Premii pentru artiști constănțeni (1986)

Premiul pentru sculptură - Wilhelm Demeter

Premiul pentru regie - Dominic Dembinski

Premiul pentru scenografie - Constantin Ciubotaru

Premiul pentru debut actoricesc - Lică Gherghilescu

„Gong 1986-1987 la Fantasio” (1986)

 După o stagiune estivală bogată, la a cărei reușită colectivul Teatrului „Fantasio” și-a adus o substanțială contribuție, toamna a adus binemeritata relaxare a concediilor, dar și grija pregătirii noii stagiuni, 1986-1987. Stagiune care, la „Fantasio”, a fost promițător preludiată de premiera „Fantasio color”. O premieră care a putut fi aplaudată de spectatorii constănțeni și apoi de publicul din Norderney (RFG), unde secția de estradă a teatrului întreprinde un turneu autumnal. Și secția de balet contemporan și clasic „Fantasio” se află într-un turneu devenit tradițional în Europa (RFG, Benelux, Austria, Elveția) - până la sfârșitul lunii ianuarie 1987 - fiind invitată să participe și la un spectacol cu opereta „Klivia”.

Celelalte premiere 1986-1987 ale Teatrului „Fantasio” se vor numi: la secția de revistă un nou spectacol din seria „Râs non stop cu Jean și Gelu”; la secția muzicală pentru copii și tineret „Pinochio”, adaptare liberă de Constantin Brehnescu după piesa lui Carlo Collodi, realizat în stilul commedia dell arte - muzica Aurel Manolache, coloana sonoră Mircea Drăgan, mișcare scenică Istvan Korotszi, regia C. Brehnescu, fiecare actor interpretând 3-4 roluri, iar schimbările de decor petrecându-se la vedere; la secția de balet clasic și contemporan premiera baletului „Cinderella” (Cenușăreasa) de Procofieff, în regia și coregrafia lui Oleg Danovschi.

O frumoasă și atrăgătoare perspectivă, care va adăuga, fără îndoială, noi izbânzi la palmaresul acestui valoros colectiv artistic. Și poate ar fi aici locul să amintim motivele de satisfacție oferite colectivului „Fantasio” de activitatea desfășurată în stagiunea estivală 1986.

În intervalul căreia secția de estradă a reușit performanța de a juca, seară de seară, în paralel, câte două spectacole („Râs non stop cu Jean și Gelu”; „Nuntă la Fantasio”; Fantasio Service - Parada glumelor - Parada melodiilor”) . Ca o noutate: concertul spectacol susținut de orchestra „Fantasio” și tinerii interpreți participanți la Concursul de creație și interpretare de muzică ușoară Mamaia 1986. De fapt, o inspirată modalitate de a prezenta publicului din stațiunile litoralului, în avanpremieră, acest festin muzical estival și de a prilejui tinerilor concurenți ocazia unor repetate și necesare ieșiri la rampă. Să notăm și participarea orchestrei de concert „Fantasio” la concursul de la Mamaia, unde a susținut acompaniamentul la secția de interpretare și a obținut Premiul II la creație cu melodia „De dragoste”: muzica A. Manolache, text Sașa Georgescu, interpretare Corina Chiriac.

„Moscova sfidează lumea” (RAȚIU 1986)

 Ion Rațiu, Moscova sfidează lumea, ediția a doua revăzută și adăugită, Signata, Timișoara, 1990 (London 1986), 367 p.

5 Cuvânt înainte - București, 6 iunie 1990: Ion Rațiu

7 Introducere la ediția românească - București, 7 aprilie 1990: Iulian Alexandru Ciomaga

10 Nota autorului - Londra, iulie 1986: Ion Rațiu

11 Introducere: Un vizionar - august 1985: Brian Cozier
14 Nașterea socialismului
16 Cât de mult s-a schimbat
20 Tabloul strategic
22 Probleme ideologice și de sistem

26 Prolog: Moscova sfidează lumea

37 Partea întâi: De ce acum?

55 Partea a doua: De ce comunismul?
55 1.Doctrina
73 2.Politică și morală
75 3.Comunism și existențialism

80 Partea a treia: De ce comunismul rusesc?
81 4.Revoluția este victorioasă în Rusia
103 5.Consecințe
136 6.Relațiile Rusiei comuniste cu lumea exterioară
203 7.Cine sunt comuniștii?

225 Partea a patra: Adevărata față a comunismului
225 8.Exploatarea omului
252 9.Egalitatea tuturor oamenilor
312 10.Un om mai bun

321 Partea a cincea: Răspunsul Occidentului

335 Epilog: Concluzii

355 Bibliografia

361 Postfață - Radu Bărbulescu

Recorduri mondiale

 ?, Modestia marilor campioni. Cursa recordurilor” continuă!, ?

Secolul nostru nu este numai secolul energiei atomice, al televiziunii, al zborurilor cosmice, ci și al recordurilor, al dorinței omului de a depăși totul și a se depăși pe sine. Până și recordurile biologice sunt în pericol. Desigur, nu rezistența la foame sau la sete, nu statura sau greutatea maximă a omului, cât, mai ales, creșterea indicilor somatici, puterea memoriei, vârsta medie, longevitatea. De altfel, câteva recorduri par și greu de depășit: 2,72 m înălțime (R. Wadlaw din SUA, mort în 1940, la vârsta de 22 de ani), 635 kg greutate (J. Minnoch din SUA, mort în 1983, la vârsta de 42 de ani), 69 de copii născuți de o singură femeie (în secolul 18, de a doua soție a lui F. Vasiliev, un țăran din împrejurimile Moscovei), 121 de ani vârsta cea mai înaintată (S. Izumi din Japonia, născut la 29 iunie 1865).

(...)

- Cel mai lung sărut l-au „reușit” Eddie Leven și Delphine Ghra din SUA: 17 zile și 9 ore! Japonezii Toshiaki Shirai și Yukiko Nagato au stat îmbrățișați sub apă 2 minute și 18 secunde, iar englezul J. Mc Pherson a îmbrățișat 4.444 femei la 18 martie 1985 (o femeie la 6, 48 secunde!)

- Recordul mingilor lovite consecutiv cu piciorul aparține tinerei americance Tricia Sullivan, care, la 21 octombrie 1984, la emisiunea Record Breakers de la BBC a ținut mingea de fotbal în aer, cu ambele picioare, lovind-o de 17.872 de ori!

- Cel mai rapid bărbier este englezul G. Harley, care, la 28 aprilie 1983, a ras cu briciul 987 voluntari într-o oră (3, 64 secunde pentru o persoană!). Celor bărbieriți li s-ar fi cuvenit un premiu pentru... curaj.

- Irlandezul S. Emerald a spus „bancuri” timp de 42 de ore, (....).

(...)

„icarii din Carpați” (UCRAIN & CRĂCIUN 1986)

 Constantin Ucrain & Dumitru Crăciun, Icarii din Carpați, Scrisul Românesc, Craiova, 1986, 248 p.

Autorii au reunit în volum biografii ale celor mai importanți zburători români începând cu a lui Traian Vuia (1906) și până la al doilea război mondial (1944-1945), precum și a primului cosmonaut român Dumitru Prunariu (mai 1981). Marea majoritate a acestor pionieri ai aviației române, inclusiv femei, au fost piloți militari. Deoarece cartea a apărut în timpul regimului comunist, evenimentele referitoare la frontul antisovietic (22 iunie 1941 - 23 august 1944) nu au fost incluse în carte. În mitologia greacă, sculptorul și arhitectul Icar a evadat din labirint cu două aripi din pene lipite cu ceară, dar este pedepsit pentru descoperirea zborului de către zeul Helios care topește ceara și-i provoacă moartea prin cădere.

7 Prefață

9 Cuvânt înainte

12 Traian Vuia - realizatorul zborului mecanic

21 Aurel Vlaicu, părintele aviației române

45 Prima jertfă a aviației române (Gheorghe Caranda)

48 Pilot și constructor de avioane (Ștefan Protopopescu)

54 Un nume de prestigiu al aviației române (Gheorghe Negrescu)

61 Aviator și prozator (Mircea Zorileanu)

65 Constructor de avioane și conducător al unei întreprinderi aeronautice românești (ing. Grigore Zamfirescu)

69 Prietenul lui Vlaicu (Gheorghe Neghel)

71 Prima româncă aviatoare (Elena Stoenescu Caragiani)

76 Voluntarul de la Verdun (Ion Romanescu)

81 De la timona navei la manșa avionului (Constantin Pavelescu)

83 Prima și ultima misiune a observatorului aerian (Iuliu Tetrat)

86 Fotograf aerian și pilot (Constantin Gonța)

89 O viață dedicată propășirii aviației române (Andrei Popovici)

97 Maestru în reglarea tirului artileriei (Tănase Rotaru)

100 Șoimul de la Mărășești (Vasile Craiu)

103 In „Icar” pe Câmpia Libertății din Blaj (Vasile Nicolescu)

108 Veteranul la datorie (Ion Peneș)

111 Doi aviatori din nordul Moldovei (Adrian Bădescu și Adrian Adamiu)

115 Observator aerian și pilot neînfricat (Gheorghe Stîlpeanu)

122 Urmașul pandurilor olteni (Romeo Popescu)

128 Pilot încercător (Octav Oculeanu)

134 Zburătorul cu proteze la ambele picioare (Gheorghe Bănciulescu)

140 Un temerar al văzduhului (Petre Ivanovici)

145 Un aviator român căzut în India (Radu Reller)

151 Performanțe ale aviatorilor români în survolarea continentelor Asia și Africa

172 Compozitorul înălțimilor (Ionel Fernic)

178 Un aviator român cucerește și inimile americanilor (Alexandru Papană)

187 Amazoana cerului azuriu (Smaranda Brăescu)

192 Mesagerii României (Ștefan Mateescu și Constantin Cantacuzino)

197 Zburătorii de la Ziliștea și Boteni 

201 Aviatoarele (Mariana Drăgescu și Virginia Duțescu)

206 O aripă frântă (Dan Ștefănescu)

209 Pilotul avionului 106 (Vasile Năsturaș)

212 Salvarea pilotului (Lazăr Munteanu)

215 Taina dealului Bobâlna (Toma Lucian)

219 Cu prețul vieții (Vasile Scripcaru)

223 Deminorii (Marin Ionescu și Ioan Cinciu)

226 Eroul de la Someșeni (Traian Dîrjan)

232 În flăcări asupra dușmanului (Gheorghe Mociorniță)

