Gabriela Inea, Nerv și concizie, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998
E cu adevărat dificil de făcut o analiză globală a romanului românesc contemporan și aceasta mai cu seamă din pricina difuzării accidentate și accidentale la care este supusă cartea în anii din urmă, deci a accesului greoi și mai mult întâmplător la romanele apărute pe piață. Conceptul „operei plutitoare”, lansat de postmodernistul John Barth, se potrivește de minune cu situația prezentă a receptării literaturii tipărite, imaginile care ne parvin despre ceea ce se scrie sunt atât de fragmentare și dezarticulate, încât nu ne rămâne decât să făurim din imaginație aspectul întregului. Modul haotic în care li se dă drumul cărților pe piață, hazardul ca principiu fundamental al lecturii, ne determină să încercăm doar o „ochire” rapidă și sumară, nicidecum o examinare serioasă a fenomenului în discuție.
Romanul contemporan se poate defini în primul rând prin eclectism, printr-o anumită „carnavalizare stilistică”, cum a numit Bakhtin melanjuri de stiluri și registre. Scriitorii par să preia ce li se potrivește mai bine din literatura care s-a făcut de-a lungul veacului, încercând, totuși, impunerea unui limbaj propriu, aflat cumva în răspăr cu cel al antecesorilor. prețul originalității este, nu de puține ori, excesiv. Ușoara deconectare inițială, apărută ca urmare a căderii cenzurii, a fost curând înlocuită cu euforia apelului sârguincios la toate straturile limbii române, atât de greu încercate de tiparele sever selective ale cenzorilor comuniști. Trezit brusc în fața unui orizont așa de permisiv, a posibilității de a scrie orice, fără a mai face apel la complicatele paradigme care îi puneau la treabă, nu glumă, pentru a ajunge să comunice cititorului, pe căi întortocheate, ceea ce își propunea, romancierului român i-a trebuit o perioadă de grație pentru a învăța să reinventeze lumea cu alte mijloace decât cele folosite până atunci. Am avut de-a face cu un interval de tranziție către ficțiune, câțiva ani în care a apărut, aproape în exclusivitate, doar literatură concentraționară, jurnale de rezistență și romane autobiografice, fenomen absolut firesc după o jumătate de secol de dictatură. Pe ici pe col, însă, mai vechii sau mai noii romancieri (și se pare că avut de-a face cu un val întreg de debuturi remarcabile) au continuat să fantazeze, să imagineze alternative ale lumii reale, menținându-se în limitele celor două coordonate majore ale scriiturii: cea „artistică” de tip elaborat și proza austeră, denudată de orice artificii livrești.
După „vesela apocalipsă” (o sintagmă cu care Mircea Cărtărescu definea anii 80), s-au încercat, fără prea mare succes, o serie de reevaluări ale peisajului prozei românești - un exemplu sunt cele două volume ale lui Marian Barbu, „Aspecte ale romanului românesc contemporan!”, o întreprindere marcată de o mare doză de subiectivism, totuși utilă, bună de urmat și de alții, mai cu seamă într-o vreme atât de amenințată de globalizarea explozivă a valorilor, de repere axiologice din ce în ce mai difuze.
S-a impus la un moment dat senzația că proza cu personaje și lumi plăsmuite ar fi ușor decadentă, că energiile novatoare s-au cam epuizat și că e foarte greu să fii original acum, la sfârșit de mileniu, când s-a exploatat din plin cam tot ce se putea în materie de curente, tendințe sau maniere, dar poate că tocmai această desprindere de tradiție (fără a pune nimic în loc, cel puțin la nivel programatic), precum și atomizarea tipurilor de roman sunt caracteristici de bază ale prozei contemporane. Fără a cădea pradă elegiilor despre moartea lentă a discursului ficțional, încurajând sumbrele prevestiri ale dispariției literei scrise în favoarea imaginii, a computerului, trebuie să recunoaștem că am intrat într-o epocă în care prozatorul nu mai e privilegiat de lipsa oricărei concurențe în materie de divertisment și că, deci, dacă vrea să fie citit, trebuie să dea la iveală romane dinamice, scrise cu nerv și concizie. Au apus vremurile când cititorii erau de ordinul sutelor de mii și se grăbeau să devoreze tot ce apărea pe piața cărții. Acum sunt infinit mai puțini și mai pretențioși. Și e probabil că, mai devreme sau mai târziu, furând câte un pont-două de la autorii de best-seller-uri (dacă nu cumva scriu doar pentru sertare ori pentru posteritate) romancierii români se vor plia pe orizontul lor de așteptare. Crud, dar adevărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu