Radu Stancu, Între neputință și iresponsabilitate

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 31-32

„Premii și premiați” (PINDU 1999)

 ***, Premii și premiați, „Tomis”, Constanța, 1999

*

Academia de Științe, Literatură și Arte împreună cu Universitatea din Oradea, cu sprijinul câtorva prestigioase asociații și fundații, au organizat la Cercul Militar, în perioada 2-5 septembrie 1999, a II a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și ediția a VII a Salonului Internațional de Carte, manifestări culturale onorate de prezența a peste 110 invitați din 15 țări, între care acad. prof. Georges Thines, vicepreședinte al Academiei Belgiene, Adam Puslojic (Serbia), Miron Kiropol (Franța), Ion Miloș (Suedia), Kazem Shahryari (Iran), acad. Gabriel Țepelea, Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, Marius Tupan, Aurel Rău, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu (România) etc.

Colocviul Poezie și libertate - o religie pentru mileniul trei, prin comunicările scriitorilor Constantin Abăluță, Valeriu Stancu, Mircea Popa, I. Miloș, A. Puslojic a captivat atenția unui auditoriu select și receptiv. Programul a inclus un amplu miting poetic (...) numeroase lansări de carte, între care și monumentalul Dicționar al poeziei române în limba franceză.

*

Premiile Festivalului au onorat personalități precum Jean Jacques Celly, Alexandru Lungu sau Angela Marinescu. Salonul de carte a obținut distincții pentru poezie (Denisa Comănescu, Urma de foc, Editura Axa, Botoșani, 1999; Jacques Izoard, Le Bleu et les Poussieres, La Diffence, Paris; Adrian Alui Gheorghe, Complicitate, Libra, București, 1999; Miron Blaga, Cântece de revoltă și moarte, Anotimp, Oradea, 1999), proză (Marius Tupan, Rătăcirea Domnului, Fundația Luceafărul, București, 1999), critică (M. Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Globus, București, 1999), eseu (Aurel Chiriac, Pictura bisericilor de lemn românești în secolul al XVIII le a și al XIX lea, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1999) și traducere (Jose Luis Reina Palazon pentru traducerea în spaniolă a cărții lui J. W. Goethe, La vida es Buena, Visor, Madrid, 1999; V. Stancu pentru traducerea în franceză a poeziilor din volumul colecției „Poesis” al Festivalului Internațional de Poezie ediția a II a; Radu Țuculescu pentru traducerea din germană a volumului America nu există, Cogito, 1989 și Der Dichter Lacht, autor Tadeus Pfeifer, Biblioteca Revistei „Familia”, 1999), ca și câteva premii speciale. Printre cei distinși cu elegante  „pentru multe editoriale deosebite” s-a aflat și revista „Tomis”, recompensată pentru „consecvența și coerența programului său cultural”.

Din partea revistei „Tomis” au participat scriitorii Sorin Roșca și Marian Moise.

„Cine, ce și cum traduce?” (RĂU 1992)

 Aurel Rău, Cine, ce și cum traduce?, „Tomis”, Constanța, XXVII, 262, ian. 1992, p. 6

Din punctul meu de vedere, într-un anumit sens, nu există o deosebire fundamentală între traducerea artistică a unui text literar și crearea lui în prima formă. Cînd mă hazardez să spun asta, am în vedere nivelul  estetic la care se situează amîndouă ipostazele sau îndeletnicirile - deopotrivă pretinzînd transpirație și inspirație.

Afirmația poate privi atît traducerea de poezie cît și cea de proză, dar eu aș vrea să mă restrîng la traducere de poezie, să ilustrez gîndul meu prin ea.

Ce se întîmplă, de fapt, cînd traduci versuri, luîndu-ți în serios acest angajament sau joacă, evident? Ai în față o poezie într-o limbă străină, care te fascinează. O citești, o trăiești. Florile ei îți cad în suflet sau pe pălărie, cum zice Arghezi, dar ele există indiferent de tine. Din clipa cînd îți propui să-i dai un veșmînt într-o altă limbă, lucrurile se schimbă radical. Poezia din textul cu pricina e brusc numai Poezia din orice lucru, din atîtea împrejurări ale vieții, în care doar o simți, o intuiești, o auzi, o vezi, fără să fie dusă, ridicată la expresie.

Prin simpla intenție de a-i înlesni o atare trecere te-ai investit cu acest nimb magic, iar poezia din poezia cu pricina e în stadiul de dinainte de a se fi ivit. După regulile, hai să zicem din basm, cînd un împărat dă veste în popor că își va mărita fata după cel ce va face un pod de aur. O clipă fata de împărat își pierde rangul, ea poate deveni soția oricui, dar și dincolo prețul e imens: dacă nu vei reuși, vei plăti cu viața.

Pentru trecerea reușită, într-o altă limbă, a poemului e necesar să cobori pînă în substraturi din cele mai adînci ale nucleului sau nucleelor părților sau întregului, reparcurgînd drumul deslușitorului inițial. Dacă ai ajuns cu bine acolo, trebuie să faci față cu bine tuturor încercărilor inițiatice, tuturor piedicilor magice care îți sînt scoase înainte de inerții ale locului, cu nu puține din emoțiile, temerile și bucuriile  eroului titular, sau - cu vorbele istoricienilor religiilor - ale eroului mitic. Intermediarii buni îți sînt consonanțele mai mult sau mai puțin depline ale limbii în care vrei să reactivezi spiritele organice care duc la cuvîntul esențial și metaforă, la o găsire între ele, de sine, ale rimelor, la semiton și fluxul respirației, iar pe aceste teren, dacă ești, ești pe un palier cu  Celălalt, ca Al. Philippide cu Baudelaire în  Moartea amanților, ca Emil Gulian cu Edgar Poe în Corbul și Clopote, ca Ioan Pillat cu Saint-John Perse în Anabase, ca Margareta Sterian și Lucian Blaga cu mulți dintre autorii antologiilor lor de poezie nord-americană și universală, ca Maria Bănuș cu unele poezii din Cartea imaginilor de Rilke. Poeticul din căderea în potențialitate redevine organism viu, scoică în care vuiește marea, sculptură în verb sau cîntec.

Ca și în cazul creației originale e mereu vorba de intuiție, forță de interiorizare, capacitate de concentrare, spontaneitate, proprietatea termenilor, transfigurare, plurisemii, sugestiv, un suflu al cadențelor, un anumit raport de transparență și abscons, sunet și tăcere și desigur de un ceas cu noroc. dacă toate acestea și multe altele au fost în lucru, nu în proporție neînsemnată respectare a timbrului specific, datele personalității, care în același timp e un rezumat al istoriei literare în care miracolul de la care pleci s-a manifestat și-a fost prielnică „vînătoarea de noapte”, după spusele lui Federico Garcia Lorca. Iar dacă n-au fost să fie, verdictul nemilos e numai constatare între altele, frecventă, ca acest răspuns la o întrebare  despre cum e privită literatura română în Spania: „Eminescu a fost tradus de un mare poet, bine plătit (Rafael Alberti), dar traducerea e submediocră” (Al. Ciorănescu, „România literară”, 21 noi. ac.c). Acesta e un exemplu despre un poet important care a luat însă problema traducerii ca pe o simplă transpunere după un text dat, fără o pregătire prealabilă de anvergură. Dacă nu cumva dificultățile transpunerii marelui nostru romantic, în oricare din limbile romanice, nu situează cumva lucrurile într-un context mai general, diferit.

Cred că în felul acesta am aproximat un răspuns inclusiv la întrebarea a doua - Cine poate traduce? În ce privește întrebarea despre nume de traducători pe care îl apreciez foarte mult..., doar să mai adaug. Lesnea și Stancu, fiecare cu al său Esenin, Eugen Jebeleanu cu poeme maghiare, A. E. Baconsky cu panorama celor 100 de poeți contemporani, M. R. Paraschivescu într-o parte a Cîntecelor țigănești, Coșbuc și Eta Boeriu în relația lor cu Dante, Al. Busuioceanu cu Walt Whitman, N. V. Herescu în relație cu Horațiu și alți latini. În continuare, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ioanichie Olteanu, Romulus Vulpescu, Petre Solomon, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Cârneci, Șerban Foarță, Marin Sorescu, Marian Papahagi ș.a. Sînt tentat să rămîn mai mult literați, la autori din care mulți în limba care traduc sînt ei înșiși poeți, în primul rînd poeți.