235 Primul „Icar” al României în Cosmos

„Legende populare geografice” (COATU 1986)

 Nicoleta Coatu (ed.), Legende populare geografice. Locuri și legende, Sport-Turism, București, 1986 

7 Cuvânt înainte

30 Notă asupra ediției

37 Legende despre ape

39 Izvoare
39 Toponimie

Izvorul lui Ștefan Vodă
Izvorul lui Ștefan cel Mare
Fântâna Doamnei
Fântâna sau Șipotul Gâdesii
Izvorul Babei Csejdi

47 Origine-toponimie
Izvorul din Valea Poșăgii
Fântâna lui Ducipal
Fântâna Calului

50 Pârâuri
50 Toponimie
Pârâul Dediului
Pârâiașul Serafim
Pârâul Valea Albă

67 Râuri
67 Toponimie
Râul Doamnei
69 Origine-toponimie
Mureșul și Oltul
Mureșul și Oltul (variantă)
Jiul, Oltul și Mureșul
Someșul și Crișul
Legenda Râului Buzău

85 Lacuri
85 Toponimie
Lacul Badiului
Lacul Fără Fund
88 Origine-toponimie
Iezerul Mare și Iezerul Mic
Lacul Siutghiol

92 Legende despre forme de relief

94 Munți
94 Toponimie
Găina și Cocoșul
Păgâniștea și Păgânișoara
Tătarca și Tătărcuța
Munții Vrancei
Muntele Bârsan
Vulturul
Muntele Tâmpa
Muntele Vâlcoi
Muntele Găina
Muntele Retezat
Retezatul (variantă)
Muntele Nedeiul
Vârful cu Dor
Muntele Doamnele
120 Origine-toponimie
Caraiman
Piatra Arsă

123 Piscuri
123 Toponimie
Piscul Scările lui Vodă
Piscul Doamnei
Piscul lui Mircea

128 Stânci
128 Toponimie
Stânca Corbiței
Stânca Cojocarului
Pietrele Muierilor
Turnul lui Butu
Piatra Străjii
Masa lui Ștefan Vodă
Piatra Scrisă
Stânca Doamnei
Piatra Doamnei
Vârful Ciocoaicii
142 Origine-toponimie
Piatra Teiului
Pietrele Fetei
Piatra Fetei
Detunata
Babele 
Dochia

151 Prăpăstii
151 Toponimie
Prăpastia lui Coroiu
153 Origine-toponimie
Muchea Lacului

157 Dealuri
157 Toponimie
Dealul Leahului
Piciorul Dragolei
Dealul Cetățuia
Dealul Comorilor
Dealul lui Ivan
Dealul Fetei
Dealul lui Gherman
Buneiu
Dealul Marga
Dealu Muierii
Dealului Portarului
Dealul Piscul lui Șarpe

172 Măguri
172 Toponimie
Măgura lui Ștefan
Măgura Șoimului

177 Culmi
177 Toponimie
Cetatea Tătarilor

188 Pripoare
188 Toponimie
Priporul Mândrei

196 Movile
196 Toponimie
Movila Spânzuratului
198 Origine-toponimie
Mormântul Urieșului
Movila Răbuia
Movilele din Câmpul Burcilor

202 Săritori
202 Toponimie
Săritoarea lui Negru Vodă

204 Poieni
204 Toponimie
Groapa Masa Bâra
Poiana Țigăncii
Poiana Tătarilor
Plaiul Tătarilor

218 Văi
218 Toponimie
Rătezel
Valea Dediului
Valea Oanei
Valea Urdei
Valea Doamnei. Colțul Doamnei

226 Glosar

232 Bibliografie

234 Cuprins

Televiziunea (COSTE-CERDAN & LE DIBERDER 1986)

 Nathalie Coste-Cerdan & Alain Le Diberder, Televiziunea, Humanitas / Sociologie - Repere - 1, București, 1991, 165 p. 

5 Introducere

10 I. Sisteme televizuale
1. Sistemul tehnic
2. Sistemul economic

22 II. Modelul american sau economia rețelelor
1. Caracteristici generale ale modelului
2. Cazul Statelor Unite: trei Molohi

34 III. Modele europene 
1. Trăsăturile principale ale modelului european
2. Două exemple: Marea Britanie și Italia

59 IV. Televiziuni ale sărăciei
1. Sănătatea de fier a televiziunii din Est
2. Televiziunea din Asia săracă
3. Africa

69 V. De ce este scumpă televiziunea?
1. Programele
2. Celelalte cheltuieli

86 VI. Resursele
1. Finanțarea publică sau parapublică
2. Finanțarea prin publicitate
3. Celelalte tipuri de resurse

108 VII. Gestiunea unui post de televiziune
1. Două aspecte specifice ale unei întreprinderi de televiziune
2. Particularitățile gestiunii televiziunii
3. Strategiile întreprinderilor

128 VIII. Războiul televiziunilor 
1. Există un model dominant?
2. Rezistența europeană... și eșecurile

145 IX. Ravagiile televiziunii

156 Concluzii

160 Glosar

162 Bibliografie

coperta IV
Cum se măsoară audiența posturilor de televiziune? Care este influența indicatorilor de urmărire asupra programării? De ce programe ca Dallas sunt mai degrabă cumpărate decât produse? Televiziunea de mâine va trebui plătită mai scump? Televiziunea amenință dezvoltarea celorlalte mijloace de comunicare în masă? Cum funcționează televiziunea în lume? Este oare televiziunea un vector de „americanizare” a planetei?
Nathalie Coste-Cerdan, cercetătoare la INA (Institutul Național pentru Audiovizual), apoi la BIPB (Biroul de Informații și Prognoze în Economie) din Franța, este specialistă în domeniul sistemelor tele-vizuale.
Alain Le Diberdier, director pentru studiul comunicațiilor la BIPE, este autorul lucrării La production des reseaux de telecommunications, în colecția Economica, 1983.

„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

„Debut” („TOMIS” 198?)

 G. R., Debut, „Tomis”, Constanța, 198?

Adriana Tarsina percepe lumea prin lentila specifică senzorialului. Versurile configurează cu predilecție un singur sentiment, surprins uneori în ipostază suavă, adeseori în ipostază ardentă, și alcătuiesc metafore simple (dar nu simpliste!), ivite parcă din apetența pentru exactitate a unui geometru. Simbioza tensionantă între o singurătate fragilă și devoranta dorință de a comunica un univers semenilor determină spunerea, care în acest caz este poetică. Puterea de a concentra fiorul inefabil în expresie, simțul sigur pentru textul care nu opacizează, ci permite reverberația largă, sunt, deocamdată, însemnele unui posibil drum spre poezie.

„Argument” („TOMIS” 198?)

 V. S., Argument, „Tomis”, Constanța, 198?

Ultimii ani au marcat și pentru tineretul constănțean o efervescență a artei interpretative,  festivalul național „Cântarea României” reprezentând un prilej minunat de afirmare a talentelor autentice. După nici doi ani și jumătate de la înființare, prin muncă susținută, sub îndrumarea perseverentului și avizatului săi inițiator, prof. G. Eugen Doinaru, Studioul artei tinere „Eveniment” se poate mândri cu succese definitorii. Afluență mereu crescândă a membrilor în raport cu creșterea exigențelor a dus la necesitatea înființării unor secții cu spectacole de sine stătătoare prezentate public sau în competiții naționale.

Secția teatru-poezie s-a impus cu necesitate, tinerii afirmându-și platforma artistică prin recitaluri sau dramatizări originale. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate Cei doi realizatori (de multe ori și interpreți) - profesorii Valentin Sgarcea și Mircea Pânzaru - au pus bazele unei orientări stilistice proprii, munca asupra textului literar desfășurându-se într-o perfectă armonie, efectul scenic scontat găsindu-și de fiecare dată drumul spre spectatorul de teatru. Slujind verbul, adaptându-l vizual, regizorii și interpreții  tind, deja, spre realizări de anvergură, după ce, în urma unor îndelungate căutări, au obținut premii în competiții de ținută (Festivalul de poezie „Nichita Stănescu” - Ploiești, 1984; Festivalul de umor Bistrița Năsăud - 1985; Festivalul de poezie „Lucian Blaga” - Sebeș-Alba, 1985)

Succeselor regizorale li se adaugă, firesc, și cele individuale, parte din ele datorate lui M. Pânzaru.

Intențiile mărturisite ale îndrumătorului grupării de la „Eveniment” se întâlnesc cu aspirațiile realizatorilor: înființarea studioului artei tinere. O sarcină asumată care obligă. Dragostea de frumos își va găsi, astfel, împlinirea, slujind arta socialistă, marea ei deschidere actuală. Studioul, dornic să-și împrospăteze forțele, are ușile deschise oricărui tânăr dotat, aspirant la arta scenică. Proiectele sunt ambițioase: „11 elegii” de N. Stănescu, un recital Eminescu, o dramatizare a unei povestiri de I. Groșan, un text satiric, precum și texte originale

„Lumea almanah 86” (”LUMEA” 1986)

 „Lumea almanah 86”,„Lumea”, București, 1986

3 ***, Epoca Ceaușescu. 1965-1985. Prestigioasă afirmare a României socialiste pe scena politicii mondiale
În consens cu interesele vitale ale națiunii române, cu cauza păcii și conlucrării
Fermă promovare a unor noi relații între state
Nedezmințită continuitate de acțiune și inițiativă
Ample relații de conlucrare cu toate statele
Priorități de acțiune, înaltă responsabilitate pentru destinele de pace ale omenirii
4 ***, Contribuții concrete pentru încetarea cursei înarmărilor, pentru dezarmare
5 ***, Pentru o Europă a securității, cooperării și păcii
7 ***, Pentru afirmarea noilor principii de relații și excluderea forței din viața internațională

10 ***, România la Națiunile Unite. Înaltă răspundere pentru destinele de pace ale umanității

14 dr. Ioan Voicu, Semnificația unei aniversări. Trei decenii de la primirea României în Organizația Națiunilor Unite

18 Ioan Timofte, Anul Internațional al Tineretului. Viitorul tinerei generații, viitorul planetei
Sub deviza angajării responsabile
O concluzie cu valoare de simbol: Terra întinerește
Participare - Dezvoltare - Pace
Inițiatică oportună, cu profund ecou mondial
Un imperativ: continuitatea

