Vasile Cojocaru: „Teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale” (GAVRILĂ LOGHIN 1990)

 Victoria Gavrilă Loghin, Vasile Cojocaru: „Teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale”, „Tomis”, Constanța, 2001

-Stimate Vasile Cojocaru, acum, la câteva luni după preluarea conducerii teatrului, care sunt problemele pe care le-ați găsit și cele cu care vă confruntați în prezent?

+ Problemele au fost mediatizate la vremea respectivă, adică am găsit un colectiv dezbinat, spectacolele nu se mai puteau juca pentru că plecaseră oameni, și așa mai departe. Între timp, din mers, am reușit, fără a face vreo premieră, să repunem pe scenă șase dintre piesele jucate anterior și să încerc să mențin, pe linia de plutire, corabia asta minunată, numită Teatru. Anul trecut, am reușit chiar să atingem volumul de încasări planificat. Anul acesta, am început lucrul, alături de Yannis Margaritis, la Adunarea femeilor a lui Aristofan (cu premiera la 27 martie a. c., cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului), care a fost îngreunat de traducerea inițială, ce nu avea nici un haz, fiind scrisă într-un limbaj academic, pretențios. Or, Aristofan este un autor extrem de direct în intenții și limbaj. A-l aduce la un limbaj cotidian a fost o problemă nu prea ușoară și a trebuit să o fac într-un timp foarte scurt. Problema cea mai serioasă este problema banilor, a bugetului. Față de un necesar de șaptesprezece miliarde de lei, ce ne-ar fi permis să renovăm sala, acum fiind jenante condițiile în care sunt primiți spectatorii, pe niște fotolii mai proaste decât cele de la cinematograf (care, între timp, s-au mai renovat și ele), fără aer condiționat și așa mai departe, am primit un buget de șapte miliarde și jumătate.

-În acest context, ce veți face?

+ A trebuit să efectuăm o reducere de personal, aici mulți arătându-se înțelegători. Au fost și niște abateri disciplinare care au dus la eliminarea unora, au fost câteva contracte pe perioadă determinată ce s-au încheiat, au fost și colegi pensionari acre au înțeles situația și s-au retras (urmând a colabora pe bază de convenție civilă), deci reducând douăzeci și unu de salariați din totalul de o sută șaptesprezece (cât are personalul teatrului), am ajuns la un nivel rezonabil. O sută șaptesprezece pare un număr mare de personal, dar trebuie să se înțeleagă că sunt două secții: Teatrul Dramatic și Teatrul de Păpuși „Elpis”, că la un spectacol lucrează nu numai actorii, regizorul și scenograful, ci și tâmplarii, croitorii, mașiniștii, operatorii de decor, maiștri electricieni, luminiștii, sonorizatorii, peruchierii, machiozele, sufleurii și așa mai departe. Un teatru are, prin tradiție, posturile lui, iar în administrație, vrei, nu vrei, trebuie să fie cei douăzeci și doi de oameni, pentru că sediul e ditamai clădirea și sunt necesari supraveghetori de sală, plasatori, pompieri, portari etc. În afara fondului de salarii, cheltuieli mari sunt cu apa, încălzirea, curentul electric. Ce vină are bietul artist dacă gigacaloria a fost majorată de trei ori față de anul trecut, la fel și kilowatul? De exemplu, numai în luna ianuarie încălzirea ne-a costat douăzeci și patru de milioane , iar curentul electric vreo patruzeci de milioane! Iată, deci, cum s-au dus o sută de milioane! Nenorocirea este că nu am regizor angajat, nu am un scenograf angajat și a trebuit să renunța și la Carmencita Brojboiu (angajată prin cumul de funcții), pe care o iubesc și o stimez foarte mult. E un mare artist al României la ora actuală, dar a trebuit să renunț și la ea, și ăsta e un lucru care mă doare efectiv!

- Și atunci ce a mai rămas?

+ Din păcate, din proiectul pe care-l avansasem (cinci premiere la Dramatic și două la Păpuși), o să trebuiască, din pricinile menționate, să reduc mult.

-În aceste condiții de austeritate, cum se va sărbători aniversarea a cincizeci de ani de la întemeiere teatrului?

+ Mă gândisem la o sărbătoare a orașului, cu invitați de marcă, cu foști colaboratori, cu foști actori și regizori ai teatrului, care at fi trebuit aduși de pretutindeni. Totul ar fi necesitat un efort financiar destul de mare, adică o treime din bugetul actual. De făcut, o să facem ceva, însă adaptat la noile condiții, deci mult mai modest. Din Teatrul Dramatic s-a desprins ulterior Teatrul de Estradă „Fantasio” și Teatrul Liric (Opera de azi). Vom contacta și Orchestra Simfonică și vom face o săptămână a teatrului constănțean, în care noi să participăm cu două spectacole, o să joace și Opera și „Fantasio”, însă totul pe aceeași scenă, aici. Filarmonica va da și ea un concert. Vom invita pe cine vom putea și o să ne sărbătorim în măsura în care vom găsi sponsori.

