elucrubațiile. Într-o bună zi s-au iscat niște vorbe pe socoteala mea. (Cine a fost autorul nu se știe, probabil că vreo fată bătrînă de sex masculin - asemenea exemplare găsindu-se cu duiumul la Moscova.) S-au iscat vorbe care au început a da muguri, apoi cîrcei, ca o tufă de mure. M-am încîlcit în ele, am căutat să mă smulg, să rup legătura de fire, dar n-am reușit... Atunci am plecat. Iată și în împrejurare asta ca și în celelalte m-am dovedit un nătărău. Ar fi trebuit să aștept cu răbdare să treacă năpasta, așa cum aștepți să treacă o criză de urticarie, și aceeași binevoitori mi-ar fi deschis iar brațele, aceleași cucoane mi-ar fi surîs din nou,
ascultîndu-mi discursurile... dar aici e toată nenorocirea: nu sînt original. S-a trezit deodată în mine un scrupul: a început să-mi fie rușine de flecăreala mea fără sfîrșit - asară la Arbat****, astăzi la Truba, mîne la Svîțev-Vrajek - și mereu despre aceleași și aceleași lucruri...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 302-304.

NOTE M.T.
* Schimbarea la față = Tablou realizat de pictorul renascentist italian Rafaello Sanzio (1483-1520) în 1517 la comanda cardinalului Giulio Medici pentru catedrala din orașul francez Narbonne, readus și restaurat la Vatican în 1815.
** Venera/Venus = Zeița dragostei la romani.
*** Marcus Tullius Cicero (106 î.H. - 43 î. H.) = 1. Politician, orator, filozof și scriitor roman, renumit pentru elocința sa. 2. Termen menționat în secolul XVIII în literatura engleză pentru a desemna un ghid din galeriile de artă.
**** Arbat = Stradă pietonală situată la 1 km de centrul istoric al Moscovei, existentă din secolul XV și devenită în secolul XIX zonă rezidențială pentru nobilimea rusă.

sâmbătă, 15 martie 2014

Un ulcior antic a fost descoperit de un sătean care îşi ara pământul lângă ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa

Adevărul 15 martie 2014

Cercurile universitare din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui  mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.

Eroi necunoscuţi: Ofiţerul rus care a oprit un război nuclear

vineri, 14 martie 2014

Moșierul din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<
Sînt vreo cinci ani de cînd, într-o toamnă, în drum de la Moscova la Tula, mi s-a întîmplat să stau aproape o zi întreagă la stația de poștă. (...) Cuprins de o deznădejde mută, mă uitam disperat la hulubele ridicate în sus ale tarantasului (1) meu, cînd, deodată, tresăriră zurgălăii și-o teleguță cu cai istoviți, înhămați în troică, se opri la cerdac. Cu strigătul „Repede, cai!” călătorul sări din telegă și intră în odaie. Cît a stat cuprins de o ciudată mirare, cum se întîmplă în asemenea cazuri, răspunsul căpitanului de poștă că nu sînt cai, am avut timp să cercetez pe noul meu tovarăș din cap pînă-n picioare, cu curiozitatea nesățioasă a celui care moare de plictiseală. Arăta sub treizeci de ani. Vărsatul îi lăsase urme adînci pe fața uscată și gălbuie cu un neplăcut reflex arămiu. Părul lui negru, bătînd în albastru, îi cădea la spate în bucle peste guler și-n față se-n încrețea în cap; ochii mici înfundați în cap priveau fără să te vadă; pe buza de sus îi atîrnau cîteva tuleie. Era îmbrăcat ca un moșier, vizitator nelipsit al tîrgurilor de cai, într-un arhaluc (1) pestriț, destul de slinos, cu o cravată decolorată de mătasă liliachie, o jiletcă cu nasturi de metal și pantaloni, foarte largi, de subt care de abia se zăreau vîrfurile cizmelor necurățate. Mirosea tare a tabac și a votcă; pe degetele lui groase și roșii, aproape acoperite de mînecile arhalucului, se vedeau inele de argint de Tula. Asemenea figuri se întîlnesc în Rusia nu cu zecile, ci cu sutele, și cunoștința cu ele, ca să-ți spunem adevărul, nu-ți oferă nici o plăcere; totuși, ideile preconcepute cu care priveam la călător nu mă împiedicau să nu observ bunătatea și căldura care-i erau întipărite pe față.