22 Nicolae Chilie, ONU 40. Certitudini și speranțe, New York, octombrie 1985
Repere ale maturității
Un „turn Babel” modern? Nu
Atmosfera sesiunilor
Din „tainele” Secretariatului
Ziariștii - ce fac, ce văd
Pământul e unul

29 Liana Enescu, Pretutindeni trăiesc oameni
Războiul „tronului de aur”
Yoruba și denumirile controversate
Dogonii - sate pe stânci

33 Anca Voican, Omul și natura. În apărarea unui „muzeu viu”

34 George Serafin, 1000+1. Muzeul Picasso din Paris

35 ***, Ce se mai întâmplă în lume
Conferință cu bucluc
Televizor la Zoo
Prea târziu
Zbor cu mașina de spălat
Curajul de a pilota
Spray-ul polițist
Fantezia prenumelor
Întâlnirea de la Piccadilly Circus
Ursuleți și canguri
Privilegiu pierdut
Eroare auditivă

36 Rodica Dumitrescu, „Titanic” - așteptare de 73 de ani
38 ***, Greșelile, „Vendredi, Samedi, Dimanche”

45 M. Șetraru, Caleidoscop. Insulele Canare păstrează încă multe mistere

46 George Serafin, 1000+1.
Sophia et comp
Ziua în care peștii

47 ***, Lumea de ieri. Lumea de azi. Lumea de mâine
Veneția, un mare șantier din Europa
Șah cu tigri și cămile

48 George Serafin, 1000+1. Și a apărut și bufnița...

49 Laura Mina, Caleidoscop. Beijing-ul subteran

50 ***, Lumea de ieri. Lumea de azi. Lumea de mâine
Jut, satul „cel mai înalt” din Europa
Mount St. Helens - un laborator al vulcanologiei
„Pâinea beduinilor”

51 Lev Bezimenski, Diplomația secretă caută să salveze cel de al treilea Reich. Încercări eșuate
Prințul Hohenlohe intră în scenă
Mai întâi, în Elveția
Profesorul Reinhard Honn dă o mână de ajutor
Quisling-ul Elveției
Scrisoarea către Kelly
Apare Allen F. Dulles
„Barbarossa” însuflețește jocul
Dacă și Papa...?
Arens dezvăluie identitatea lui „Bull”
Toată „lumea bună” face spionaj
„Dl. Paulus” acceptă invitația
„Greșeala”...
„Desene politice” fantastice
Cu sau fără Hitler?!
„Relații amicale”
Reinhard Spitzi relatează
Schellenberg își dă acordul
În spatele pseudonimului „Roberts”
Filiera spaniolă
Raportul agentului SS nr. 144/7957
Ciudatele inițiative ale arhiepiscopului de New York
Cu gândul la viitorul războiului
„Orice, numai să nu intre rușii în Germania”
Bruce Hopper inaugurează filiala AIS de la Stockholm
Maseurul Kersten își schimbă meseria
Microradiografia „unei păci de compromis”
”Fortitude” într-o nouă versiune

57 George Serafin, 1000+1.
Super-spion, dar ... victimă
Pe aripile vântului...

68 George Serafin, 1000+1.
Prin foame, spre beneficii
Andorra și Europa

71 M. Șetraru, Caleidoscop. Pe urmele ghețarilor planetei

72 Vasile Crișu, Dicționar de materii prime
Diamante
Zirconiu
Molibden
Pământuri rare

73 George Serafin, 1000+1

74 George Serafin, 1000+1
Student la 70 de ani
Maiestatea sa „J. R.”

75 George Serafin, 1000+1. Ce s-a întâmplat cu Coca-Cola?

76 ***, Caleidoscop. Despre spaime și fobii

77 Florea Ceaușescu, Reportaj pe glob. De la Prado la Valle de Los Caidos

80 Laura Mina, Știința - prezent și viitor. În urmărirea unei comete

81 Eugen Preda, Lexicon Lumea
Act final
ASATS
ASEAN
COCOM
Complex militar -industrial
Eminența cenușie
Mari Puteri
Națiunile Unite
Sfere de influență
Statele din prima linie
Zona cenușie

82 George Serafin, 1000+1. Kalahari - sau lupta pentru supraviețuire

86 ***, Caleidoscop. Elixir de viață lungă

89 Pompiliu Diplan, Știința - prezent și viitor. Inteligența artificială - posibilitate reală sau utopie?
De la „pre-computer”
... la computere
De la R2-D2 la „KIPS”
„Expert Systems”
Gândirea despre gândire
A cincea generație

83 George Serafin, 1000+1
Mumia și civilizația
Un cowboy alergic... la cai

94 dr. Ilie Șerbănescu, Solul și hrana omenirii
De la „lumea moartă la „lumea vie”
Regenerabil, dar nu în orice condiții
Cultivat - cultivabil
Repartizare neuniformă
Bătălia randamentelor
Irigațiile
Mecanizarea și chimizarea
Dăunătorii
Ameliorarea soiurilor
„Resursa cea mai prețioasă, dar și cea mai maltrată!
Deșertificarea
Sărăturarea și înmlăștinrarea
Miza unui avertisment

103 George Serafin, 1000+1

104 Bazil Ștefan,„Minunile apei”
Circuitul natural
„Adversarii” pământului: apa sau omul?
Rezervele subterane: resurse neregenerabile
Ploaie, dar ce fel de ploaie?
Apa și sănătatea

109 George Serafin, 1000+1. Pe „drumul mătăsii”

110 Laura Mina, Caleidoscop. Norii și cutremurele

111 Romeo Nădășan, De la „blestemul faraonilor” la știință
Nașterea unui mit
Intervine știința
Și... „blestemul Jagellonilor”

112 ***, Caleidoscop. Taina mormintelor maya

113 Dumitru Sultan, Procesul lui Eichmann

123 George Serafin, 1000+1

124 Florea Țuiu, Mathausen - 5 mai

127 George Serafin, 1000+1. Monumentele Romei - sub clopot de sticlă?

128 ***, Ce se mai întâmplă în lume...
Halley și suvenirurile
Nessie revine?
Daune de 63 de milioane
Fără îmbrăcăminte
Vânătoarea de avioane - strict interzisă
Morcov cu inel
Puterea de a convinge
La dejun, diamante
Sfaturi rele

129 M. Lazăr, Caleidoscop. Un muzeu original

129 George Serafin, Caleidoscop. Un nou flagel?

132 Ion Stoica, Strategia metalelor strategice
De la „mineralele rare” la „minerale strategice”
O criză a anilor 80?
4+4+... „călcâie ale lui Ahile”
Trasee posibile într-o cursă secretă
... Străluciri de licurici într-o mare de întuneric
„Dirijorii” din spatele unor uși blindate
Singura strategie viabilă

137 George Serafin, 1000+1
Sfinxul a vorbit
„Cumpărați un zgârie-nor!”
Robotul portretist

138 Romeo Nădășan, Din lumea capitalului. „Noi săraci” ai lumii bogate
SUA: „Un scandal social și moral”
Franța: „Mai tineri și mai disperați”
R. F. Germania: „Noua sărăcie”
Marea Britanie: „actualitatea romanelor lui Dickens”
O lume pentru cei bogați

141 Ștefan Zaides, Din lumea capitalului. „Viitorul? Ceva care nu mă atrage”
Acest teribil reflex al crizei economice...
„Fructele mâniei” în variantă modernă
„Autonegarea societății banului”
„Ostilitate, anatagonism”...

144 Aurel Dumitrescu, Din lumea capitalului. Secvențe din „Infernul Occident”
Parisul lui Prevert, Marsilia lui Mondoloni
Să nu uităm Palermo
Noile frontiere ale crimei organizate
Patru portrete diferite, același profil...

148 Liana Enescu, Caleidoscop. Orașul anului 2000?

M. S., Caleidoscop. Îmblânzitorii de șerpi

149 Vasile Crișu, Ce se mai întâmplă în lume. Fără bandaj negru și picior de lemn

50 Liviu Mureșan, Agenți neobișnuiți de informații: animalele
Porumbei, pescăruși, lilieci
Mai aproape de zilele noastre
„Sonerii de alarmă”, țânțari, delfini, balene
Gândaci de bucătărie, bacterii luminiscente
În sfârșit... câinele

157 George Serafin, 1000+1. Cea mai veche pasăre

158 Aurel Zamfirescu, Reportaj pe glob. Dakar - poartă a Africii spre lume

160 George Serafin, 1000+1. 
Baloane și miliarde
Cea mai aspră cursă

181 Ștefan Cârjă, De la A la Z
Apă
Broască
Canguri
Drum
Experiențe
Fluviu
Grotă
Hârtie
Intoxicații
Jucării
Kamikaze
Lapte
Manevre
Natură
Ogoare
Pescăruși
Record
Speculă
Tunel
Unelte
Vaccin
Zburător

184 ***, Știința - prezent și viitor.
Seleniu și vitamine
Vizualizarea vocii
Meșteri geniali
Molecule depoluante

186 B. Voina, Secretul băncilor elvețiene
Miliardele „discrete”
O ospitalitate deloc dezinteresată
Un contencios dificil
Mai presus de orice bănuială?
Din țări bogate, din țări sărace
Sub pavăza legii
Sau, eludând rigorile legii
„Spălarea” banilor
„Aranjamente”
Scandaluri
Fuga capitalurilor, o preocupare
„Paradisuri” pentru cine?

