Modern versus tradițional în sufletul Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

Atitudinea Maiorului era din ce în ce mai țeapănă. Părea că omul care îi vorbise în primele ore ale dimineții, în timp ce ea era de gardă în salon, se retrăsese, lăsînd în locul său un străin. În vreme ce îi vorbea, Maiorul se lupta cu spaima crescîndă din sufletul său ; nu era frica față de moartea care cobora asupra Edwinei, ci ceva mult mai rău. Era o groază pe care nu o mai încercase niciodată, dar pe care o recunoscuse acum ca și cînd ar fi fost o boală veche, recurentă, iar această recunoaștere îl înspăimînta și mai mult. „Trebuie să-mi păstrez cumpătul, gîndi. Dacă cedez, sînt un om pierdut. Voi încep să plîng, să urlu, să mă comport ca imbecilul de Bannerjee. Nu sîntem plămădiți din același aluat. Eu sînt indian de modă nouă. Nu vreau să mă las tîrît. Nu mă las cuprins de spaimă.” Își înfipse unghiile în palme. Corpul lui puternic începu să tremure. Simțea parcă nevoia să strige după ajutor, să se arunce la pămînt, să se vaite și să țipe, să se bată cu pumnii în piept și să își smulgă părul, să se rostogolească prin țărînă și să-și acopere capul cu cenușă și cu balegă.
„Niciodată nu mi s-a întîmplat așa ceva, gîndi furios. N-am crezut că se poate ascunde în sufletul meu”... acea emoție grozavă, ticăloasă care pierduse de atîtea ori India și dăduse naștere  la atîtea cruzimi și la atîta masochism, la atîtea înfrîngeri și la atîtea desperări. Își înfipse și mai adînc unghiile în palme și își spuse: „Nu pot să-i trădez... tocmai eu dintre toți indienii. Tocmai eu care am dovedit că nu există așa ceva. Dacă mă voi trăda o singură dată, s-a zis cu mine. Nu se va mai importanță ce se va întîmpla după aceea. Voi fi deopotrivă cu Bannerjee și cu toți aceia care urlă isteric.” În sufletul său își blestemă rasa și casta brahmană*, ereditatea și clima crudă, oribilă, care transforma pe oameni în neurastenici și în dezechilibrați. Blestema însuși sufletul Indiei!


SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 603-604 .

NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Femeile la ceremonia căsătoriei de la biserică în Londra în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Un caz de natura cestuia, o căsătorie, sau un refuz, sau o cerere în căsătorie, pune în mișcare un întreg regiment de femei și dă de lucru tuturor fibrelor lor nervoase. Ca observator al naturii omenești, ce mă aflu, frecventez regulat biserica Saint George din Hanover Square* în sezonul căsătoriilor din lumea mare; și cu toate că n-am văzut niciodată vreun prieten de-al mirelui respectiv izbucnind în lacrimi, sau ca paricliserii, sau preoții care oficiază să fie cîtuși de puțin mișcați, nu e absolut deloc neobișnuit să vezi femei care nu sînt nici pe departe interesate în acțiunea ce se desfășoară tocmai atunci - doamne bătrîne, de multă vreme trecute de vîrsta de măritișului, sau femei trupeșe, la jumătatea vieții lor și o droaie de băieți și fete după ele, ca să nu mai vorbim de tinerele și drăgălașele făpturi cu bonete trandafirii pe cap, care ies pentru prima dată în lume și pe care trebuie să le intereseze în mod firesc această ceremonie - zic, e cît se poate de obișnuit  să vezi femeile astea suspinînd care mai de care, plîngînd cu sughițuri, smiorcăindu-se, ascunzîndu-și mutrișoarele în micile și inutilele lor batiste, aproape leșinate; bătrîne sau tinere, în culmea emoției. Cînd prietenul meu, mondenul John Pimlico, s-a însurat cu drăgălașa lady Belgravia Green Parker, s-a stîrnit o asemenea vîlvă, încît pînă și ființa aceea mică și uscățivă, bătrîna îngrijitoare a stranelor, care m-a condus pînă la scaun, era cu obrazul scăldat în lacrimi. Și pentru ce? Îmi iscodesc propriul suflet: doar nu ea urma să se mărite.

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 62.

NOTE M. T.
* Biserica Sf. Gheorghe din Piața Hanovra este o biserică anglicană construită în secolul XVIII. Poziționarea în centrul Londrei a favorizat alegerea ei pentru căsătoriile din înalta societate engleză. (http://www.stgeorgeshanoversquare.org/history.html)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).