- În contextul austerității bugetare, în oraș umblă un zvon privind agenția teatrului. Care este statutul actual al agenției teatrului și cum vedeți statutul viitor al acestei instituții, pentru a combate orice suspiciune și pentru a fi transparenți?

+ În acest moment, agenția teatrului funcționează cu un afișor și doi casieri, organizatori de spectacole, care aleargă în toate părțile să capaciteze potențialul public constănțean să vină la teatru. Fac și ei ce pot. Spectatorul constănțean, din păcate, sau din fericire pentru el, se împarte în două categorii: sunt spectatori care vin la teatru din snobism la spectacole de aiurea, indiferent dacă acestea sunt bune sau proaste, important este că vin de la București, de exemplu. Tot ce vine de la București e bun, tot ce e autohton nu e bun. Sunt inși care nu au venit de douăzeci-treizeci de ani la teatru, nici chiar la marile spectacole, premiate de nenumărate ori, cum au fost cele de la Festivalul Teatrului Antic (Pentesillea, Revelion la baia de aburi, Unde-i revolverul?, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă), jucate excepțional la Constanța. Mai există și alt gen de spectatori, aceia comozi, care trebuie stârniți, care după ce vin o dată, le place! Dar sunt și fidelii teatrului, deja îl cunosc, și ei sunt aceia pentru care trebuie să rezistăm. În Consiliul de administrație ni s-a părut că ar mai eficient pentru agenție dacă am face un contract în participațiune, cu cineva interesat să preia problema distribuirii biletelor. Oamenii de la agenție s-au oferit să încerce, fără a pierde posturile din schemă, pentru că, dacă încercarea aceasta nu e bună, să se poată reveni la forma inițială. Ni s-a părut interesant că, prin acest contract, ei ar opri treizeci la sută, iar noi am obține restul de șaptezeci la sută. astfel, oamenii mei ar fi angajați și ar câștiga și bani, oricum mai mult decât milionul și ceva pe care îl au acum. Între timp, am discutat și cu Compress Advertising, dar ei nu sunt interesați să facă organizare de spectacol, ci ar dori un mic spațiu în care să-și facă publicitate, și atunci am fi câștigați cu toții. Din aceste ouă idei, se poate prefigura pe viitor, una care să aducă mai multă lume în sală. Iar ce zvonuri umblă prin târg, nu mă interesează câtuși de puțin, pentru că, îndeobște, teatrul e un loc public în care oamenii fac lucruri excepționale, și despre ei trebuie să se vorbească, pentru că altfel nu se poate!

- Ce proiecte de viitor aveți?

+ Până la vară vom scoate Crazzy Cats, spectacol nejucat de mai bine de patru-cinci ani, o comedie ce cred că ar avea în continuare public și pentru matineele școlare și Soacra cu trei nurori, o adaptare în versuri, foarte izbutită, după Ion Creangă. Cam asta e ceea ce putem face. În speranța că vom găsi soluții (cum ar fi schimbarea obiectului de activitate), alături de spectacolul de teatru să pot presta servicii la terți (de exemplu, în ateliere) sau dacă reușește experimentul cu agenția, să aduc spectacole din alte părți (în calitate de impresar de spectacole). Dacă vom reuși să strângem bani, cu toate că e costisitor, în toamnă aș dori să facem O scrisoare pierdută a lui Caragiale.

- Vă urăm succes deplin!

„Gong 1986-1987 la Fantasio” (1986)

 După o stagiune estivală bogată, la a cărei reușită colectivul Teatrului „Fantasio” și-a adus o substanțială contribuție, toamna a adus binemeritata relaxare a concediilor, dar și grija pregătirii noii stagiuni, 1986-1987. Stagiune care, la „Fantasio”, a fost promițător preludiată de premiera „Fantasio color”. O premieră care a putut fi aplaudată de spectatorii constănțeni și apoi de publicul din Norderney (RFG), unde secția de estradă a teatrului întreprinde un turneu autumnal. Și secția de balet contemporan și clasic „Fantasio” se află într-un turneu devenit tradițional în Europa (RFG, Benelux, Austria, Elveția) - până la sfârșitul lunii ianuarie 1987 - fiind invitată să participe și la un spectacol cu opereta „Klivia”.

