Insula Ovidiu în 1972 („Litoral” 1972)

<
Fără a avea caracterul unei excursii turistice, o plimbare cu vaporașul pe Siutghiol e plăcută, fiindcă, la capătul ei, pe iubitorul de natură îl așteaptă un colț de peisaj încă prea puțin alterat de intervenția modernismului. Este insula Ovidiu, unde în decor și în condiții aproape rustice poți să mănînci o saramură de crap „după rețeta casei”și să asculți tînguirile viorilor și țambalului, principalele „vedete” ale tarafului ce concertează acolo. Iar dacă întîrziați, nu vă faceți griji: vaporașul nu se poate întoarce din ultima cursă, pînă nu-i „culege” pe toți ce au îndrăgit prea mult insula de pe Siutghiol.
>

SURSA
***, La insulă, „Litoral”, Constanța, ?.?:1972, p.?.

„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)

 Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?

Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.

Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.

Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.

Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).

„De la estradă la revistă” („TOMIS” 1977)

 ?, De la estradă la revistă, „Tomis”, 1977

Distins cu premiul I la faza republicană a Festivalului național „Cântarea României”, noul spectacol de la „Fantasio” (Veselia n-are vârstă) se adaugă la bogatul palmares de succese ale revistei constănțene. Am putea afirma - fără falsă modestie - că acest prestigios succes este confirmarea unei valori recunoscute, este rezultatul acumulărilor petrecute sub ochii noștri, pe parcursul a peste 20 de ani de activitate.

Privind retrospectiv, drumul de la estradă la revistă a stat sub semnul receptivității în fața noului, al adaptării la exigențele mereu crescânde ale spectatorilor. Ținând pasul cu cerințele publicului, reflectând prompt inerentele fluctuații de gust, înscriindu-se într-o arie tematică de certă actualitate - teatrul nostru de revistă și-a consolidat, treptat, reputația de „vedetă” a genului. Iar cel mai bun lucru care se poate spune despre el este că a format și a grupat de-a lungul timpului oameni de o vădită profesionalitate, care se dăruiesc publicului cu tot ce au mai bun.

Iată-ne, deci, în fața unei premiere care și-a propus să fie o demonstrație absolută de valoare, o trecere în revistă a tuturor „forțelor” disponibile în materie! Desigur, succesul este incontestabil. Nu putem afirma, însă, că au fost eliminate clișeele și că s-a realizat spectacolul total.

Mai întâi, câteva cuvinte despre scenografia spectacolului - element de primă importanță pentru orice „show” care se respectă. Dan Sachelarie își dovedește din nou talentul, modificând spațiul scenic fără decorativism sofisticat, construind decorul în adâncime, pe principiul armoniei simetrice. Se poate vorbi chiar despre o colaborare efectivă cu coregraful, vizând complementaritatea accesoriilor scenice în sporirea mobilității baletului, cât și folosirea acestuia din urmă ca simplu element decorativ. Cornel Patrichi este și el în nota de modernitate cu care ne-a obișnuit, iar corpul de balet lucrează cu o vădită plăcere sub conducerea sa. De semnalat repunerea în drepturi a alegoriei coregrafice (a dansului ca metaforă, în general) - pentru care baletul „Orașul meu” constituie un excelent exemplu. De data asta, parcă mai mult decât altădată, Patrichi își structurează baletul pe idei generoase și pe teme clare...

Aurel Manolache și H. Mălineanu semnează muzica spectacolului, creându-se și prin aceasta impresia generală de unitate, dat fiind faptul că școala componistică a celor doi este cam aceeași. Ne referim la modalitățile comune de orchestrație, la aprecierile în ceea ce privește valorificarea filonului folclorului, (...).