175 Olga Gheorghe, Caleidoscop. Din istoria armelor de foc

176 Caleidoscop. Tehnica și „Mary Rose”

177 George Serafin. 1000+1

178 Reportaj pe glob. Bhutan: „Un regat cu fruntea în nori și cu picioarele pe pământ”
De la pădure la industrie
Un patrimoniu intact
„Nu vrem cadouri”
Viitorul - soluții și incertitudini

181 Eugen Preda, „Adevărul, întreg adevărul și numai adevărul”
Mistificare prin presă
Imperiul editorial
Ca stridia la acidul citric

184 George Serafin. 1000+1. Un „război” al statuilor

185 In vino veritas?

187 Arme nucleare la domiciliu!...

188 Nicolae Nicoară, Pleacă Anglia dintre... englezi?
„Keep Harrods British!”
„Anul acesta cine ne apără de străini?”

189 George Serafin. 1000+1. „Strawberry Fileds”

90 Cyrus Sulzberger, Portrete
De Gaulle despre de Gaulle - Lovitura de stat - Programul - Europa occidentală și identitatea națională -
Germania occidentală - Statele Unite - Omul din spatele măștii
Churchill - Londra, 19 mai 1955 - Londra, 10 iulie 1956
Montgomery - Londra, 22 martie 1963 - Lech, Austria 3 ianuarie 1958 - Paris, 13 mai 1963
Macmillan - Londra, 6 mai 1957 - Londra, 24 martie 1959
Nehru - New Delhi, 19 februarie 1957 - New Delhi, 20 februarie 1957
Nasser - Cairo, 10 august 1955 - Cairo, 23 martie 1958 - Cairo, 23 octombrie 1963

206 George Serafin. 1000+1. Cu toate pânzele sus!

207 Mirela Șetraru, Caleidoscop. Orașul Fantomă

Henri Queffelec - „La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville” (1986)

Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, 509 p.

Mării și marinarilor

Cuprins
5 În loc de salut la pornire
17 Partea întîi - Fără L Etoile (7 capitole)
113 Partea a doua - Patienza (7 capitole)
181 Partea a treia - În siajul lui Magellan și al lui Anson (7 capitole)
250 Partea a patra - Ne așteaptă scorbutul și Noua Citeră!(7 capitole)
343 Partea a cincea - Scorbut și hălăduială... Un citerian îl însoțea (15 capitole)
497 În loc de postfață 

coperta 4: 

Esența cărții? Un vast periplu în jurul lumii, o fascinantă expediție care se înscrie în mișcarea descoperirilor ce caracterizează veacul al optsprezecelea...Protagoniștii expediției? Tînărul și curajosul căpitan de vas Louis-Antoine de Bougainville, „devoratorul de spații” și nu mai puțin temerarele sale echipaje... Personaje reale, intrate în legendă. Autorul captivantei evocări? Reputatul scriitor breton Henri Queffelec, cunoscut la noi din câteva traduceri anterioare, deținător al mai multor premii literare, printre care cel decernat de către Academia Franceză în 1975 pentru întreaga sa operă.

Romancierul și scenaristul Henri Queffelec (1910 Brest/Franța - 1992 Paris) a scris peste 80 de cărți, majoritatea având ca subiecte marea și regiunea natală Bretagne, care este o peninsulă în Atlantic.

În 1986 a publicat volumul La Bodeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, despre prima călătorie circumnavigație sub pavilion francez în 1766-1769. Scriitorul a folosit ca sursă jurnalele călătorilor de pe La Bodeuse, editate în 1970 de arhivistul Etienne Taillemite în volumul Bougainville și tovarășii săi în jurul lumii, pentru care acesta a primit Marele Premiu al Academiei Franceze și Marele Premiu al Academiei Marinei. Aceste jurnale nu sunt niște însemnări intime, conținutul lor putând fi accesibil oricărui cititor.

La dorința expresă a tatălui său, Louis Antoine de Bougainville (1729 Paris - 1811 Paris) a studiat la colegiul din Paris devenind avocat. Dar aptitudinile sale matematice, evidențiate într-un tratat de calcul integral din 1754, l-au împins spre cariera militară și diplomatică ca secretar al ambasadei din Londra. În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), colonelul de infanterie Bougainville a luptat împotriva britanicilor pentru apărarea coloniilor din Canada. Rănit pe câmpul de luptă, a fost trimis în capitală pentru a obține ajutoare. Primit în audiență de ministrul Berryer, aceasta l-a refuzat metaforic: „Când o casă ia foc, nu mai poți să te ocupi domnule, de grajduri”. Spiritualul Bougainville i-a replicat caustic: „Oricum, domnule, nu se va putea spune că gândiți ca un cal”.

Înfrângerea Franței în război i-a determinat pe unii canadieni catolici să nu accepte noua suveranitate britanică protestantă, iar guvernul de la Paris a acceptat ideea lui Bougainville, numit căpitan de vas, de a-i recoloniza în nelocuitele insule Malvine din sudul Atlanticului. Situat în apropierea Americii de Sud, arhipeleagul era supravegheat de guvernatorul spaniol din Buenos Aires, care a informat guvernul de la Madrid despre situația ce a provocat o dispută diplomatică. În virtutea „Pactului Bourbonilor” (1733) dintre ramurile franceză și spaniolă ale acestei dinastii regale, Ludovic XV (1715-1774) a anulat recolonizarea la sfatul ambasadorului său la Madrid. Ingrata sarcină diplomatică i-a revenit tot lui Bougainville, care în tratativele de la Madrid a abordat și eventuale compensații pentru Franța la granița micuței sale colonii Guyana cu Brazilia portugheză.

Ideea călătoriei, care a aparținut lui Bougainville, a fost aprobată de Ludovic XV și supervizată de ministrul de externe, ducele de Choiseul (1758-1761; 1766-1770), care, împreună cu filosoful iluminist Jean d Alembert (1717-1783), îl apreciau pe Bougainville, membru și laureat al Societății Regale din Londra. Solitarul filosof elvețian J. J. Rousseau, ca mulți alți intelectuali francezi, a fost reticent față de anvergura proiectului, în schimb filosoful iluminist Denis Diderot (1713-1784) l-a susținut. Dealtfel, B. era un cunoscător al operelor enciclopediștilor secolului XVIII. Expediția de explorare maritimă, comercială și științifică era destinată contrabalansării pierderilor teritoriale suferite de Franța prin tratatul de pace de la Paris din 1763. 

Queffelec observă importanța jurnalelor pentru istoria Franței: „Cu L Etoile și La Boudeuse trecem la o recitire a istoriei Franței. Nu Revoluția a creat în această țară patriotismul. El ființează în inima lui Bouganiville și a tovarășilor săi. Cuvintele nație, cetățean sînt familiare acestor oameni. Chiar și cel de camarad.”

Printre membrii expediției maritime se află: prințul german Nassau-Siegen (22 de ani, recomandat de ministru), cavalerul du Bouchage, d Oraison (cunoscător al limbulor daneză, rusă, olandeză, suedeză), Saint Germain, cavalerul de Kerhue, călugărul-duhovnic franciscan, secundul Nicolas Duclos-Guyot cu cei doi fii, aspirantul Francois de Suzannet, șeful de echipaj Denis Couture, Josselin Le Corre, medicul La Porte, irlandezul Talbot, servitor negru, cavalerul de la Mote de Bournand (cavaler de Malta), musul orfan Adrien de Lanloup, musul Martin, musul Guillaume, 25 soldați. Nassau și du Bouchage erau vechi prieteni. Talbot îi considera pe bretoni ca verișori ai irlandezilor, deoarece insularii îi creștinaseră pe peninsulari. Abatele dominican nu se bucură de încrederea lui Bougainville și La Porte: „blîndul meu vrăjmaș”.

Fregata La Bodeuse (Îmbufnata sau Țâfnoasa), de 130 picioare lungime (1 picior = 0,3 m), a fost construită pentru această călătorie la șantierul naval Paimboeuf de la vărsarea Loarei în Atlantic. În premieră mondială, corabia era dotată cu un alambic pentru desărarea apei de mare. La 17 noiembrie 1766,  La Boudeuse, cu 217  membri ai expediției,  dintre care mulți călătoriseră cel puțin o dată în Atlantic, a plecat din Pamboeuf în călătoria în jurul lumii. 

Cu trei luni înainte, la 22 august, expediția engleză condusă de căpitanul Samuel Wallis plecase spre strâmtoarea Magellan, iar Bougainville era obsedat de contemporanul său, amiralul englez George Anson, care făcuse o călătorie în jurul lumii în 1740-1744, în contextul unei expediții împotriva coloniilor spaniole din America de Sud. Francezul, care cunoștea limba engleză, limba „genialilor noștri  inamici”, citise cartea amiralului.

Dar botezul Oceanului Atlantic nu a fost norocos și fregata a trebuit să ancoreze la Brest  (Bretagne), pentru reparații în cel mai mare arsenal naval al Franței. Cu această ocazie tunurile de 12 sunt înlocuite cu 4 tunuri de 8, iar șeful de echipaj și medicul îi înlocuiesc pe marinarii care au suferit de rău de mare cu marinari bretoni. La Porte este instruit de colegii spitalului marinei din Brest în privința scorbutului, boală marinărească,  în timp ce Bougainville ia cu el o potcoavă să-i poarte noroc. La 5 decembrie 1766, La Boudeuse a părăsit Brest, echipajul fiind nevoit să taie nodul marinăresc al parâmei ce lega corabia de mal precum Alexandru cel Mare tăiase cu sabia nodul gordian din Asia Mică la începutul legendarei sale expediții de cucerire. Supraîncărcarea umană și materială a fregatei îl determină pe Queffelec să o compare cu arca lui Noe.

Deși Bougainville (38 de ani) provenea din armata de uscat și nu avea titlu de noblețe, el și-a câștigat respectul și și-a impus autoritatea în fața echipajului. Mai mult, cu sociabilitatea sa s-a făcut iubit atât de mateloți, cât și de Le Corre și prințul Nassau. Este ajutat de simplitatea prințului, care îi tratează la fel pe ofițerii roșii, proveniți din burghezie, și pe cei albaștri, proveniți din nobilime. Doar „acritul” Commerson făcea excepție cu antipatia sa, considerând bucătăria spaniolă „bunișoară” față de meniul de pe flută. Posomorâtul Saint Germain era suportat și temut, fără să se împrietenească cu cineva.

În marile expediții maritime de explorare călătorul propunea, iar destinul și călătoria dispuneau.

Bougainville a luat cu el poeziile lui Horațiu în latină și memoriile lui Rene Dugay Trouin (1673-1736), corsar breton și apoi amiral al lui Ludovic XIV care cucerise Rio de Janeiro în raidul din 1711. Trouin este unul din eroii comandantului francez, alături de Arhimede, Plinius cel Bătrân,  Hipocrate și Newton. Plecase în călătorie cu gândul că îi v aduce regelui Franței un sac de ceai, salutul împăratului Chinei și promisiunea acestuia că va trimite o ambasadă la Paris. Preconiza că memorialul de călătorie se va numi Bougainvillada, luând ca model titlul lucrării Henriada a filosofului Voltaire (1694-1778), simbolul secolului „luminilor” francez. 

