„Pentru cine mai scriem?” („TOMIS” 1998)

 T., Pentru cine mai scriem?, „Tomis”, Constanța, dec. 1998, p. 1

Trăim vremuri marcate de tot soiul de crize. Nimic nu mai funcționează cum trebuie, toate paradigmele sunt răsturnate sau percepute aiurea. Sunt anomalii cu care aproape ne-am obișnuit și pe care le privim deja cu detașare, așteptând vreo minune care să pună ordine în lucruri sau resemnându-se cu gândul că și asta pe care o trăim e un tip de realitate ca oricare alta.

În cultură, și mai cu seamă în literatură, există totuși o criză care le întrece pe toate celelalte - multe, păguboase și ele, fără a periclita însă viabilitatea unui principiu de aur: că rațiunea de a fi artei nu este existența în sine, ci co-existența, trăirea împărtășită cu subiectul receptor. Prin urmare, criza receptării, căci, apropo, de ea ne lamentăm aici, ni se pare a fi cea mai pernicioasă dintre toate în aceste timpuri prin excelență anti-culturale.

Pentru cine mai scriem oare, ne-am putea întreba, de vreme ce cititorul a devenit o specie pe cale de dispariție, iar critica de autoritate o amintire nostalgică din vremuri mai faste.

E adevărat, scrisul rămâne pentru mulți o formă de salvare, un mod de implicare tragică în aproximarea realului. Ei continuă să fabrice cu stoicism lumi de hârtie, fără a se mai gândi ce se va întâmpla cu cărțile lor după ce vor fi publicate. Cu disperare, cu gravitate sau cu histrionic cinism răspund că scriu pur și simplu pentru Dumnezeu, pentru ei înșiși sau pentru cercul minuscul de rude și prieteni.

Pentru a nu cădea în melodramatic, n-ar fi rău să amintim că aici există, când și când, licăriri de normalitate, oaze de lumină într-un deșert de indiferență și apatie. Problema difuzării dezastruoase, de pildă, a fost rezolvată - în parte și doar endemic - odată cu deschiderea librăriilor Uniunii Scriitorilor, unde, de bine, de rău, mai poți găsi câte un volum de literatură românească contemporană, după ce ai citit despre el sau ai auzit vorbindu-se undeva - absolut întâmplător, pentru că obiceiul de promovare publicitară a cărții nu există încă la noi. Mai e apoi efortul criticilor tineri de a suplini vidul de autoritate, deși vocile sunt destul de firave, iar criteriile de selecție a cărților comentate, nu întotdeauna cele mai riguroase. Sabotând puternic criza receptării, mai există și târgurile de carte, care, dacă sunt bine organizate, oferă o imagine aproape ideală a vieții culturale românești, oameni înghesuindu-se să cumpere cărți, lansări de volume la care sunt prezenți scriitori, critici și editori, dezbateri pe diferite teme, decernări de premii.

O astfel de tentativă de „sabotaj” vom face și noi în cadrul colocviilor tomitane din mijloc de decembrie, unde vom încerca să lămurim resorturile tenacității celor ce mai scriu încă, chiar și în condițiile precare ale receptării actuale.

„Nerv și concizie” (INEA 1998)

 Gabriela Inea, Nerv și concizie, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998

E cu adevărat dificil de făcut o analiză globală a romanului românesc contemporan și aceasta mai cu seamă din pricina difuzării accidentate și accidentale la care este supusă cartea în anii din urmă, deci a accesului greoi și mai mult întâmplător la romanele apărute pe piață. Conceptul „operei plutitoare”, lansat de postmodernistul John Barth, se potrivește de minune cu situația prezentă a receptării literaturii tipărite, imaginile care ne parvin despre ceea ce se scrie sunt atât de fragmentare și dezarticulate, încât nu ne rămâne decât să făurim din imaginație aspectul întregului. Modul haotic în care li se dă drumul cărților pe piață, hazardul ca principiu fundamental al lecturii, ne determină să încercăm doar o „ochire” rapidă și sumară, nicidecum o examinare serioasă a fenomenului în discuție.

Romanul contemporan se poate defini în primul rând prin eclectism, printr-o anumită „carnavalizare stilistică”, cum a numit Bakhtin melanjuri de stiluri și registre. Scriitorii par să preia ce li se potrivește mai bine din literatura care s-a făcut de-a lungul veacului, încercând, totuși, impunerea unui limbaj propriu, aflat cumva în răspăr cu cel al antecesorilor. prețul originalității este, nu de puține ori, excesiv. Ușoara deconectare inițială, apărută ca urmare a căderii cenzurii, a fost curând înlocuită cu euforia apelului sârguincios la toate straturile limbii române, atât de greu încercate de tiparele sever selective ale cenzorilor comuniști. Trezit brusc în fața unui orizont așa de permisiv, a posibilității de a scrie orice, fără a mai face apel la complicatele paradigme care îi puneau la treabă, nu glumă, pentru a ajunge să comunice cititorului, pe căi întortocheate, ceea ce își propunea, romancierului român i-a trebuit o perioadă de grație pentru a învăța să reinventeze lumea cu alte mijloace decât cele folosite până atunci. Am avut de-a face cu un interval de tranziție către ficțiune, câțiva ani în care a apărut, aproape în exclusivitate, doar literatură concentraționară, jurnale de rezistență și romane autobiografice, fenomen absolut firesc după o jumătate de secol de dictatură. Pe ici pe col, însă, mai vechii sau mai noii romancieri (și se pare că avut de-a face cu un val întreg de debuturi remarcabile) au continuat să fantazeze, să imagineze alternative ale lumii reale, menținându-se în limitele celor două coordonate majore ale scriiturii: cea „artistică” de tip elaborat și proza austeră, denudată de orice artificii livrești.

După „vesela apocalipsă” (o sintagmă cu care Mircea Cărtărescu definea anii 80), s-au încercat, fără prea mare succes, o serie de reevaluări ale peisajului prozei românești - un exemplu sunt cele două volume ale lui Marian Barbu, „Aspecte ale romanului românesc contemporan!”, o întreprindere marcată de o mare doză de subiectivism, totuși utilă, bună de urmat și de alții, mai cu seamă într-o vreme atât de amenințată de globalizarea explozivă a valorilor, de repere axiologice din ce în ce mai difuze.

S-a impus la un moment dat senzația că proza cu personaje și lumi plăsmuite ar fi ușor decadentă, că energiile novatoare s-au cam epuizat și că e foarte greu să fii original acum, la sfârșit de mileniu, când s-a exploatat din plin cam tot ce se putea în materie de curente, tendințe sau maniere, dar poate că tocmai această desprindere de tradiție (fără a pune nimic în loc, cel puțin la nivel programatic), precum și atomizarea tipurilor de roman sunt caracteristici de bază ale prozei contemporane. Fără a cădea pradă elegiilor despre moartea lentă a discursului ficțional, încurajând sumbrele prevestiri ale dispariției literei scrise în favoarea imaginii, a computerului, trebuie să recunoaștem că am intrat într-o epocă în care prozatorul nu mai e privilegiat de lipsa oricărei concurențe în materie de divertisment și că, deci, dacă vrea să fie citit, trebuie să dea la iveală romane dinamice, scrise cu nerv și concizie. Au apus vremurile când cititorii erau de ordinul sutelor de mii și se grăbeau să devoreze tot ce apărea pe piața cărții. Acum sunt infinit mai puțini și mai pretențioși. Și e probabil că, mai devreme sau mai târziu, furând câte un pont-două de la autorii de best-seller-uri (dacă nu cumva scriu doar pentru sertare ori pentru posteritate) romancierii români se vor plia pe orizontul lor de așteptare. Crud, dar adevărat!

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.