Ar putea exista și mijloace bune, firești, nu o „instanță” care „să poată stăvili” totuși  „avalanșa” de pseudotălmăciri. Academia Română, universități, Uniunea Scriitorilor, instituții de artă și spectacole, iată foruri care și-ar putea face un merit din a-și reproșa că nu inițiază colocvii, dezbateri, manifestări adecvate de natură să ridice un văl de pe cărți de traduceri minunate. O metaforă indirectă, care n-ar pune mîna în gît nimănui. Alta ar putea-o constitui premiile. În cadrul unor studii comparative și-ar găsi firesc locul și sublinieri a ceea ce nu e de excepție sau ceea ce e făcut cu profesionalitate, dar fără creativitate, sau despre ceea ce rămîne numai la o păgubitoare  linie de plutire sau despre erori, deformări, trădări ale spiritului și uneori ale literei din original. Interesant ar fi să existe mai frecvente opinii și despre criteriile după care sînt selectați autorii în antologii. Antologii făcute în România pentru străinătate  sau în străinătate pentru a reprezenta România. Adesea pe criterii de servicii de reciprocitate nemărturisite, adesea defavorizînd o imagine fidelă a stărilor de fapt din cîmpul valorilor, comercializînd veleitarism. Amorfizînd, sărăcind, umbrind, la nimic folosind. Extrapolînd peste fruntarii grafomania, în cea mai sfidare a crizei din producția mondială de hîrtie; și finalmente, păcălindu-i pînă și pe... ecologi, care ne vorbesc atît de spre bietele păduri.

PS. Și ceva despre mine. Ca interpret. Sprijini pe umăr un umăr de vioară, culci pe ele întreg obrazul stîng, tai cu dreapta, strîngînd arcuș, niște linii piezișe în aer și asculți pe corzi cum se naște  sau se opune să se constituie deplin, sufletul mozartian, porumbescian, papinian, beethovenian, ceaikovskian, al unor Antonio Machado sau Gabrilea Mistral, Konstantin Kavafis  și Gheorghios Seferis, Ronsard și Victor Hugo și Rimbaud și Apollinaire, al unor tineri irlandezi, bătrîni elvețieni sau belgieni, al unor contemporani de pe cine știe care paralelă și al niponului Basho. În cazul căruia poți mai sigur? În nici unul și în toate, dacă te apropii cu sufletul alb sau cu inima curată, ca iconarul pe sticlă, țăran, de temele icoanelor lui, după ce în prealabil și-a preparat singur culorile, s-a rugat în singurătate și a postit. Poate nu ți-ai propus să numeri silabă de silabă, încurajat de autorul  Cuvintelor potrivite cînd îi are în față pe Crîlov și La Fontaine. Poate ai numărat pe degete, ca în reprezentarea-i de la Vatican o statuie antică a zeiței Clito, poate ai putut implanta în același loc cezura sau ea s-a mutat cu o măsură-două, după reguli care-ți scapă, ale vorbirii din Miorița sau din Luceafărul și poate, în fond, n-ai trădat. Și respectiv, jocul de cuvinte italian, faimosul dicton, nu e operant. Între poezie originală și traducere de poezie, în această accepție, poate că nu există un hotar. Ca pentru Anton Pann, ca pentru clasicii francezi față cu anticii sau ca pentru Lucian Blaga, poetul din versurile „Traduc dintotdeauna, traduc / În limba românească / un cîntec pe care inima mea  / mi-l spune...”.