Fregata trece pe lângă arhipeleagurile spaniol al Canarelor și portughez al Capului Verde. Aici s-a întâlnit cu o navă de război portugheză în marș spre colonia Brazilia. Urcând la bord, francezii au constatat că era de fapt vasul francez Ducele de Chartres, capturat de britanici în 1759 și cedat aliaților portughezi.

Apoi, La Bodeuse a întâlnit nava olandeză Sancta Margareta Maria, care a cerut ajutor medical pentru cei 30 de marinari bolnavi de scorbut. Orice ofițer olandez cunoștea franceza și în discuția cu căpitanul olandez Akhenbour, Bougainville a observat pe masa acestui volumul lui Anson. Olandezul plecase pe 5 noiembrie cu destinația China, țară foarte mare și puțin cunoscută care figura și în instrucțiunile primite de Bougainville de la guvernul său. Deoarece La Porte considera că boala olandezilor, deși cunoscuți pentru ordinea lor, putea fi și tifosul, a recomandat căpitanului măsuri stricte de igienă pentru prevenirea unei epidemii, deoarece sănătatea condiționa reușita marilor călătorii maritime.

În drumul spre La Plata (Argentina), fregata a atins Ecuatorul la 10 ianuarie 1767, după o lună de navigație fără escală, momentul fiind marcat de o serbare în care s-au amestecat toate rangurile de pe navă. Tradiția data din epoca navigatorului portughez Vasco da Gama, care a descoperit în 1498 drumul maritim spre India prin ocolirea Africii. Dealtfel, marinarii își susțin zilnic moralul cu cântece mai vesele sau mai triste. În contextul serbării, Bougainville îi subliniază lui Oraison că „Apa mării este apa de colonie a marinarului”.

Deoarece instrumentele epoci erau departe de a fi perfecte, greșelile din hărți sau ale calculelor poziției navei erau frecvente.

Pe măsura trecerii timpului, apa potabilă de pe navă devenea tulbure sălcie.

Pentru perioada 19 decembrie 1766 - 17 ianuarie 1767, Bougainville menționează în cartea sa doar: „Pe drumul nostru...nimic deosebit.” Dar în jurnal, el notează la 14/15 ianuarie ruperea în timp a opt parâme, pentru care consideră că „Merită spânzurați fabricanții de frânghii din Brest”.

Bougainville îl considera pe eroul troian navigator Eneas ca alter ego-ul său din antichitatea romană.

Păsările care vesteau apropierea de țărmurile Americii de Sud au fost văzute la 17/18 ianuarie, iar pământul reperat pe 29 ianuarie.

Bougainville îi avertizează pe Couture și Le Corre asupra posibilelor dezertări la Montevideo (Uruguay), aflat pe țărmul uriașului estuar al fluviului La Plata. Orașul salutat cu 15 lovituri de tun răspunde cu doar 13 salve. La Boudeuse este vizitată de Don Felipe Ruis Pente, comandant a două fregate cu care urma să-și ia în primire funcția de guvernator al Malvinelor. Îi aștepta de 33 de zile pe francezi pentru transferul autorității. Cu o goeletă închiriată, Bougainville și Nassau îl vizitează pe Don Francesco Bucarelli, guvernatorul general din Buenos Aires, oraș situat pe țărmul opus al estuarului. Aici se aprovizionează cu lemne, băuturi răcoritoare, pesmeți și făină. Între timp, echipajul a făcut reparațiile necesare. Tunurile sunt mutate în cală, pentru a face loc vitelor și oilor, care sunt numeroase în această regiune. La 28 februarie La Bodeuse ridică ancora spre Malvine cu 3 oameni lipsă în echipaj.

La 25 martie, francezii și spaniolii ancorează la Port-Louis, fiind salutați cu lovituri de tun de fortăreața de la Ville-Dubosc. Numele arhipelagului fusese dat de navigatorul Gouin de Beauchesne din Saint-Malo, ca un omagiu adus femeilor din orașul natal. Cu doi ani înainte, coloniștii și soldații francezi respinseseră o incursiune britanică. La 1 aprilie are loc ceremonia retrocedării primului teritoriu austral al Franței: spaniolii ridică stindardul țării lor, salutat cu 21 de lovituri de tun. Deși Bougainville a citit coloniștilor canadieni scrisoarea regelui catolic al Spaniei Carol III prin acesta le permitea să rămână pe insulă, doar 37 au decis să rămână. Restul de 98 au plecat pe 27 aprilie cu cele două fregate spaniole spre Montevideo, de unde au revenit în Franța.

Deoarece La Bodeuse nu putea transporta toată hrana necesară traversării Pacificului, Bougainville a așteptat fluta L`Etoile du matin, perioadă în care a angajat marinari din Malvine. Cum mica navă nu și-a făcut apariția până la 2 iunie, fregata s-a îndreptat spre Rio de Janeiro, conform planului stabilit în Franța.Una din temele discuțiilor din statul major al expediției viza descoperirea presupusului continentului austral din Oceanul Pacific.

Întârzierea micuței L`Etoile, comandată de căpitanul de La Giraudais, care fusese profesorul lui B. în arta navigației, și secundul Caro din Saint-Malo, fusese cauzată de probleme tehnice și a fost nevoită să se refugieze în estuarul La Plata, unde s-a întâlnit cu fregatele spaniole întoarse din Malvine. Informat despre situația lui Bougainville, Giraudais se îndreaptă spre Rio, unde ajunge cu 6 zile înaintea compatrioților, perioadă în care preotul navei este asasinat, în mod ciudat, de cerșetori chiar lângă locuința viceregelui portughez, contele d`Acunha.

La 21 iunie 1767, după străbaterea a 1700 km spre N, La Bodeuse intra în Rio de Janeiro, capitala Braziliei portugheze. Comandantul francez îl trimit epe cavalerul Bournand la vicerege, dar primirea este rece. Pe de altă parte, nava de război spaniolă Diligent, aflată aici de 8 luni pentru reparații mereu amânate de portughezi, solicită și primește ajutorul aliaților francezi. Bougainville interpretează asasinarea preotului de pe L`Etoile ca un avertisment dat de englezi prin aliații lor portughezi. Promisiunea contelui privind pedepsirea asasinilor s-a dovedit „apă de ploaie”. În plus, a anulat cumpărarea unei goelete de către francezi, fapt care a dus la o dispută verbală. În schimb, Bougainville, a fost invitat la teatrul de operă construit de vicerege, unde a audiat piese italiene interpretate de mulatri. În perioada escalei, francezii și-au onorat renumele de cuceritori ai doamnelor. Comandantul francez precizează că Rio aducea regelui Portugaliei venituri anuale de „zece milioane în banii noștri”.

Pe L`Etoile se aflau doi oameni de știință francezi, prieteni ai Academiei de Științe: naturalistul Commerson, care a făcut zilnic cercetări în împrejurimile capitalei braziliene și și-a completat colecțiile de floră și faună, și astronomul Veron, precum și chirurgul Vives. În curând, mulți membri ai expediției au intuit că tânărul servitor al naturalistului este, de fapt, o femeie, dar situația a fost lăsat în suspensie, deoarece regulamentul marinei franceze nu permitea prezența femeilor la bord. De asemenea, adusese carne sărată și băutură pentru 13 luni și pâine și legume doar pentru 50 de zile. Deoarece la Rio nu au găsit pesmeți, grâu și făină, francezii au fost nevoiți să se întoarcă la Montevideo.

Expediția a părăsit Rio la 15 iulie. La Bodeuse a înregistrat noi pierderi în arboradă, iar L`Etoile încetinea viteza de marș a expediției deoarece pompele sale nu reușeau să anihileze gaura de apă. Se foloseau ca unități de măsură degetul (25,4 mm) și piciorul( 0,3048 m); un deget echivala cu a 12 a parte dintr-un picior. Veron studiază eclipsa de soare. din 25 iulie. După 16 zile de la părăsirea Braziliei, francezii au ancorat din nou în Montevideo. Bougainville se deplasează la Buenos Aires, unde reglementează cu guvernatorul general aprovizionarea cu pesmeți și făini. La 25 august, ziua Sf. Louis, echipajele aniversează sărbătoarea regatului Franței printr-un Te Deum, urale „Trăiască regele!” și salve de muschete. Dar, în timpul unei furtuni, vasul spaniol Saint Fernand a lovit-o pe vecina sa L`Etoile, reparațiile făcute în primitivul arsenal din Buenos Aires necesitând o amânare a plecării cu 6 săptămâni și plata acestora cu o parte din despăgubirile primite la retrocedarea Malvinelor. În această perioadă expediția înregistrează alte pierderi umane: o șalupă de pe L`Etoile se răstoarnă și 3 mateloți se îneacă. În cele 3 luni petrecute în estuar, conform programării chirurgului La Porte, marinarii au trăit și hrănit câte 10 zile pe uscat, în scopul întăririi sănătății lor. Pe de altă parte, au dezertat alți 12 mateloți de pe cele 2 corăbii, deși Caro anticipase 20-25 de abandonuri. Dar în comparație cu Marea Britanie, unde era îmbarcat orice fanfaron și în timpul războiului dezertaseră 50.000 de marinari (!), ministrul Colbert introdusese în timpul lui Ludovic XIV legea înregistrării marinarilor profesioniști. Alți patru sunt  demiși cu tristețe chiar de Bougainville din cauza vârstei și problemelor de sănătate: maistrul pilot, maistrul dulgher, armurierul și un maistru de echipaj. Francezii au primit un avertisment prin vasul spaniol Saint Michel care se întorcea de la capul Horn cu doar 3 mateloți și câțiva ofițeri, în timp ce 39 de oameni muriseră de scorbut.

La 14 noiembrie, după ce francezii și spaniolii și-au oferit reciproc recepții de bun rămas, La Bodeuse și nava matelot L`Etoile au plecat din Montevideo spre strâmtoarea Magellan.

În cursul furtunilor, cele două vase au avut avarii arboradă și au pierdut animalele, iar medicul La Porte a decis și aruncarea unor rezerve de carne stricată. Cu această ocazie, comandantul realizează cât de oportună ar fi fost încă o fregată în locul micii flute.

