„Viața Filialei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

*

Semnalăm cu plăcere patru noi apariții editoriale. Cărțile aparțin colegilor noștri de redacție, voci distincte în peisajul literar românesc: Constantin Novac - Punctul mort (roman, Constanța, Editura Ex Ponto), Nicolae Motoc - Fragilități (versuri, Constanța, Editura Metafora), Florin Șlapac - Zăpodie (poem, București, Editura Niculescu), Sorin Roșca - Paznicul gerului (versuri, Iași, Editura Timpul).

*

Sâmbătă, 26 octombrie, Editura Leda a lansat la Muzeul de Artă, în prezența autorului, volumul de haiku O lentilă pe masă / A lens on the table de Constantin Abăluță. Despre autor și carte au vorbit: Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Ion Codrescu și consilierul editorial Valentin Sgarcea.

*

Nicolae Motoc și-a lansat volumul Fragilități, vineri, 22 noiembrie, în cadrul aceleiași frumoase săli a Muzeului de Artă Constanța. Dialogul critic a fost susținut de Gabriel Rusu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Ion Roșioru și arh. C. D. Mazilu - președintele Fundației Culturale Teodor Burada, care a sponsorizat această întâlnire. Au recitat actorii Diana Cheregi și Vasile Cojocaru. Sâmbătă, 23 noiembrie, ora 18,00 Nicolae Motoc a fost invitatul emisiunii Dobrogea - repere spirituale, realizată de postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Corina Apostoleanu.

*

Florin Șlapac a fost invitatul emisiunii O carte în discuție realizată de Ana Maria Munteanu la postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Dan Perșa, Eugen Nasta. Au recitat fragmente din poemul Zăpodie tinerii actori Gabriel Duțu și Laura Crăciun de la Teatrul Dramatic Constanța.

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995

*

La „Casa Presei Libere” din București, directori și redactori șefi de al majoritatea publicațiilor centrale și locale, posturi de radio și tv, agenții de presă, organizații profesionale și sindicate ale jurnaliștilor și editorilor de presă au hotărât constituirea unui organism reprezentativ și unanim recunoscut, care să fie partenerul de dialog unic cu Puterea. Acest organism va avea menirea de a apăra interesele profesionale, juridice și economice ale presei în raport cu marile dificultăți cu care se confruntă: monopolul hârtiei, difuzare, fiscalitate etc. De la Constanța, semnatarii comunicatului de constituire, doar Arcadie Strahilevici de la „Cuget Liber”. Să fie într-un ceas bun!

*

Deși de profesie asistent medical, Ilie Popescu din Constanța este posesorul unei impresionante sculpturi realizate în piatră de un autor mai puțin cunoscut prin sălile de expoziție: Marea Neagră! Ineditele opere de artă pot face cu prisosință obiectul unei expoziții: dar cine-l ajută pe Ilie Popescu?

*

La Teatrul Dramatic din Constanța o nouă premieră: excelenta piesă a lui Miguel Mihura „Trei jobene”, în regia artistică a lui Andrei Mihalache. În distribuție: Nina Udrescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu și alții. Vom reveni în numărul viitor cu o amplă cronică.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit expoziția de pictură „Femeia și marea”, care a reunit lucrări semnate de Rodica Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Jeni Mazilu și Sonia Machei. Despre lucrările expuse și despre autoare a vorbit Valentin Donici.

*

Au apărut primele trei numere ale unei noi publicații școlari: „Zări albastre”, editată de Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Beneficiind de tehnoredactare computerizată computerizată, de condiții grafice excelente, noua revistă este rodul pasiunii unui grup de adolescenți de profesorul Florin Pietreanu. Succes și zbor înalt spre... zări albastre!

*

Elevii școlii nr. 16 din Constanța sunt autorii unei admirabile expoziții de colaje grafică, intitulată cum nu se poate mai potrivit „Atitudini”. Reunind peste 300 de lucrări, inspirat alese de profesorul Adrian Drăguț, expoziția a fost găzduit de Muzeul Marinei Române.

*

Asociația Filatelică „Tomis” din Constanța a editat cel de-al treilea număr al revistei „Magazin Filatelic”, care se remarcă prin valoarea deosebită a colaborărilor incluse în sumar, prin diversitatea problematicii specifice puse în sumar. Reținem editorialul „Ce ne dorim în 1995”, semnat de Simion Tavitian, redactor șef, „Levantul filatelic”, de Valentin Avramescu, corespondența din Germania, de la dr. Liviu N. Cristea, „Moneda română” de  Gheorghe Moldoveanu.

