„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică. 

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.

„Jurnal de turneu” (COLOMIEȚ 1975)

 Ileana Colomieț, Jurnal de turneu, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1975

După ce Teatrul de dramă și comedie din Constanța s-a prezentat în Capitală cu un turneu nu prea concludent, aceasta pentru că atât Nevestele vesele din Windsor - Shakespeare, cât și Mascarada - Lermontov, erau spectacole vechi, de aproape doi ani, spectacole evident uzate, s-a efectuat și un alt turneu, cel al criticilor la sediul teatrului. ATM-ul a oferit unui grup de cronicari de a cunoaște direct activitatea celor din Constanța, o acțiune binevenită, deoarece ne-a făcut să ne schimbăm radical părerea despre acest colectiv, despre repertoriul și posibilitățile sale. Și acum să încercăm să încercăm a reaminti cele văzute.

MICUL PRINȚ la Teatrul de Păpuși - Într-un spațiu marcat puternic de culoare neagră s-au compus, dintr-o serie de elemente la început bizare, ca într-un vis fantastic, personajele lumii lui Saint-Exupery. Am fost prinși de minunata poveste adresată atât celor mici, cât și celor mari, povestea Micului Prinț, pe care regizorul Andrei Belgrader și scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu au înviat-o scenic cu o fantezie debordantă. Ne-am aflat mereu parcă în lumea pictorilor fantastici, descoperind în fiecare tablou câte o metaforă organic servită de jocul păpușilor. Ideea creării, sub ochii spectatorului, a personajelor din elemente esențiale, care plutind parcă într-un haos, în imponderabilitate se regăseau în cele din urmă compunând regi ai unor ținuturi inimaginabile, a dinamizat întreaga reprezentație. Acest Mic Prinț a certificat unui director de scenă de talent, consecvent în viziunea sa regizorală, un director de scenă al cărui nume se reține - Andrei Belgrader. Micul Prinț, întrupat de o păpușă cu un farmec și deosebită expresivitate, a căpătat viață datorită sensibilei actrițe Aneta Christu. În același spectacol, Sandu Simionică, de la Teatrul Dramatic, în rolul aviatorului, cu firesc, cu o voce plăcută, cu o discretă duioșie interioară, ne-a condus prin povestea lui Saint-Exupery. Micul Prinț este cu adevărat o reprezentație ce merită aplauze la scenă deschisă. De altfel, calitățile acestui spectacol au fost relevate și în turneul pe care ulterior Teatrul l-a întreprins la București.

VIFORUL la Teatrul de dramă și comedie - Mai întâi am avut plăcuta surpriză de a descoperi doi actori tineri cu deosebite calități: Mircea Creți și Diana Cheregi, apoi un spectacol lucrat cu corectitudine, servit de o distribuție bine aleasă. Într-un cadru scenografic frumos ca aspect exterior, dar nu întru totul funcțional (scenografia Mihai Tofan), regizorul Gheorghe Jora a încercat o reinterpretare a dramei istorice scrise de Delavrancea. Reinterpretarea era posibilă pentru că piesa oferă toate datele, Ștefăniță fiind un personaj complex, scriitura modernă a textului dând diferite argumente în favoarea unei noi viziuni regizorale, dar la un moment dat am avut senzația contrazicerii. Gândul regizoral, indicațiile date actorilor, veneau în direct conflict cu textul. Încercarea a de a o transforma pe doamna Tana în salvatoare a tronului și țării ni s-a părut neîntemeiată, pentru că textul nu are resurse să susțină o astfel de idee. În ciuda acestor inadvertențe ale viziunii regizorale, actorii și-au compus cu siguranță personajele. Mircea Crețu în Ștefăniță a susținut întreg spectacolul. Înzestrat cu o voce puternică, cu o gamă variată de nuanțe, cu un temperament scenic vulcanic, Mircea Crețu nu a făcu din Ștefăniță un tip patologic, tarat, ci un domn cu o voință de excepție. încorsetat de amintirea personalității lui Ștefan pe care vrea să o domine. Alături de Mircea Crețu, Diana Cheregi, cu o prezență scenică aparte, coborâtă parcă din frescele bizantine, a încercat cu inteligență și nuanțare în gest și replică „reinterpretarea” doamnei Tana. Am revăzut-o apoi cu plăcere pe Ileana Ploscaru, care în Oana a devenit femeia plină de sensibilitate, jucând o nebunie cu tâlc, contrapunctând violența domnului cu amintirea discretă a vremii liniștite a lui Ștefan. Imaginat ca un apostol, Sandu Simionică în Luca Arbore continuă înțelepciunea domnului trecut, înfruntă mânia lui Ștefăniță, actul jucând cu multă personalitate, dar, totuși, datorită regiei, imaginea de ansamblu a personajului a rămas puțin schematică. Întreg spectacolul a lăsat senzației confruntării între rău și bine, fără a fi speculate nuanțele textului. Viforul rămâne însă o reprezentație ce merita a fi inclusă în repertoriul turneului din București.