(1) Tarantas, căruță cu coviltir.

(1) Caftan.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Piotr Petrovici Karataev: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător. trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 259-260.
3 „accidente“ miraculoase care au schimbat faţa medicinei

Adevărul 14 martie 2014

EXCLUSIV DIGI 24. Neagu Djuvara: Ne temem de ruși ca și acum 200 de ani


joi, 13 martie 2014

Caracterul scoțian în secolul XIX (VERNE 1863)


„Dick Kennedy era un scoțian în toată puterea cuvântului: deschis, hotărît, încăpățînat.”
„(…) un vînător pasionat, ceea ce nu era deloc surprinzător la un fiu al Caledoniei, care colindase munții din Highlands.”



J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

miercuri, 12 martie 2014

Proverb englezesc în secolul XIX (VERNE 1863)


„(…) înțeleptul nostru proverb englezesc: Omul născut să fie spînzurat n-o să se înece niciodată.”



J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

marți, 11 martie 2014

Explorator europeni uciși în Africa (VERNE 1863)


„Pentru că de la Mungo-Park, asasinat pe Niger, pînă la Vogel, dispărut în Wadai, de la Oudney, mort la Marmur, și Clapperton, mort la Sackatu, pînă la francezul Maizan, tăiat în bucăți, de la maiorul Laing, ucis de tuaregi, pînă la Roscher din Hamburg, masacrat la începutul lui 1860 - pe lista martirilor africani au fost înscrise numeroase victime!”



J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

luni, 10 martie 2014

Expediția doctorului german Barth în Africa în 1849-1855 (VERNE 1863)


„Erau 2 mai însemnate: aceea a dr. Barth în 1849 și aceea a lt. Burton și Speke, din 1858. Dr Barth era un hamburghez care obținuse pentru el și compatriotul său, Overweg, îngăduința de a se alătura expediției englezului Richardson, însărcinat cu misiunea în Sudan.
Aceast țară imensă se află între 15 și 10 lat. N; pentru a ajunge acolo, trebuie să înaintezi mai mult de 1500 de mile în interiorul Africii. Pînă atunci, ținutul nu fusese cunoscut decît de Denham, Clapperton și Oudney, care-l străbătuseră între 1822-1824. Richardson, Barth și Overweg sosiseră la Tunis și Tripoli, ca și predecesorii lor, și de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. (…) schimbară direcția spre V, spre Ghat, călăuziți, nu fără greutăți, de tuaregi. După ce fuseseră jefuiți, caravana lor ajunse în octombrie în marea oază Asblen. Barth se despărți de tovarășii săi, făcu o excursie în orașul Aghades și se reîntîlni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expediția ajunse în provincia Damerghu. Cei 3 călători se despărțiră și Barth și urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă plătind tributuri foarte însemnate. În ciuda unei febre puternice, părăsi orașul la 7 martie, însoțit de un servitor. Scopul călătoriei era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărțeau 350 de mile. Înaintă spre E și ajunse în orașul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo află de moartea lui R., răpus de oboseală și de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă mai departe, și ajunse la Kuka - capitala ținutului Bornu - așezată pe marginea lacului. După 21 de zile, la 14 aprilie, ajunse la Ngomu.
Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de O., plecînd să viziteze regatul Adamaua de la S lacului, ajungînd pînă în orașul Yola, mai jos de 9 gr. lat. N. Este extrema limită S atinsă de acest călător. În august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu Mandara, Barghimi, Kanem și atinse, ca extrem punct E, orașul Masena, la 17 gr. 20 min. long. E. La 25 noiembrie 1852, după moartea lui O., porni spre V, vizită Sockoto, traversă Nigerul și sosi la Tembuctu, unde lîncezi timp de opt luni, îndurînd insultele șeicului, suferințe și mizerie. Dar prezența unui creștin în oraș nu putea fi multă vreme îngăduită; fulanii () amenințau să-l asedieze. Părăsi orașul la 17 martie 1854 și se refugie la frontieră, unde trăi 33 de zile, în cele mai crunte lipsuri. În noiembrie se întoarse la Kano; ajunse la Kuka, de unde, după patru luni de așteptare, reluă drumul spre Denham; revăzu Tripoli spre sfârșitul lunii august a anului 1855 și sosi la Londra, la 6 septembrie.
n. = Fulani sau felatahi – pop. răspîndit în Africa ctr. (Senegal), în jurul izv. Nilului.”