*

Dovedind că este la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, neînfricatul revoluționar local Lazăr Cercel a creat mare supărare forțelor de ordine și locatarilor din imobilul situat pe bulevardul Tomis, la parterul căruia a fost înființat „Clubul 22”. După explozia bombei de la Suceava, după alarmele false de la Otopeni și Iași, hazliul nostru luptător, aflat în conflict cu aripa Metin Cerchez și amenințat cu evacuarea forțată, a trâmbițat scutierilor că, la nevoie, va detona o butelie românească de aragaz. Spre marele noroc al vecinilor de la etaj, butelia s-a dovedit a fi defectă. Alea normale iau foc și explodează și singure! Mascarada a luat sfârșit cu sprayuri paralizante, răcnete, cocteiluri Molotov și tradiționale înjurături mioritice, dar serialul „Lazăr și ai lui” va continua cu episodul „Revanșa temutului Parpanghel”!

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

„Jurnal de turneu” (COLOMIEȚ 1975)

 Ileana Colomieț, Jurnal de turneu, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1975

După ce Teatrul de dramă și comedie din Constanța s-a prezentat în Capitală cu un turneu nu prea concludent, aceasta pentru că atât Nevestele vesele din Windsor - Shakespeare, cât și Mascarada - Lermontov, erau spectacole vechi, de aproape doi ani, spectacole evident uzate, s-a efectuat și un alt turneu, cel al criticilor la sediul teatrului. ATM-ul a oferit unui grup de cronicari de a cunoaște direct activitatea celor din Constanța, o acțiune binevenită, deoarece ne-a făcut să ne schimbăm radical părerea despre acest colectiv, despre repertoriul și posibilitățile sale. Și acum să încercăm să încercăm a reaminti cele văzute.

MICUL PRINȚ la Teatrul de Păpuși - Într-un spațiu marcat puternic de culoare neagră s-au compus, dintr-o serie de elemente la început bizare, ca într-un vis fantastic, personajele lumii lui Saint-Exupery. Am fost prinși de minunata poveste adresată atât celor mici, cât și celor mari, povestea Micului Prinț, pe care regizorul Andrei Belgrader și scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu au înviat-o scenic cu o fantezie debordantă. Ne-am aflat mereu parcă în lumea pictorilor fantastici, descoperind în fiecare tablou câte o metaforă organic servită de jocul păpușilor. Ideea creării, sub ochii spectatorului, a personajelor din elemente esențiale, care plutind parcă într-un haos, în imponderabilitate se regăseau în cele din urmă compunând regi ai unor ținuturi inimaginabile, a dinamizat întreaga reprezentație. Acest Mic Prinț a certificat unui director de scenă de talent, consecvent în viziunea sa regizorală, un director de scenă al cărui nume se reține - Andrei Belgrader. Micul Prinț, întrupat de o păpușă cu un farmec și deosebită expresivitate, a căpătat viață datorită sensibilei actrițe Aneta Christu. În același spectacol, Sandu Simionică, de la Teatrul Dramatic, în rolul aviatorului, cu firesc, cu o voce plăcută, cu o discretă duioșie interioară, ne-a condus prin povestea lui Saint-Exupery. Micul Prinț este cu adevărat o reprezentație ce merită aplauze la scenă deschisă. De altfel, calitățile acestui spectacol au fost relevate și în turneul pe care ulterior Teatrul l-a întreprins la București.

VIFORUL la Teatrul de dramă și comedie - Mai întâi am avut plăcuta surpriză de a descoperi doi actori tineri cu deosebite calități: Mircea Creți și Diana Cheregi, apoi un spectacol lucrat cu corectitudine, servit de o distribuție bine aleasă. Într-un cadru scenografic frumos ca aspect exterior, dar nu întru totul funcțional (scenografia Mihai Tofan), regizorul Gheorghe Jora a încercat o reinterpretare a dramei istorice scrise de Delavrancea. Reinterpretarea era posibilă pentru că piesa oferă toate datele, Ștefăniță fiind un personaj complex, scriitura modernă a textului dând diferite argumente în favoarea unei noi viziuni regizorale, dar la un moment dat am avut senzația contrazicerii. Gândul regizoral, indicațiile date actorilor, veneau în direct conflict cu textul. Încercarea a de a o transforma pe doamna Tana în salvatoare a tronului și țării ni s-a părut neîntemeiată, pentru că textul nu are resurse să susțină o astfel de idee. În ciuda acestor inadvertențe ale viziunii regizorale, actorii și-au compus cu siguranță personajele. Mircea Crețu în Ștefăniță a susținut întreg spectacolul. Înzestrat cu o voce puternică, cu o gamă variată de nuanțe, cu un temperament scenic vulcanic, Mircea Crețu nu a făcu din Ștefăniță un tip patologic, tarat, ci un domn cu o voință de excepție. încorsetat de amintirea personalității lui Ștefan pe care vrea să o domine. Alături de Mircea Crețu, Diana Cheregi, cu o prezență scenică aparte, coborâtă parcă din frescele bizantine, a încercat cu inteligență și nuanțare în gest și replică „reinterpretarea” doamnei Tana. Am revăzut-o apoi cu plăcere pe Ileana Ploscaru, care în Oana a devenit femeia plină de sensibilitate, jucând o nebunie cu tâlc, contrapunctând violența domnului cu amintirea discretă a vremii liniștite a lui Ștefan. Imaginat ca un apostol, Sandu Simionică în Luca Arbore continuă înțelepciunea domnului trecut, înfruntă mânia lui Ștefăniță, actul jucând cu multă personalitate, dar, totuși, datorită regiei, imaginea de ansamblu a personajului a rămas puțin schematică. Întreg spectacolul a lăsat senzației confruntării între rău și bine, fără a fi speculate nuanțele textului. Viforul rămâne însă o reprezentație ce merita a fi inclusă în repertoriul turneului din București.