CASA BERNARDEI ALBA. Cușca în care se zbat fetele Bernardei a fost, de la prima ridicare a cortinei, metafora clară pe care regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco a impus-o întregii reprezentații. Piesa lui Federico Garcia Lorca a fost supusă unei viziuni regizorale clare, consecvente, poate însă prea unilaterală. Pedalarea pe latura erotică, pe isteria manifestă cauzată de claustrare, a creat uneori impresia împingerii spre patologic a conflictului. Actrițele Marcela Sassu, Zoe Caraman-Ștefan, Valentina Șambra, Ana Mirena, Aurora Simionică și Valentina Bucur și-au însușit concepția regizorală, realizând, fiecare, partituri actoricești pline de adevăr. O notă de excepție a adus în spectacol Agatha Nicolau, pentru care crizele isterice ale personajului său, Martirio, au fost prilejul dezvăluirii unei largi game interpretative. Casa Bernardei Alba se înscrie printre spectacolele deosebite ale teatrului constănțean, spectacol cu o amprentă personală, ieșit din comun datorită regiei, oferind prilej de afirmare unor actrițe cu capacități interpretative diverse.

N-AM UCIS! - este de fapt cunoscutul text MARIE-OCTOBRE, o piesă-anchetă, scrisă de un grup de autori, o piesă fără deosebite virtuți literare, supusă tiparelor genului. Pe acest text, de o calitate mediocră, dar cu partituri actoricești generoase și dificile, tânărul regizor Silviu Purcărete a creat un spectacol de ținută, un spectacol ce acaparează atenția sălii, stârnește interesul. Un merit prim al regizorului poate fi considerat modul în care a gândit distribuția, căutând astfel să acopere cerințele tipologice impuse de text. Un alt merit, modul cum în permanență a dirijat mișcarea actorilor în scenă, cu multă precizie, impunând ritm acțiunii, mobilând dezbaterea prin mișcare, Decorul, semnat Eugenia Tărășescu-Jianu, dă o eleganță funcțională reprezentației. Ileana Ploscaru în rolul Marie-Octobre realizează o partitură unică, știe să-și urmărească partenerii fiind prezentă în tăcere la replica fiecăruia (lucru cam rar întâlnit în teatru), știe să-și respecte partenerii, susținându-le în tăcerea replica și mișcarea. Este inegalabilă în acea secvență a acuzării, când printr-un singur „nu” comunică drama întregii existențe a personajului său. Lucian Iancu în Simoneau se afirmă ca un actor cu o pregnantă inteligență scenică, expresiv, comunicând mereu subtextul replicii. Cu siguranță și personalitate își creează personajul Jean Ionescu, patronând discret întreaga anchetă. Emil Sassu, Romeo Mogoș, Viorel Popescu, Constantin Guțu, George Stancu, Longin Mărtoiu, Sandu Simionică și Valentin Bucur își au la rândul lor micul recital actoricesc, convingător, dovedind încă o dată ce înseamnă o bună distribuție a actorilor, întâlnirea cu partitura convenabilă fiecăruia.