Existau zvonuri despre sălbaticii din Țara de Foc (extremul S al Americii de Sus) care jefuiau navele și ucideau echipajele, dar recenta experiența pozitivă a vasului Concepcion din 1765 contrazicea zvonurile, spaniolii considerându-i „buni samariteni”.

Duclos și La Giraudais mai trecuseră pe la capul Horn, dar Bouganiville a ales strâmtoarea Magellan din trei motive: cunoașterea intrării în strâmtoare din experiența malvină anterioară, instrucțiunile Parisului privind verificarea gigantismului patagonezilor și repulsia lui Anson, în care vedea „un fel de frate mai mare”, pentru capul Horn. Nassau observa că francezii „secolului  luminilor” păcătuiau printr-o nemărturisită anglomanie, iar Bougainville recunoștea că, deși nu era anglofil, îi iubea pe inamicii englezi, „un popor mare”. El considera că memoriile compatrioților săi Jacques Cartier și Duguay-Trouin erau doar descrieri ale unor călătorii, în timp ce cartea lui „Milord” Anson oferea o imagine politică a lumii și prevedea viitorul. Dar Queffelec consideră că necazurile francezilor s-au datorat „prea acccentuatei admirații” a lui B. față de Anson. Acesta pierduse peste 1.000 din 1.500 de marinari din cauza scorbutului, dar numărul număr mare de ofițeri neatinși de periculoasa boală maritimă a fost explicat de un medic englez prin faptul legumele acestora fuseseră păstrate în oțet.

Cele 114 leghe ale strâmtorii Magelllan au fost străbătute în 52 de zile. Bougainville regreta că nu dispuneau de „adevăratele” jurnale ale lui Narborough și de Beauchesne, ci doar de extrase „schimbate”. Concluzia sa fost că strâmtoarea este preferabilă capului Horn în perioada septembrie- martie, deoarece se găsesc apă potabilă, lemne, scoici și pești. Focurile de pe țărmuri indică prezența băștinașilor fuegieni (Tierra del Fuego = Țara de Foc), care sunt vizibili urmărind neînarmați înaintarea vaselor. La 8 decembrie 1767, cele două corăbii lansează două bărci cu 10 ofițeri și 30 marinari înarmați, deoarece „popoarele primitive pot avea reacții neprevăzute”. Dar contactul pașnic favorizat de daruri le permite lui La Porte, Nassau și Bougainville să studieze anatomia autohtonilor sosiți călare, comandantul concluzionând că duc „o viață asemănătoare cu a tătarilor” și că indienii din Canada erau „mai primitivi” și „mai barbari” decât patagonezii. Francezii recunosc trecerea  englezilor prin zonă după cuțitele de fier dăruite localnicilor. Commerson a recoltat multe plante necunoscute pentru ierbar, dar vânătoarea și pescuitul nu au adus capturi. Adâncitura uscatului unde, în 1765, Bougainville tăiase lemne pentru coloniștii din Malvine, a fost botezată Golful Bougainville de către echipaj. Pe o stâncă din zona capului Forward  a fost arborat pavilionul fregatei și s-a strigat „Trăiască regele!” și alte golfulețe au fost botezate Golful Franceză, Golful Cormorandiere (omagiu adus porturilor Brest și Saint-Malo) și Golful Cascadei (omagiu adus fântânilor arteziene din parcul regal Versailles). B. a concluzionat că regiunea nu este colonizabilă. În intervalul de 10 zile petrecut în Golful B., a fost reparată gaura de apă de pe L`Etoile. Alte trei săptămâni cele două vase au fost blocate de vremea urâtă în Golful Fortescu și portul Galant, unde au fost descoperite urme ale unor escale britanice din martie 1766 și 1767. B. este precoupat de menținerea moralului echipajului și de recuperarea avansului englezilor. În ianuarie 1768 au fost văzute balene. Apoi francezii intră în contact cu o altă populație care trăiau în colibe și se deplasau cu pirogi: „Dintre toți sălbaticii pe care i-am văzut în viața mea, acești pecherais acoperiți cu piei de animale sînt cei mai săraci: au rămas exact în starea aceea pe care o numim naturală.” B. îl admonestează pe preot că l-a botezat pe furiș pe un copil bolnav aflat pe moarte. A fost un „miracol” că cele două vase franceze au ajuns în Pacific fără cazuri de scorbut. La ieșirea din strâmtoare, pe 27 ianuarie 1768, căpitanul Caro, un bun creștin, menționează cântarea în semn de recunoștință a unui Te Deum, inițiat de preot în contextul rugăciunii de seară. De aici înainte „Franța veacului Luminilor explorează sălbăticia”, conform exprimării lui Queffelec.

B. intenționa să meargă în insula Juan Fernandez, în largul portului colonial spaniol Valparaiso (Chile), unde poposise și Anson. Dar această escală cu resurse alimentare variate ar fi însemnat lungirea drumului. 

Se înregistrează prima victimă a Pacificului, numit „marea occidentală”: un tânăr matelot de pe La Bodeuse alunecă și cade în marea agitată, înecându-se în pofida tuturor încercărilor de salvare.

La sfârșitul lui februarie s-au constatat primele cazuri de scorbut: patru marinari, în pofida măsurilor stricte de igienă.

La 22 martie, cele două corăbii se apropie de o insuliță, dar băștinașii care agită sulițe îi fac pe francezi să renunțe la debarcarea care ar fi ameliorat starea marinarilor bolnavi de scorbut iar B.  botează petecul de pământ „Insula Lăncierilor”. D Orasison observă că erau goi: „După asta îl recunoști pe sălbaticul necreștin”. 

Urmează un grup de insule botezat de B. „Arhipeleagul primejdios” locuite de „sălbatici; cu datinile și colibele.

Între timp, numărul scorbuticilor a crescut la 10.

Preocupat de imaginea sa în Istorie, B. se gândea la eroii săi antici care au înfruntat mările, grecul Ulise și troianul Enea, amintindu-și de dictonul lui poetului latin Vergiliu în poemul „Eneida”: „Audentes fortuna juvat” (Soarta îi ajută pe cei curajoși). El susținea că motivația călătoriei sale a fost măreția regatului Franței.

La 6 aprilie au ancorat o insulă muntoasă al cărui vârf a fost botezat Piscul Budeusei, astăzi Tahiti. Francezii au făcut schimb de daruri cu băștinașii goi veniți cu pirogile la corăbii. Spre deosebire de patagonezi și pecherais, un autohton urcat pe navă este dispus la „conversație” cu Commerson și Vives, care încearcă să alcătuiască un dicționar franco-insular. Bucătarul care s-a aventurat pe uscat după frumoasele localnice, a fost dezbrăcat și cercetat de insulari, după care i-au fost înapoiate hainele. Autorou, o tânără căptenie indigenă, acceptă să se alăture călătoriei până în Franța. Tahiti sau Insula Fericirii este văzută ca Noua Citeră. „Venus este aici zeița ospitalității” este propoziția care simbolizează relațiile „deschise” ale francezilor creștini cu băștinașele păgâne.. Scorbuticii epuizați s-au vindecat după 2 luni de navigație dificilă. Comerțul se făcea prin troc: cuiele și stofele erau schimbate pe porci și banane. Cleptomania localnicilor  a dus, în cele din urmă, la conflicte soldate cu victime, iar B. își pedepsește cu carceră marinarii. Ca urmare, băștinașii le cer francezilor să plece, după ce se înțeleseseră pentru o escală de 18 zile. Wallis, care făcuse anul anterior o escală de o lună, a numit insula New Sussex sau Welcome. Actul de luare în posesie a Noii Citere în numele lui Ludovic XV este redactat de B. pe o scândură de stejar și îngropat într-o sticlă lângă o clădire indigenă în prezența câtorva martori. Insula plină de papagali este lipsită de reptile. dacă femeile din Europa își dau cu roșu obrajii, cele din Tahiti își dau cu albastru închis pe șolduri și fese. Curtoazia cavalerească a lui B. are la bază recomandările mareșalului Belle Ile către fiul său colonelul: „Fiți accesibili, binevoitori, politicoși, prevenitori și mai mult cu inferiorii voștri decât cu egalii: politețea arătată superiorilor nu este ades decât rodul unei politeți calculate; cea nutrită față de subalterni este o dovadă a bunătății sufletești”. B. concluzionează despre Tahiti în cartea publicată în 1771: „dar țara aceasta a fost pentru noi un prieten pe care îl îndrăgesc așa cum se află, chiar cu anumite cusururi”. Plecarea s-a făcut mai devreme, pe 15 aprilie. Queffelec subliniază că azi, Tahiti se numără printre teritoriile franceze de peste mări,  „fără îndoială cel mai vestit” .

Autorou se acomodează repede și bine pe corabie, îmbrăcând haine europene, iar Oraison reușește să-l învețe franceza.

Pentru susținerea moralului echipajului, muzicanți cu bas, violă și flaut interpretează compoziții de Rameau și Couperin.

Pilotul Isaac Le Roy, de 22 de ani, moare pe neașteptate, fiind al doilea membru al expediției decedat în Oceanul Pacific. Moartea sa îi întărește lui La Porte convingerea că este necesară o foarte atentă examinare medicală a candidaților la înrolarea în marina franceză.

La 3 mai, corăbiile ajung la o insulă spre NV, unde sunt întâmpinați de localnici în pirogi bine lucrate. Deși nu par la fel de pașnici și nici Autorou nu-i încântat de întâlnirea lor, totuși prin troc se obțin fructe și legume proaspete. 

Cu toate acestea, scorbutul (lipsa vitaminei C pe navele de cursă lungă) lovește din nou și mai puternic, iar pe lângă acesta și boli venerice contractate în Tahiti. Insuficiența cantitativă și calitativă a alimentelor în determină pe membrii expediției, în frunte cu B., să mănânce șobolani capturați cu capcane. Astfel, ei supraviețuiesc, deoarece nu știau că aceste animale nedorite, numeroase pe nave, conțineau din abundență vitamina C. B. renunță la China și presupusul continent austral, dar nu renunță  la ocolul lumii, pentru a nu lăsa Pacificul sub dominația marinei britanice rivale.

În continuare, francezii ating arhipeleagul Salomon.

Pe 10 iunie pe flută moare un matelot, dar nu de scorbut. Insuficiența cantitativă a alimentelor a determinat egalizarea rațiilor între statul major și echipaj. A fost tăiată și ultima capră luată în Malvine, care asigura zilnic puțin lapte.

