Modern versus tradițional în sufletul Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

Atitudinea Maiorului era din ce în ce mai țeapănă. Părea că omul care îi vorbise în primele ore ale dimineții, în timp ce ea era de gardă în salon, se retrăsese, lăsînd în locul său un străin. În vreme ce îi vorbea, Maiorul se lupta cu spaima crescîndă din sufletul său ; nu era frica față de moartea care cobora asupra Edwinei, ci ceva mult mai rău. Era o groază pe care nu o mai încercase niciodată, dar pe care o recunoscuse acum ca și cînd ar fi fost o boală veche, recurentă, iar această recunoaștere îl înspăimînta și mai mult. „Trebuie să-mi păstrez cumpătul, gîndi. Dacă cedez, sînt un om pierdut. Voi încep să plîng, să urlu, să mă comport ca imbecilul de Bannerjee. Nu sîntem plămădiți din același aluat. Eu sînt indian de modă nouă. Nu vreau să mă las tîrît. Nu mă las cuprins de spaimă.” Își înfipse unghiile în palme. Corpul lui puternic începu să tremure. Simțea parcă nevoia să strige după ajutor, să se arunce la pămînt, să se vaite și să țipe, să se bată cu pumnii în piept și să își smulgă părul, să se rostogolească prin țărînă și să-și acopere capul cu cenușă și cu balegă.
„Niciodată nu mi s-a întîmplat așa ceva, gîndi furios. N-am crezut că se poate ascunde în sufletul meu”... acea emoție grozavă, ticăloasă care pierduse de atîtea ori India și dăduse naștere  la atîtea cruzimi și la atîta masochism, la atîtea înfrîngeri și la atîtea desperări. Își înfipse și mai adînc unghiile în palme și își spuse: „Nu pot să-i trădez... tocmai eu dintre toți indienii. Tocmai eu care am dovedit că nu există așa ceva. Dacă mă voi trăda o singură dată, s-a zis cu mine. Nu se va mai importanță ce se va întîmpla după aceea. Voi fi deopotrivă cu Bannerjee și cu toți aceia care urlă isteric.” În sufletul său își blestemă rasa și casta brahmană*, ereditatea și clima crudă, oribilă, care transforma pe oameni în neurastenici și în dezechilibrați. Blestema însuși sufletul Indiei!


SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 603-604 .

NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Mahomedan versus hindus în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ca și majoritatea indienilor mahomedani, era înalt de peste șase picioare* și avea un corp musculos și puternic, în vinele căruia cuurgea un sînge amestecat, arab și turcesc, afgan și persan, poate chiar și o picătură de sînge unguresc și tătărăsc. În adevăr, nu avea nimic din caracteristicile indianului hindus. Cînd statea în preajma Maiorului Safka, tot atît de voinic și frumos ca și el, diferența dintre ei era izbitoare. Mahomedanul exprima numai sălbăticie și violență, iar brahmanul** numai bunătate și blîndețe. Sinceritatea și pozitivismul*** lui Rașid erau înlocuite la hindus de un tact desăvîrșit și de gustul pentru intrigă. Mahomedanului îi plăcea acțiunea, era romantic și vizionar. Hindusul era pasiv și mistic. „Acesta este poate și motivul, gîndi Ransome, că doar cîteva milioane de mahomedani s-au putut impune față de peste trei sute de milioane de hinduși.****”
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 75.

NOTE M. T.
* PICIÓR, picioare, s. n. (...)  8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. (...) – Lat. petiolus. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/picior)
** BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Membru al castei sacerdotale, considerată cea mai înaltă dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman) (http://www.hinduwebsite.com/brahmanmain.asp)
*** POZITIVÍSM s. n. 1. (În general) Concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers; (în sens strict) filosofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. ◊ Pozitivism logic = mișcare modernă în filosofie care a încercat să introducă metodologia matematicii și a științelor naturii, în domeniul filosofiei, marcând începutul cercetării analitice în cercetarea filosofică. ♦ Curent în științele juridice care combate orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/pozitivism)
**** Imperiul Marilor Moguli (1526-1857), condus de o dinastie musulmană din Asia Centrală, a stăpânit, la apogeul său de la 1707, aproape tot subcontinentul indian. Începând din secolul XVIII, teritoriul său a fost cucerit treptat de Marea Britanie. (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)

Holera în armata română în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din 1913 (ARGHEZI)

<
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din  urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.

NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)

Explorator europeni uciși în Africa (VERNE 1863)

„Pentru că de la Mungo-Park, asasinat pe Niger, pînă la Vogel, dispărut în Wadai, de la Oudney, mort la Marmur, și Clapperton, mort la Sackatu, pînă la francezul Maizan, tăiat în bucăți, de la maiorul Laing, ucis de tuaregi, pînă la Roscher din Hamburg, masacrat la începutul lui 1860 - pe lista martirilor africani au fost înscrise numeroase victime!”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

MISTERIOŞII DIN UMBRA TRECUTULUI

SĂ CUNOAŞTEM CADRELE DE SECURITATE DIN CONSTANŢA (83)

Ziua de Constanța 18 septembrie 2013

A surprins in fotografiile sale " fantomele unor soldati morti in Al Doilea Razboi Mondial"

PROTV 28 septembrie 2012

Maiorul britanic Denham în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

„-Dar cine era maiorul Denham?
-Un curajos englez care, din 1822 până în 1824, a condus o expediție în Bornu, întovărășit de căpitanul Clapperton și de doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli în martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului, și, mergând, pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul Barth pentru a se întoarce în Europa, a ajuns la 16 februarie 1823 la Kuka, în apropierea lacului Ciad. Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara și pe malurile orientale ale lacului.”

„(…) se găseau la nord de Ciad, între orașul Lari și satul Ingemini, ambele vizitate de maiorul Denham.”

„(…) în fața orașului Tangalia, situat pe marginea orientală a Lacului Ciad, care era punctul cel mai îndepărtat atins de Denham în explorarea sa.”

„-Crocodilii nu trăiesc decât pe malurile insulelor sau ale lacului; desigur că Joe a avut îndemânarea să-i ocolească. Dealtfel, sunt puțin periculoși; africanii se scaldă fără să se teamă de atacurile lor.”

„(…)  orașul Lari. Locuitorii munceau la culesul bumbacului, în fața colibelor împletite din trestie, în mijlocul ogrăzilor curate și îngrijit întreținute. Orașul - o îngrămădire de aproape cincizeci de colibe - se afla într-o mică depresiune a terenului, (…).”

„Școala Ardeleană” (LUNGU 1995)

 Ion Lungu, Școala Ardeleană. Mișcare culturală națională iluministă, ediție nouă, revizuită, Viitorul Românesc, București, 1995

7 I.În loc de introducere 
19 Note bibliografice

31 II.Transilvania în „Secolul luminilor”
31 a)Epoca Școlii Ardelene
44 b)Marea răscoală țărănească din 1784 și Școala Ardeleană
59 c)Problema națională la românii din Transilvania înainte și în timpul Școlii Ardelene

69 Note bibliografice

71 III.Precursorii Școlii Ardelene
71 a)Ioan Inocențiu Micu Klein
86 b)Grigore Maior și Gherontie Cotor
89 c)„Neuniții” și lupta de emancipare națională
91 d)Școala Ardeleană și biserica
97 Note bibliografice

98 IV.Școala Ardeleană. Mișcare culturală națională iluministă
98 a)Denumire, cronologie, componență
103 b)Etapele Școlii Ardelene
108 c)Corifeii Școlii Ardelene
108 Samuil Micu
113 Gheorghe Șincai
117 Petru Maior
121 Ion Budai Deleanu 
127 d)Latinismul istoric și lingvistic al Școlii Ardelene, element de bază al ideologiei naționale
206 e)Școala Ardeleană și folclorul
212 f)Școala Ardeleană și iluminismul din Principate
223 g)Corifeii Școlii Ardelene și istoriografia epocii din imperiul habsburgic
231 Note bibliografice

251 V.Școala Ardeleană și iluminismul european
251 a)Școala Ardeleană și iosefinismul
270 b)Școala Ardeleană și Aufklarung-ul
366 c)Școala Ardeleană și filosofia franceză a „luminilor”
404 d)Școala Ardeleană și alte forme ale iluminismului european
410 Note bibliografice

449 VI. Resumee

„Lingviști și filologi romîni” (MACREA 1959)

 D. Macrea, Lingviști și filologi romîni, Editura Științifică, București, 1959, 235

5 Cuvânt înainte

7 Necesitatea unei istorii a lingvisticii și filologiei

Precursorii

17 Samuil Micu

34 Gheorghe Șincai

46 Petru Maior

67 Timotei Cipariu

Modernii

81 Bogdan Petriceicu Hasdeu

105 Ioan Bogdan

120 Ioan Bianu

137 Moses Gaster

153 Alexandru Philippide

174 Ovid Densusianu

198 Sextil Pușcariu

Contemporanii

221 Realizări ale lingvisticii românești actuale