Haiku-ul, în principiu, nu poate fi tradus fidel într-o altă limbă decât japoneza. Dar el poate fi transpus pentru un dialog al culturilor pe dedesubt și pe deasupra de continente. Poate îl traduci mai fidel cînd îi născocești tu subiecte, dacă ar fi să credem că în țara soarelui răsare capacitatea de inovație poetică s-ar fi mutat, după unele opinii, în versurile de tip occidental. Dar o expresie care să nu-l trădeze își poate aștepta clipa mereu. În această privință, eu opinez, poate din superstiție, că numai în condiția în care se rămîne la 5-7-5 silabe. Desigur, cînd respectarea acestei matematici e obligatorie...

„Jurnal de turneu” (COLOMIEȚ 1975)

 Ileana Colomieț, Jurnal de turneu, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1975

După ce Teatrul de dramă și comedie din Constanța s-a prezentat în Capitală cu un turneu nu prea concludent, aceasta pentru că atât Nevestele vesele din Windsor - Shakespeare, cât și Mascarada - Lermontov, erau spectacole vechi, de aproape doi ani, spectacole evident uzate, s-a efectuat și un alt turneu, cel al criticilor la sediul teatrului. ATM-ul a oferit unui grup de cronicari de a cunoaște direct activitatea celor din Constanța, o acțiune binevenită, deoarece ne-a făcut să ne schimbăm radical părerea despre acest colectiv, despre repertoriul și posibilitățile sale. Și acum să încercăm să încercăm a reaminti cele văzute.

MICUL PRINȚ la Teatrul de Păpuși - Într-un spațiu marcat puternic de culoare neagră s-au compus, dintr-o serie de elemente la început bizare, ca într-un vis fantastic, personajele lumii lui Saint-Exupery. Am fost prinși de minunata poveste adresată atât celor mici, cât și celor mari, povestea Micului Prinț, pe care regizorul Andrei Belgrader și scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu au înviat-o scenic cu o fantezie debordantă. Ne-am aflat mereu parcă în lumea pictorilor fantastici, descoperind în fiecare tablou câte o metaforă organic servită de jocul păpușilor. Ideea creării, sub ochii spectatorului, a personajelor din elemente esențiale, care plutind parcă într-un haos, în imponderabilitate se regăseau în cele din urmă compunând regi ai unor ținuturi inimaginabile, a dinamizat întreaga reprezentație. Acest Mic Prinț a certificat unui director de scenă de talent, consecvent în viziunea sa regizorală, un director de scenă al cărui nume se reține - Andrei Belgrader. Micul Prinț, întrupat de o păpușă cu un farmec și deosebită expresivitate, a căpătat viață datorită sensibilei actrițe Aneta Christu. În același spectacol, Sandu Simionică, de la Teatrul Dramatic, în rolul aviatorului, cu firesc, cu o voce plăcută, cu o discretă duioșie interioară, ne-a condus prin povestea lui Saint-Exupery. Micul Prinț este cu adevărat o reprezentație ce merită aplauze la scenă deschisă. De altfel, calitățile acestui spectacol au fost relevate și în turneul pe care ulterior Teatrul l-a întreprins la București.