La 2 septembrie navele ajungă  în insula olandeză Boeroe din arhipeleagul Moluce. În cererea solicitată de guvernatorul olandez al Companiei Indiilor de Est, B. menționează că n-a putut ajunge în Filipinele spaniole din cauza musonului și a lipsei alimentelor. Commerson clasifică plante și Veron calculează puncte și distanțe. Aici, Autorou se îmbolnăvește de friguri, dar se vindecă.

B. a folosit multe toponime franceze, reale sau născocite, pentru descoperirile sale geografice, recunoscute și de englezi, dar nereținute de cartografia internațională. Astfel Nouvelle Bretagne, unde a fost înmormântat matelotul mort și aîngropat în sticlă actul de luare în posesie în numele regelui Franței, a fost transformată în New Britain. Insula Bouganville (cea mai mare din arhipeleagul Salomon, dar anexată la Papua Nou Guinee) și insula Choiseul sunt despărțite de strâmtoarea Bougainville. De asemenea, la sud de Noua Guinee se află micul arhipeleag Luisiada, de la numele francez al regelui Ludovic. 

Autorou nu era încântat de melanezieni.Influențat de enciclopediștii francezi, B. se vrea dezbărat de prejudecăți și nu-i departe de a socoti că suntem mereu sălbatici față de străini, dar totuși simte un fel de silă față de triburile acestea mărunte. Lângă insula Choiseul, Are loc un conflict armat al bărcilor de sondaj cu pirogile localnicilor: „Am putut băga de seamă în călătoria aceasta că, în general, oameni negri sunt mult mai răi decât cei a căror culoare se apropie de alb.” B. discută cu abatele despre posibilul impact pozitiv al creștinării insularilor.

La 16 martie 1769, La Bodeuse și-a încheiat călătoria în jurul lumii prin acostarea în portul Saint-Malo. Surprinzător, Bougainville concluzionează că nu a pierdut „mai mult de șapte oameni”.

Pe baza jurnalului de navigație, Bougainville și-a publicat memoriile de călătorie în 1772, în două volume, cu titlul Călătorie în jurul lumii cu fregata regelui La Bodeuse și cu fluta L Etoile în 1766, 1767, 1768 și 1769. Cartea a fost primită cu mare interes de opinia publică alfabetizată a secolului „luminilor”., iar Diderot a scris Supliment la călătoria lui Bougainville.

Un epilog al călătoriei lui Bougainville a fost reprezentat de expediția de circumnavigație cu două nave a contelui La Perouse,  efectuată la ordinul lui Ludovic XVI (1774-1792), dispărută în Pacific în 1788, după părăsirea Australiei.

Lectura etnologică pornind de la context (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 177, 182-185.

3.5. Cu aceasta ajungem la cea de a treia posibilitate de abordare a textului folcloric întrevăzută de noi și confirmată de practica interpretativă. Din perspectiva poziției receptorului față de text, situația este similară cu cea discutată sub 3.4., în sensul că interpretatorul operei nu face parte dintre in-siders, nu este deci un ins folcloric, cum era cazul celor tratați sub 3.3. El are însă pe deplin conștiința tipului aparte de literatură pe care îl constituie folclorul, și-a apropiat prin studiu codul creației populare, încearcă să ajungă - cu metode științifice dintre cele mai diverse - la (...). (...)

După ce respinge teoria cu privire la originea literară a alegoriei (cf. Dietrich), autorul apreciază demersurile englezului Laweon, care „lărgește cadrele încercării de explicare” îndreptîndu-și atenția asupra „obiceiurilor și credințelor, adevăratul punct de plecare pentru explicarea cînrtecelor populare legate de diferite ceremonii” (104). Există un punct de vedere teoretic ce definește o modalitate de interpretare a textului folcloric pe care o numim lectura etnologică pornind de la context.
Acordînd studiului lui Ion Mușlea valoarea unui izbutit exemplu, reținem că el procedează la o amănunțită descriere a obiceiurilor de înmormîntare a tinerilor necăsătoriți la diverse popoare balcanice, ajungînd la încheierea că celebra alegorie din Miorița trebuie să fie „un ecou sau o influență a cîntrecelor funebre cuprinzînd alegoria morții-nuntă sau un reflex al obiceiurilor descrise. Căci, pentru noi - subliniază autorul - originea acestei alegorii trebuie să fie căutată în obiceiurile de căsătorie amestecate atît de intim cu funeraliile tinerilor bărbați și ale tinerelor fete” (105).
Aplicată de C. Brăiloiu la cercetarea unei balade reprezentative cum este Miorița, de I. Mușlea la interpretarea unui motiv literar, de I. Taloș la studiera unei teme concretizată în sute de variante, lectura etnologică de acest tip se poate folosi și în investigarea unui element minimal al textului  - un vers, o imagine, un cuvînt. Este, spre exemplu, ceea ce face C. Eretescu, care demonstrează că „Fața albă și-a spălat”, din colinde și din ceremoniale, nu este altceva decît un vers-emblemă ce își are rădăcinile în vechi acte rituale: „Pe baza materialului românesc prezentat susținem ipoteza unei concordanțe pe care o numim <nonobligatorie> între cele două planuri. Firește, această concordanță nu încercăm s-o înțelegem ca pe o proiecție mecanică a ritologicului în poetic, proiecție în care toate momentele și detaliile de ceremonial sînt încastrate și fosilizate într-un text imuabil. Sîntem de părere însă că gesturile rituale sînt înalt semnificative, premise ale desfășurării ceremonialului, pot deveni mesaj poetic și pot fi regăsite în texte de ceremonial. Ele nu sînt necesare unui text ceremonial, dar reprezintă o marcă  acestuia. Atestarea spălării rituale devine în acest condiții o marcă a textului de ceremonial” (106).
Unui astfel de demers interpretativ i se pot găsi, dealtfel, începuturile foarte devreme, în eruditele pagini scrise de Hasdeu despre „Frunză verde” sau, cu o deschidere și o bătaie mai lungă, despre Doina. Se cuvine deci să subliniem că tipul acesta de lectură etnologică nu este un cîștig metodologic exclusiv al ultimelor 3-4 decenii, ci are o considerabilă vechime în timp și multe reușite în folcloristica noastră.
Nu vrem să se înțeleagă, însă că un asemenea mod de lectură a textului folcloric este și unicul. Sînt cazuri cînd o asemenea abordare nu duce nici pe departe la rezultatele scontate. După cum ne întîmpină categorii folclorice, specii, teme și motive concretizate în nenumărate variante a căror înțelegere și justă interpretare nu se pot dispensa de raportarea cît mai aplicată, de studiul cît mai exact al contextului etnografic, al datului etnologic. În acest sens, remarcabilele studii consacrate de D. Caracostea și Gh. Vrabie unei teme epice de importanța și răspîndirea celei cunoscute sub numele Lenore (107) conțin o sumă de sugestii teoretice și metodologice demne de reținut.
Fiind vorba de o producție folclorică cu largă răspîndire în spațiu, ambii cercetători procedează mai întîi la descrierea materialului diferitelor versiuni naționale, urmată de compararea, pînă la cele mai mici amănunte, a celor mai semnificative „element epice” constitutive ale baladei. De aici decurg o serie de concluzii cu privire la originea motivelor, la particularitățile fiecărei versiuni naționale și ale grupurilor de versiuni, la originalitatea versiunii românești între celelalte versiuni balcanice și europene. Din ambele studii se degajă o idee teoretică foarte importantă: ceea ce ne-a parvenit nouă sub form a unei si structuri epice  închegate în jurul câtorva imagini remarcabile, a fost, la origine, „o simplă poveste primitivă” (Caracostea) generată de credințe și superstiții străvechi, încît „nu este imagine în poezia populară de această natură care să nu aibă un înțeles ascuns în mentalitatea maselor” (Vrabie). Raportarea textului la ansamblul credințelor , superstițiilor și practicilor în legătură cu moartea, cu strigoii, cu căsătoria relevă baza etnografică a fiecărui motiv al poemului. Analizată separat, fiecare secvență constitutivă a poemului nu spune prea mult, fiind o proiecție în plan literar a unei realități etnografice, fie un loc comun cu valoare circulatorie la nivelul întregii categorii.
Așa de pildă, în varianta Ciobanu-Plenița, balada debutează cu o formulă ce marchează locul, plasînd acțiunea și pe ascultători într-o lume incert-fabuloasă („Mugurel de mare, / Mie mi se pare / Pe-a gură de vale, / De-o căscioară mare...”) propice desfășurării ulterioare a faptelor. Întru totul asemănătoare formual de la varianta C. S. Făgețel:„ Verde salbă moale / pe-o gură de vale / mie mi se pare / tot de-o casă mare...”. Structural, dar nu întotdeauna și ca verbalizare, formula își are corespondentul în toate cîntecele epice fantastice (mitologice), răspunzînd unei funcții precise și constiuind un fel de marcă  a categoriei tematice respective, contribuind astfel la delimitarea pieselor ce îi aparțin, și pe baza unui criteriu formal. La rîndul lor, protagoniștii sînt introduși prin mijlocirea exclusivă a unor șabloane. Este vorba, mai întîi, despre „Cea maică bătrînă / Cu brîul de lînă / Cu ia de sîrmă / Cu păr de cămilă / Cu doi dinți în gură ” (Ciobanu-Plenița) față de „o babă bătrînă / cu furca săină / cu doi dinți de lînă” (Făgețel). A. Fochi inventariază „locul comun”  sub nr. 93 - Portretul mamei - fără a cita vreun exemplu, dar trimițînd la „măicuța bătrînă” din Miorița („Rotunjimea deplină și-a aflat-o în Miorița, unde, adaptîndu-se contetxului, pe lîngă că a renunțat la o sumă de lungimi neesențiale, s-a psihologizat și interiorizat într-atît încît a devenit un model de artă inimitabilă..”). Se afirmă că „Formula nu e prea frecventă ; mai e în 6 subiecte , în afară de Miorița”  (108), dar aprecierea ni se pare pripită. Prezentarea celor 9 feciori și a fetei se fa e tot prin mijlocire unor formule : „Nouă feciorei / Puișori de zmei / Cu Voichița zece / Care mi-i întrece ” (Ciobanu-Plenița) față de „Verde și-o lalea / baba că-mi avea / nouă legănași  / nouă feciorași / cu Voichița zece / care-i și întrece” (Făgețel). Dintre frați se distinge Consantin „Cel cu barbă neagră / Și cu mintea-ntreagă / Ăl om de ispravă” (Ciobanu-Plenița) față de „Dine, Constandine / legăior dintîi / cel cu barbă neagră / cu chip de ispravă (face-te-ai otravă”) (Făgețel). Trimiterea la formula din unele variante ale Meșterului Manole este cu totul evidentă („Nouă meșteri mari / calfe și zidari /cu Manole zece / Care mi-i întrece”); asemenea formule verbalizate (locuri comune) circulă și sînt prezente în toate categoriile tematice ale epicii populare, cu semantismul lor propriu, dar îmbogățindu-și adesea semnificația prin combinare. În cazul de față, astfel ordonate, cele trei locuri comune marchează cu strictețe personajele între care se vor stabili anumite raporturi din care va crește ulterior narațiunea. Să notăm că deocamdată, toate sunt notate pozitiv, atîta vreme cît raporturile dintre ele sînt echilibrate armonioase. O intervenție din afară („Greci neguțători / Dalbi împețitor / Din noulea țări / Despre Nadolii / Cele țări pustii”) schimbă raporturile dintre personaje, dezechilibrînd, prin cererea lor, armonia familială. Maica bătrînă și sfetil Constantin devin opozanți: „Mumă-sa n-o da” vs. „Dă-ți pe Voichița” sau „N-o dau pe Voica / că ea-n casă-mi face / focșorel pe vatră / apșoară-n găleată” vs. „-Maică, maica mea / le dăm pe Voica...” Intervine aici un loc comun, consemnat de Fochi sub nr. 85 - Periodicitate (ne)rituală: „O situație interesantă ne întîmpină în cazul a trei cîntece epice în care se povestește despre căsătoria fetei în afara satului ei, în <străinătate> chiar. În asemenea împrejurări, un actant își ia angajamentul de a o aduce pe fată, în mod periodic, în sînul vechii familii” (109). În varianta din Oltenia avem: „Că eu ț-oi aduce-o / Iarna de trei ori / Vara de cinci ori / Că sînt sărbători”, iar în varianta din Romanați, mai amplu, se zice: „Că ei s-or lega  / ca să ni-o aducă / vara de cinci ori / că sînt lucrători / nu sînt sărbători / de nouă ori iarna / că sînt sărbători / și nu sînt lucrători”. Repartiția numărului de veniri acasă, pe sezoane, merită ea însăși o discuție aparte, dar deocamdată nu ne oprim asupra ei. În plan epic, promisunea avea rostul de  a lichida, pentru moment, tensiunea creată între mamă și fiul cel mare, ca urmare a intervenției factorului perturbator: „grecii neguțători”. Intervenția unui nou agent extern produce drama; ciuma seceră viețile celor nouă feciori, moartea împiedicîndu-l pe cel mare să-și respecte promisiunea de a o aduce pe sora sa la casa părintească, așa cum se legase. Încălcarea unui jurămînt, nerespectarea legămîntului reprezintă, în gîndirea populară, un motiv serios ca cineva să devină după moarte strigoi. În răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, 11 consemnări atestă că strigoii se  fac din cei „care jură strîmb”, din cei care „au primit jurăminte sau blesteme grele” (o atestare), din „om mort jurat” (o atestare). Caracostea vorbește despre „existența unui tip primitiv în care fratele, din propriul îndemn, venea să ia pe sora lui”, (...).