CASA BERNARDEI ALBA. Cușca în care se zbat fetele Bernardei a fost, de la prima ridicare a cortinei, metafora clară pe care regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco a impus-o întregii reprezentații. Piesa lui Federico Garcia Lorca a fost supusă unei viziuni regizorale clare, consecvente, poate însă prea unilaterală. Pedalarea pe latura erotică, pe isteria manifestă cauzată de claustrare, a creat uneori impresia împingerii spre patologic a conflictului. Actrițele Marcela Sassu, Zoe Caraman-Ștefan, Valentina Șambra, Ana Mirena, Aurora Simionică și Valentina Bucur și-au însușit concepția regizorală, realizând, fiecare, partituri actoricești pline de adevăr. O notă de excepție a adus în spectacol Agatha Nicolau, pentru care crizele isterice ale personajului său, Martirio, au fost prilejul dezvăluirii unei largi game interpretative. Casa Bernardei Alba se înscrie printre spectacolele deosebite ale teatrului constănțean, spectacol cu o amprentă personală, ieșit din comun datorită regiei, oferind prilej de afirmare unor actrițe cu capacități interpretative diverse.

N-AM UCIS! - este de fapt cunoscutul text MARIE-OCTOBRE, o piesă-anchetă, scrisă de un grup de autori, o piesă fără deosebite virtuți literare, supusă tiparelor genului. Pe acest text, de o calitate mediocră, dar cu partituri actoricești generoase și dificile, tânărul regizor Silviu Purcărete a creat un spectacol de ținută, un spectacol ce acaparează atenția sălii, stârnește interesul. Un merit prim al regizorului poate fi considerat modul în care a gândit distribuția, căutând astfel să acopere cerințele tipologice impuse de text. Un alt merit, modul cum în permanență a dirijat mișcarea actorilor în scenă, cu multă precizie, impunând ritm acțiunii, mobilând dezbaterea prin mișcare, Decorul, semnat Eugenia Tărășescu-Jianu, dă o eleganță funcțională reprezentației. Ileana Ploscaru în rolul Marie-Octobre realizează o partitură unică, știe să-și urmărească partenerii fiind prezentă în tăcere la replica fiecăruia (lucru cam rar întâlnit în teatru), știe să-și respecte partenerii, susținându-le în tăcerea replica și mișcarea. Este inegalabilă în acea secvență a acuzării, când printr-un singur „nu” comunică drama întregii existențe a personajului său. Lucian Iancu în Simoneau se afirmă ca un actor cu o pregnantă inteligență scenică, expresiv, comunicând mereu subtextul replicii. Cu siguranță și personalitate își creează personajul Jean Ionescu, patronând discret întreaga anchetă. Emil Sassu, Romeo Mogoș, Viorel Popescu, Constantin Guțu, George Stancu, Longin Mărtoiu, Sandu Simionică și Valentin Bucur își au la rândul lor micul recital actoricesc, convingător, dovedind încă o dată ce înseamnă o bună distribuție a actorilor, întâlnirea cu partitura convenabilă fiecăruia.

Iată deci trei reprezentați care arată că Teatrul de dramă și comedie din Constanța are un colectiv omogen cu diverse posibilități, un colectiv care, prin Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Sandu Simionică, Agatha Nicolau, George Stancu și mai tinerii Diana Cheregi și Mircea Crețu poate concura cu unele colective teatrale mai „centrale”. Cele trei reprezentații, indiferent de unele obiecții care li s-ar putea aduce, sunt spectacole de ținută artistică, configurând profilul unui repertoriu bine gândit. Atunci oare de ce n-am vizionat și la București Viforul, Marie-Octobre sau Casa Bernardei Alba?! Nu sunt ele în acest moment cele mai reprezentative spectacole pentru teatrul constănțean?