J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

duminică, 9 martie 2014

Meşterul vitraliilor. Primul restaurator de vitralii atestat în România trăieşte lângă Oradea


Moșieră versus moarte în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Multe alte exemple îmi vin în minte, însă nu le voi povesti pe toate. Mă mărginesc la aceasta numai:
O bătrînă moșiereasă trăgea să moară în fața mea. Preotul începuse să-i citească rugăciunile sfîrșitului, cînd, dintr-o dată, observă că bolnava își dădea sufletul și repede îi puse în mînă crucea. Bătrîna se răsuci cu nemulțumire: „De ce te grăbești, părinte, îi zise cu limba aproape paralizată, mai ai vreme?...” Sărută crucea, vroi să-și vîre mîna sub pernă și-și dădu cea din urmă suflare. Subt pernă era o rublă; vroise să-i plătească chiar ea preotului cetaniile de moarte...
Da, straniu mor rușii!
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vânător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 238.

sâmbătă, 8 martie 2014

Monumente istorice, lăsate în paragină. După ce timpul le distruge, proprietarii construiesc blocuri sau clădiri de birouri


Mărcile Epocii de Aur, la testul capitalismului. Ce au fost și ce au ajuns brandurile comuniste


Tablou de Leonardo da Vinci cumpărat cu 75 de dolari şi vândut cu 75 de milioane


Poveştile gărilor din Bucureşti. Cum a vrut Ceauşescu să demoleze Gara de Nord, ridicată din ordinul Regelui Carol I. Filaret, prima gară din Bucureşti

Adevărul 8 martie 2014
FOTO Femeia transilvăneană de la ţară, în fotografiile inedite ale Muzeului Etnografic din Cluj

Adevărul 8 martie 2014
Secolul egalităţii între femei şi bărbaţi: Lenin, unul dintre primii lideri care să recunoască importanţa socială a femeii

Adevărul 8 martie 2014

Țăranul versus moartea în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Pe Maksim, batiușka, l-a zdrobit copacul.
-Cum se poate?... Pe antreprenorul Maxim?
-Pe antreprenor, batiușka. Tocmai tăiam un frasin. Și el stătea acolo și priveghea... Stă, stă, și numai iaca pornește la fîntînă după apă: pesemne îi era sete. Dintr-o dată frasinul pîrîie și vine drept asupra lui. (...)
-L-a zdrobit, batiușka.
-De moarte?
-Nu, batiușka, trăiește încă, dar i-a rupt mîinile și picioarele. Și iaca, dădeam fuga după Seliverstîci... doftorul.
(...)
Am găsit pe bietul Maksim întins la pămînt. Vreo zece țărani stăteau în juru-i. Am descălecat. Omul aproape nu mai gemea; din vreme în vreme deschidea ochii mari, privind parcă cu uimire în juru-i și-și mușca buzele învinețite... Barba-i tremura, i se lipise părul pe frunte, pieptul i se ridica neregulat: murea.  (...)
-Batiușka, a zis el abia auzit, după popă... să trimeată... poruncește... Dumnezeu... m-a pedepsit... picioarele, mîinile, rupte... astăzi... duminică... și eu... și eu n-am dat drumul oamenilor.
Tăcu. I se îngreuna răsuflarea.
-Și banii mei... femeii... dați-i femeii... după ce s-a scădea... iaca Onisim știe... cui datoresc... ce datoresc...
-Am trimis după doctor, Maksim, îi zise vecinul meu. Poate nu mori încă.
Omul încercă să-și deschidă ochii și cu greutate își mișca sprîncenele și pleoapele.
-Nu, am să mor. Iaca... iaca, vine și ea, iaca... Iertați-mă, oameni buni, dacă v-am...
-Dumnezeu să te ierte, Maksim Andreici, spuseră țăranii într-un glas cu voce înăbușită ți-și scoaseră cușmele. Iartă-ne și dumneata.
Dintr-o dată își scutură cu deznădeje capul, se îndîrji cu greutate să se ridice, și căzu îndărăt.
-Doar nu-l putem lăsa să moară aici, strigă Ardalion Mihalîci. Hai, băieți, dați rogojina din căruță, să-l transportăm la spital.
Doi oameni se repeziră la căruță.
-De la Efim... Sîciovski, murmură muribundul, am cumpărat un cal... ieri... am dat arvuna... calu-i al meu... al femeii...
Oamenii l-au întins pe rogojină. Se cutremură tot, ca o pasăre rănită, și înțepeni.
-A murit, șoptiră țăranii.
Am încălecat în tăcere și am plecat.
Moartea bietului Maksim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare țăranul rus! Atitudinea lui în fața morții nu poate fi numită nici indiferență, nici nesimțire. Moare, ca și cum ar îndeplini un rit: liniștit și simplu.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 227-229.