Bibliografie selectivă
***, Antologie de proză populară epică, 3 vol., E. P. L. , București, 1966.
Alexandru Ioan, Nunta la români. Orații, prefață, Minerva/I. Moanță, București, 1974
Amzulescu Alexandru, Cîntece bătrînești, Minerva, București, 1974.
Apostol P., Motivul mioritic în cultura română, A. Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academeii RSR, București, 1964
Barbu Eugen, Jienii. Teatru popular haiducesc, prefață, Minerva/H. Oprișan, București, 1974
Bălan I. D., Influențe folclorice în poezia noastră actuală, 1955
Beniuc Mihai, Toma Alimoș. Balade haiducești, prefață, Minerva, București, 1973
Bistrițianu Alexandru, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Minerva, București, 1977
Bîrlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă, EPL, București, 1967
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, I, Minerva, București, 1981
Bîrlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică, București,
Brîncuș Grigore, Că narativ în balada populară, „LR”, an XXVI, nr. 5, 1977.
Brîncuș, Vocabularul autohton al limbii române, EȘE, București, 1983.
Burada T., O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880.
Caracostea D. & Bîrlea Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, Minerva, București, 1971.
Caraman Petre, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Minerva, București, 1983.
Călinescu George, Arta literară în folclor, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1964.
Călinescu George, Estetica basmului, EPL, București, 1965
Călinescu George, Universul poeziei (1948), Universul poeziei, Minerva., București, 1974.
Cesereanu D., Arghezi și folclorul, EPL, București, 1966
Chițimia I., Folclorul în substratul literaturii române vechi, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Constantinescu Nicolae, Observații asupra stilului unui povestitor muntean, „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXI, nr. 1-2, 1972.
Ciompec G., Motivul crerației în literatura română, Minerva, București, 1979
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXXII, 1973.
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academei RSR, București, 1973.
Cristea Valeriu, Balade istorice, prefață, Minerva/„Meșterul Manole”, București, 1975.
Densusianu Ovid, Folclorul. Cum trebuie înțeles, „Viața păstorească...”, E. P. L., București, 1966
Dima Alexandru, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936
Dima Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Minerva, București, 1971.
Fochi Adraian, G. Coșbuc și creația populară, Minerva, București, 1971.
Fochi Adrain, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Herseni Traian, Forme străvechi de cultură populară românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Hocart A. M., The Life-giving myth, London, 1952.
Ispas S. & Truță D., Propuneri pentru catalogul liricii orale românești, „R. E. F.”, tom XIX, nr. 2, 1974.
Ivănescu G., O influență bizantină sau slavă în folclorul românesc și în limba română: calioanul, „Folclor literar”, vol. I, Timișoara, 1967.
Levi-Strauss Claude, Antropologie structurale, Plon, Paris, 1958; Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978
Levi-Strauss Claude, Le Cru et le Cuit, Plon, Paris, 1964.
Levi-Strauss Claude, Religions comparees des peuples sans ecriture, „Problemes et methodes d histoire des religions”, Paris, 1968.
Levi-Strauss Claude, Gîndirea sălbatică, Editura Științifică, București, 1971.
Levi-Strauss Claude, L Homme Nu, Plon, Paris, 1971.
Ljungman W., Traditionswanderungen Euphrat-Rhein, F. F. C., Helsinki, 1938.
Muntean G., Epoca marilor clasici. Folclorul ca substanță a creației poetice originale, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Papadima Ovidiu, Iluminismul și clasicimul întîrziat. Opinia despre cultura populară - infuzia ei latentă în literatura epocii, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Pop Dumitru, Plugușorul - sinteză folclorică românească, „Studii și comunicări”, Sibiu, I, 1982.
Pop M. & Ruxăndoiu P., Folclor literar românesc, E. D. P. , București, 1976.
Pop M., Caracterul formalizat al creațiilor orale, „Secolul 20”, nr. 5, 1967, p. 157
Propp V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, București, 1973.
Roșianu Nicolae, Stereotipia basmului, Univers, București, 1973.
Rotaru I., Eminescu și poezia populară, EPL, București, 1965.
Ruxăndoiu P., Formele descriptive al poeziei riturilor agare, „Analele Universității București. Științe sociale-filologie”, an XII, vol. 28, 1963.
Sorescu Marin, Novac și zîna. Balade fantastice, prefață, Minerva /I. Șerb, București, 1973
Ulici L., Recurs, Cartea Românească, București, 1971
Țoiu C., Miorița. Balade păstorești, prefață, Minerva, București, 1974
Vianu Tudor, Estetica, E. P. L., București, 1968
Vrabie Gh., Folclorul. Obiect-principii-metodă-categorii, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Vrabie Gh., Basmul cu soarele și cu fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Minerva, București, 1973.
Wellek R. & Warren A., Teoria literaturii, E. L. U., 1967.

Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185

3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd  o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare  cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi  prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).

Descentralizarea (FREGE 1986)

Xavier Frege, Descentralizarea, trad. L. Șabac și A. Petrescu (Paris 1986), Humanitas / Economie - Repere - 1, București, 1991, 159 p.

7 Introducere

13 I. Franța centralizată
1. Tablou generalizat al centralizării
2. Măsoară de zece ori și taie o dată
3. Cum este la ceilalți?

43 II. Argumente în favoarea descentralizării
1. În întâmpinarea transformărilor economice și sociale
2. Metafora „dezvoltării locale”
3. Prevenirea dezechilibrelor

77 III. Domeniile de activitate ale descentralizării
1. Agenda unei reforme
2. Drepturile și libertățile unităților teritoriale locale
3. O nouă repartiție a competențelor
4. Planificare regională și intervenționism economic
5. Noi finanțe publice locale?
6. Punerea în aplicare a noilor statute

126 IV. Aspectele prospective ale descentralizării
1. Probleme complexe
2. O nouă recunoaștere a statului
3. Contractualizarea crizei?
4. Autonomia reprezentanților aleși sau autonomia cetățenilor?

153 Anexe
1. Tehnopoli, parcuri științifice și zone pentru inovații și realizări științifice și tehnice (Zirst)
2. Concurența dintre teritorii și unități teritoriale, ținuturi și zone de locuri de muncă
3. Marile orașe în procesul descentralizării

158 Bibliografie
1. Lucrări generale
2. Lucrări speciale
3. Marile raporturi ale administrației

coperta IV

Ce modificări din societate justifică descentralizarea? Este ea inevitabilă? Care este noua repartiție între a competențelor între localități, departamente, regiuni și stat? Există între ele un transfer de mijloace? Oare descentralizarea trece asupra colectivităților locale răspunderea crizei?

Xavier Frege este profesor de științe economice, specialist în finanțe publice. În prezent lucrează la problematica descentralizării în cadrul administrației franceze.

Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59

(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare  de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204

(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii,  / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei  alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).