VIFORUL la Teatrul de dramă și comedie - Mai întâi am avut plăcuta surpriză de a descoperi doi actori tineri cu deosebite calități: Mircea Creți și Diana Cheregi, apoi un spectacol lucrat cu corectitudine, servit de o distribuție bine aleasă. Într-un cadru scenografic frumos ca aspect exterior, dar nu întru totul funcțional (scenografia Mihai Tofan), regizorul Gheorghe Jora a încercat o reinterpretare a dramei istorice scrise de Delavrancea. Reinterpretarea era posibilă pentru că piesa oferă toate datele, Ștefăniță fiind un personaj complex, scriitura modernă a textului dând diferite argumente în favoarea unei noi viziuni regizorale, dar la un moment dat am avut senzația contrazicerii. Gândul regizoral, indicațiile date actorilor, veneau în direct conflict cu textul. Încercarea a de a o transforma pe doamna Tana în salvatoare a tronului și țării ni s-a părut neîntemeiată, pentru că textul nu are resurse să susțină o astfel de idee. În ciuda acestor inadvertențe ale viziunii regizorale, actorii și-au compus cu siguranță personajele. Mircea Crețu în Ștefăniță a susținut întreg spectacolul. Înzestrat cu o voce puternică, cu o gamă variată de nuanțe, cu un temperament scenic vulcanic, Mircea Crețu nu a făcu din Ștefăniță un tip patologic, tarat, ci un domn cu o voință de excepție. încorsetat de amintirea personalității lui Ștefan pe care vrea să o domine. Alături de Mircea Crețu, Diana Cheregi, cu o prezență scenică aparte, coborâtă parcă din frescele bizantine, a încercat cu inteligență și nuanțare în gest și replică „reinterpretarea” doamnei Tana. Am revăzut-o apoi cu plăcere pe Ileana Ploscaru, care în Oana a devenit femeia plină de sensibilitate, jucând o nebunie cu tâlc, contrapunctând violența domnului cu amintirea discretă a vremii liniștite a lui Ștefan. Imaginat ca un apostol, Sandu Simionică în Luca Arbore continuă înțelepciunea domnului trecut, înfruntă mânia lui Ștefăniță, actul jucând cu multă personalitate, dar, totuși, datorită regiei, imaginea de ansamblu a personajului a rămas puțin schematică. Întreg spectacolul a lăsat senzației confruntării între rău și bine, fără a fi speculate nuanțele textului. Viforul rămâne însă o reprezentație ce merita a fi inclusă în repertoriul turneului din București.

CASA BERNARDEI ALBA. Cușca în care se zbat fetele Bernardei a fost, de la prima ridicare a cortinei, metafora clară pe care regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco a impus-o întregii reprezentații. Piesa lui Federico Garcia Lorca a fost supusă unei viziuni regizorale clare, consecvente, poate însă prea unilaterală. Pedalarea pe latura erotică, pe isteria manifestă cauzată de claustrare, a creat uneori impresia împingerii spre patologic a conflictului. Actrițele Marcela Sassu, Zoe Caraman-Ștefan, Valentina Șambra, Ana Mirena, Aurora Simionică și Valentina Bucur și-au însușit concepția regizorală, realizând, fiecare, partituri actoricești pline de adevăr. O notă de excepție a adus în spectacol Agatha Nicolau, pentru care crizele isterice ale personajului său, Martirio, au fost prilejul dezvăluirii unei largi game interpretative. Casa Bernardei Alba se înscrie printre spectacolele deosebite ale teatrului constănțean, spectacol cu o amprentă personală, ieșit din comun datorită regiei, oferind prilej de afirmare unor actrițe cu capacități interpretative diverse.

N-AM UCIS! - este de fapt cunoscutul text MARIE-OCTOBRE, o piesă-anchetă, scrisă de un grup de autori, o piesă fără deosebite virtuți literare, supusă tiparelor genului. Pe acest text, de o calitate mediocră, dar cu partituri actoricești generoase și dificile, tânărul regizor Silviu Purcărete a creat un spectacol de ținută, un spectacol ce acaparează atenția sălii, stârnește interesul. Un merit prim al regizorului poate fi considerat modul în care a gândit distribuția, căutând astfel să acopere cerințele tipologice impuse de text. Un alt merit, modul cum în permanență a dirijat mișcarea actorilor în scenă, cu multă precizie, impunând ritm acțiunii, mobilând dezbaterea prin mișcare, Decorul, semnat Eugenia Tărășescu-Jianu, dă o eleganță funcțională reprezentației. Ileana Ploscaru în rolul Marie-Octobre realizează o partitură unică, știe să-și urmărească partenerii fiind prezentă în tăcere la replica fiecăruia (lucru cam rar întâlnit în teatru), știe să-și respecte partenerii, susținându-le în tăcerea replica și mișcarea. Este inegalabilă în acea secvență a acuzării, când printr-un singur „nu” comunică drama întregii existențe a personajului său. Lucian Iancu în Simoneau se afirmă ca un actor cu o pregnantă inteligență scenică, expresiv, comunicând mereu subtextul replicii. Cu siguranță și personalitate își creează personajul Jean Ionescu, patronând discret întreaga anchetă. Emil Sassu, Romeo Mogoș, Viorel Popescu, Constantin Guțu, George Stancu, Longin Mărtoiu, Sandu Simionică și Valentin Bucur își au la rândul lor micul recital actoricesc, convingător, dovedind încă o dată ce înseamnă o bună distribuție a actorilor, întâlnirea cu partitura convenabilă fiecăruia.