Combinatul Colorom, uzina Înfrățirea sau IMUM Medgidia sunt astăzi doar o amintire


Cum a dus ADN-ul lui Tutankhamon la dispute etnice şi rasiale în întreaga lume

Adevărul 8 martie 2014
Pe ce dădeau bani românii acum 100 de ani: prezervative, soluţii pentru mărirea sânilor şi balsamuri împotriva căderii părului

Adevărul 8 martie 2014

vineri, 7 martie 2014

Istoria expedițiilor pentru descoperirea izvoarelor Nilului (VERNE 1863)


Diferitele expediții care merseseră în susul Nilului, nu ajunseseră la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. După relatarea medicului german Ferdinand Werne, expediția încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, între paralelele N 4 și 5. În 1855, Brun-Rollet, origar din Savoia, numit consul al Sardiniei în Sudanul E, în locul lui Vaudey care murise în chinuri, plecă din Karthum și, sub numele de Yacub, negustor de guma și de piei, ajunse la Belenia, dincolo de 4 lat. N, și se întoarse bolnav la K., unde decedă în 1857. Nici dr. Peney, șeful serviciului medical egiptean, care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind pe un mic vas cu aburi, și care se întorsese să moară, sfîrșit de oboseală, la K., nici venețianul Miani, care ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la S de G., nici negustorul maltez Andrea Debono, care pătrunsese și mai mult pe Nil, nu putuseră depăși această limită. În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de guvernul francez, se duse la K. prin Marea Roșie și se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de 21 de marinari și 20 de soldați. Înfruntă mari primejdii printre negrii răzvrătiți, dar nu putu depăși nici el G. O expediție. condusă de d Escayrac de Lautur încercă să ajung la faimoasele izvoare... Dar călătorii erau totdeauna opriți de acest punct fatal.Trimișii lui Neron atinseseră 9 lat. N.;  în 18 secole nu se cîștigase decît 5 sau 6 grade, între 300 și 360 de mile geografice. Mai mulți călători încercaseră să ajungă la izvoarele N. pornind de pe coasta E a Africii. Între 1768 și 1772, scoțianul Bruce plecă din portul abisinian Masuah, străbătu Tigru, vizită ruinele de la Axum, crezu că a dat peste izvoarele N., (…). În 1844, dr. Krapf, misionar anglican, întemeie un așezămînt religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, și descoperi, în tovărășia preotului Rebmann, doi munți la o depărtare de 300 de mile de coastă; erau munții Kenya și Kilimandjaro, pe care de Heuglin și Thornton îi urcaseră, în parte. În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în fața Zanzibarului, și ajunse la Deje-la Mhora, unde șeful tribului îl omorî în chinurile cele mai groaznice. În 1859, în august, tînărul călător Roscher, din Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi și ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului.”
(IV)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

joi, 6 martie 2014

De la România regală la ţara tovarăşilor: 6 martie 1945, ziua instaurării comunismului. Guvernul lui Petru Groza