Celelalte premiere 1986-1987 ale Teatrului „Fantasio” se vor numi: la secția de revistă un nou spectacol din seria „Râs non stop cu Jean și Gelu”; la secția muzicală pentru copii și tineret „Pinochio”, adaptare liberă de Constantin Brehnescu după piesa lui Carlo Collodi, realizat în stilul commedia dell arte - muzica Aurel Manolache, coloana sonoră Mircea Drăgan, mișcare scenică Istvan Korotszi, regia C. Brehnescu, fiecare actor interpretând 3-4 roluri, iar schimbările de decor petrecându-se la vedere; la secția de balet clasic și contemporan premiera baletului „Cinderella” (Cenușăreasa) de Procofieff, în regia și coregrafia lui Oleg Danovschi.

O frumoasă și atrăgătoare perspectivă, care va adăuga, fără îndoială, noi izbânzi la palmaresul acestui valoros colectiv artistic. Și poate ar fi aici locul să amintim motivele de satisfacție oferite colectivului „Fantasio” de activitatea desfășurată în stagiunea estivală 1986.

În intervalul căreia secția de estradă a reușit performanța de a juca, seară de seară, în paralel, câte două spectacole („Râs non stop cu Jean și Gelu”; „Nuntă la Fantasio”; Fantasio Service - Parada glumelor - Parada melodiilor”) . Ca o noutate: concertul spectacol susținut de orchestra „Fantasio” și tinerii interpreți participanți la Concursul de creație și interpretare de muzică ușoară Mamaia 1986. De fapt, o inspirată modalitate de a prezenta publicului din stațiunile litoralului, în avanpremieră, acest festin muzical estival și de a prilejui tinerilor concurenți ocazia unor repetate și necesare ieșiri la rampă. Să notăm și participarea orchestrei de concert „Fantasio” la concursul de la Mamaia, unde a susținut acompaniamentul la secția de interpretare și a obținut Premiul II la creație cu melodia „De dragoste”: muzica A. Manolache, text Sașa Georgescu, interpretare Corina Chiriac.

„De la estradă la revistă” („TOMIS” 1977)

 ?, De la estradă la revistă, „Tomis”, 1977

Distins cu premiul I la faza republicană a Festivalului național „Cântarea României”, noul spectacol de la „Fantasio” (Veselia n-are vârstă) se adaugă la bogatul palmares de succese ale revistei constănțene. Am putea afirma - fără falsă modestie - că acest prestigios succes este confirmarea unei valori recunoscute, este rezultatul acumulărilor petrecute sub ochii noștri, pe parcursul a peste 20 de ani de activitate.

Privind retrospectiv, drumul de la estradă la revistă a stat sub semnul receptivității în fața noului, al adaptării la exigențele mereu crescânde ale spectatorilor. Ținând pasul cu cerințele publicului, reflectând prompt inerentele fluctuații de gust, înscriindu-se într-o arie tematică de certă actualitate - teatrul nostru de revistă și-a consolidat, treptat, reputația de „vedetă” a genului. Iar cel mai bun lucru care se poate spune despre el este că a format și a grupat de-a lungul timpului oameni de o vădită profesionalitate, care se dăruiesc publicului cu tot ce au mai bun.

Iată-ne, deci, în fața unei premiere care și-a propus să fie o demonstrație absolută de valoare, o trecere în revistă a tuturor „forțelor” disponibile în materie! Desigur, succesul este incontestabil. Nu putem afirma, însă, că au fost eliminate clișeele și că s-a realizat spectacolul total.

Mai întâi, câteva cuvinte despre scenografia spectacolului - element de primă importanță pentru orice „show” care se respectă. Dan Sachelarie își dovedește din nou talentul, modificând spațiul scenic fără decorativism sofisticat, construind decorul în adâncime, pe principiul armoniei simetrice. Se poate vorbi chiar despre o colaborare efectivă cu coregraful, vizând complementaritatea accesoriilor scenice în sporirea mobilității baletului, cât și folosirea acestuia din urmă ca simplu element decorativ. Cornel Patrichi este și el în nota de modernitate cu care ne-a obișnuit, iar corpul de balet lucrează cu o vădită plăcere sub conducerea sa. De semnalat repunerea în drepturi a alegoriei coregrafice (a dansului ca metaforă, în general) - pentru care baletul „Orașul meu” constituie un excelent exemplu. De data asta, parcă mai mult decât altădată, Patrichi își structurează baletul pe idei generoase și pe teme clare...

Aurel Manolache și H. Mălineanu semnează muzica spectacolului, creându-se și prin aceasta impresia generală de unitate, dat fiind faptul că școala componistică a celor doi este cam aceeași. Ne referim la modalitățile comune de orchestrație, la aprecierile în ceea ce privește valorificarea filonului folclorului, (...).