Iată deci trei reprezentați care arată că Teatrul de dramă și comedie din Constanța are un colectiv omogen cu diverse posibilități, un colectiv care, prin Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Sandu Simionică, Agatha Nicolau, George Stancu și mai tinerii Diana Cheregi și Mircea Crețu poate concura cu unele colective teatrale mai „centrale”. Cele trei reprezentații, indiferent de unele obiecții care li s-ar putea aduce, sunt spectacole de ținută artistică, configurând profilul unui repertoriu bine gândit. Atunci oare de ce n-am vizionat și la București Viforul, Marie-Octobre sau Casa Bernardei Alba?! Nu sunt ele în acest moment cele mai reprezentative spectacole pentru teatrul constănțean?

„Mare farsor, mari gogomani” (HANȚĂ 1962)

 Al. Hanță, Mare farsor, mari gogomani, Editura pentru literatură, București, 1962

V A. H., Spiritul antimonarhic în literatura română

1 Ion Budai Deleanu, Țiganiada (fragment)

21 Alecu Văcărescu, Tatăl nostru parodiat

23 Grigore Alexandrescu, Lupul moralist

26 ***, (Două manifeste pamflet)

34 Nicolae Bălcescu, Manualul bunului român (fragment)

40 Ion Eliade Rădulescu, Discurs în Adunarea Constiutantă din 1866 (fragmente)

46 Cezar Boliac, Împământenirea principelui de Hohenzollern

50 B. P. Hasdeu
Cântecul lui Răzvan (din Răzvan și Vidra)
Complotul bubei
Dormitorul

62 N. T. Orășanu
Dinastie
Domnitor
Monarhie
Peneș-împărat

68 Alexandru Macedonski
Noaptea 
Visul
Cetățeanul și toboșarul
Gângavul politic
Să trăiască vodă
Al II lea gângav politic
Vodă Trefleac I

84 Gheorghe din Moldova, Doină din Moldova

86 Constantin Mille
Vivat rex, vivat!
Apanajele
Mesajul regesc
Trăiască pruncul României

96 Constantin Bacalbașa, 10 mai

100 (Anonim)
(La noi e mai cu coarne)
(Fuseși prin treburi)

103 Traian Demetrescu
Nunta de argint
Fotografii regale
Discursul regelui la Moși

111 Anto Bacalbașa
Nunta Engliterei cu România
Urechilă moștenitor (basm)
Marele căpitan

121 (Anonim), D-lui Ferdinand de Hohenzollern

126 Raicu Ionescu-Rion, Imnul regal

128 Ion Păun-Pincio, Pe stradă

131 Ion Luca Caragiale
Șarla și șobolanii (poveste)
O necuviință
Suveran și curtezan. Satiră democrată
Mare farsor, mare gogomani

141 Anonim, Jubileu! Jubileu!

145 A. Vlahuță
Auri sacra fame
1907

156 George Ranetti
Aniversarea lui Vodă
10 mai
1907
În noaptea de 10 mai

165 Anonim
Pentru 10 mai
10 mai, zi de doliu!

168 George Coșbuc
Scrisoarea lui Firdusi către șahul Mahmud
(Spânzurați-l, de-i mișel)

179 N. D. Cocea
Camerele s-au deschis: comedia începe
Jertfa celor douăsprezece mii
10 mai, zi de rușine
M. S.
Vițelul de aur
Urecheatul
Trăiască regele!
„Regele țărănimii”
La umbra... Amintiri din copilărie (fragment)

207 Tudor Arghezi
Omul cu ochii vineți
10 mai la Mitropolie
Note de război / Ceasul cel bun - Sfânta cruce - Un viteaz care se teme de guturai
Mesajul
Duminica macabră
Scrisori de prinți
Povestea prinților sașii
Zintâi de an
Regele Carol

241 Zaharia Stancu, De 10 mai, paradă...

245 Tabla ilustrațiilor