Protectorii culturii în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Dumnezeu îl înzestrase și cu o inimă din cale-afară de bună: plîngea și se entuziasma cu cea mai mare ușurință; afară de asta, ardea de o patimă dezinteresată pentru artă - și cuvîntul „dezinteresat” este cît se poate de potrivit, pentru că tocmai în artă domnul Benevolenski, ca să spunem adevărul, nu se pricepea deloc. De mirare chiar de unde, în virutea căror legi tainice și neînțelese, apăruse la domnia sa această patimă? Căci era un om picioarele pe pămînt, un om ca mulți alții. De alminteri, la noi în Rusia, întîlnești destui oameni de acest fel.
Dragostea față de artă și de artiști se manifestă la acești oameni de nedescris: e un chin să te întîlnești și să stai de vorbă cu dînșii - adevărați butuci unși cu miere... De pildă, niciodată nu-l numesc pe Rafael* - Rafael, ori pe Coreggio** - Coreggio; „divinul Sanzio, incomparabilul de Allegri”, spun ei, pronunțînd afectat. Oricărui artist mediocru, incult, ambițios și ratat i se adresează cu epitetul de geniu, sau, mai exact, gheniu. Nu vorbesc decît de cerul albastru al Italiei, de lămîile de la sud, de boarea parfumată a țărmurilor Brentei***. „Hei, Vanea, Vanea” sau „Hei, Sașa, își spun cu mult patos unul altuia, noi ar trebui să trăim la miazăzi, da, la miazăzi... căci avem suflete de greci, de greci antici!” Îi poți observa la expoziții în fața unui tablou al vreunui pictor rus (trebuie să remarcăm că, de cele mai multe ori, toți acești domni sînt patrioți înflăcărați). Ba fac un pas au doi înapoi, lăsîndu-și capul  pe spate, ba iar se apropie de tablou; ochii li se umezesc de înduioșare... „Ah, Doamne, Doamne, rostesc ei, în sfîrșit, cu glasul sugrumat de emoție, cît suflet, cît suflet a pus!... cît sentiment, nemaipomenit de mult sentiment!... Și cum e conceput! Cu cîtă măiestrie e conceput!” Dar dacă ați vedea ce tablouri au ei în saloanele lor și ce pictori vin sara la dînșii, beau ceai și le ascultă părerile! Tablourile, înfățișînd propriile lor odăi în perspectivă; o perie în planul drept, o grămăjoară de gunoi pe parchetul lucios, un samovar galben pe masă, lîngă geam, și gazda în persoană în halat și în tichie, cu o dîră de lumină pe obraz. Ce de slujitori ai muzelor, cu zîmbetul înfrigurat și disprețuitor, îl vizitează! Ce domnișoare cu fețe palide-verzui trăncănesc la pianele lor! Căci așa e la noi în Rusia: omul nu se dezică unei singure arte - vrea totul. De aceea nu-i deloc de mirare că acești domni amatori sînt și mari protectori ai literaturii ruse, mai ales a celei dramatice... Piese ca Jacopo Sannazzaro**** pentru ei s-au scris. Lupta, de mii de ori descrisă, pe care o duce talentul nerecunoscut cu oamenii, cu lumea întreagă, îi zguduie pînă în adîncul sufletului.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 218-219.

NOTE M.T. (Wikipedia)
* Rafaello Sanzio (1483 Urbino - 1520 Roma) = Pictor și arhitect important al Renașterii italiene.
** Antonio Allegri „Coreggio” (1489 Coreggio - 1534 Coreggio) = Pictor al Renașterii italiene, aparținând „școlii din Parma”.
*** Brenta = Râu de 174 km în Italia, izvorând din lacurile nordice Levico și Caldonazzo și se varsă în Marea Adriatică, la sude de laguna Veneției.
**** Jacopo Sannazzaro (1480 Napoli -1530 Napoli) = Poet umanist al Renașterii italiene, care a scris în și latină și în italiană.