Iată deci trei reprezentați care arată că Teatrul de dramă și comedie din Constanța are un colectiv omogen cu diverse posibilități, un colectiv care, prin Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Sandu Simionică, Agatha Nicolau, George Stancu și mai tinerii Diana Cheregi și Mircea Crețu poate concura cu unele colective teatrale mai „centrale”. Cele trei reprezentații, indiferent de unele obiecții care li s-ar putea aduce, sunt spectacole de ținută artistică, configurând profilul unui repertoriu bine gândit. Atunci oare de ce n-am vizionat și la București Viforul, Marie-Octobre sau Casa Bernardei Alba?! Nu sunt ele în acest moment cele mai reprezentative spectacole pentru teatrul constănțean?

„Stagiunea teatrală la timpul prezent” („TOMIS” 1973)

 ?, Stagiunea teatrală la timpul prezent, „Tomis”, Constanța, 10 noiembrie 1973

Închiderea festivă a manifestării de mare amploare „Pontica - dialog cultural cu viața” a coincis cu premiera piesei „Răzvan și Vidra” de B. P. Hasdeu, în regia lui Mihai Dimiu și scenografia Elenei Forțu. prezentarea acestui spectacol marchează totodată și deschiderea noii stagiuni teatrale constănțene. În locul articolului festiv ori al salutului lapidar, am preferat modalitatea, și ea discutabilă, poate, a anchetei, la care am invitat să răspundă regizori și actori ai teatrului de dramă și comedie din Constanța.
1. Care a fost, din punctul dumneavoastră de vedere, evenimentul teatral al stagiunii 1972-1973? 
2. Vă satisface modul în care a fost organizată stagiunea estivală?
3. Cu ce gânduri începeți această nouă stagiune?  

Jean Ionescu, directorul Teatrului dramatic din Constanța

1) Pentru colectivul teatrului nostru, cât și din relația cu publicul constănțean, am reținut din multiplele manifestări pe care le-am prezentat, ca evenimente teatrale (în ordinea desfășurării) premiera Mascarada după Lermontov, premiera pe țară cu piesa Între noi doi n-a mai fost decât tăcere de Lia Crișan și de asemenea pe plan național, confruntarea oferită la Bacău prin Gala recitalurilor, premiile (3 din 7) cucerite de actrițele Ileana Ploscaru, Agatha Nicolau și Ana Mirena, cu recitalurile de teatru și poezie create în studioul teatrului nostru.

Sigur, stagiunea noastră a cuprins mai multe titluri de spectacole, un număr important de reprezentanții atât în sediu cât și în deplasările făcute în cuprinsul județului și în afara lui. Dacă am declara că suntem deplin satisfăcuți de stagiunea teatrală, cred că am greși; în artă, în general, nu poate funcționa automulțumirea, iar colectivul nostru este foarte conștient că are încă mult de și permanent de muncit pentru calitatea artistică ce se impune din evoluția rapidă și trepidantă a vieții noastre cotidiene.

În același timp, referindu-mă la relația cu publicul, în special cu tinerele generații de spectatori, trebuie să spunem că nu am reușit să stabilim încă un dialog cu privire la gândurile noastre de creație și dorințele lor, poate și fin vina noastră, dar cred că și din aceea a unor factori responsabili implicați în procesul complex de pregătire, educație și cultură a acestui tineret.

2) Stagiunea estivală, care consider că trebuie să devină eveniment în fiecare sezon, cred că ar necesita o mai profundă gândire, în special pe planul selectării manifestărilor. Sigur că stagiunea trecută a cuprins evenimente inedite și în privința calității și ca amploare artistică, susținute de bine cunoscute colective artistice ce face faima artei românești peste hotare. Totodată aș menționa că au existat și nenumărate spectacole insignifiante din punct de vedere artistic.

În ceea ce ne privește, în stagiunea estivală trecută am fost (...). (...)

3) (...) (...)  duce la alte evenimente de importanță națională - Congresul al XI lea al PCR și a 30 a aniversare a eliberării țării noastre, evenimente ce trebuie să se reflecte în manifestări artistice deosebite ale artei teatrale, constituind un prilej de exprimare a muncii noastre față de partidul și poporul nostru, dorind să-i slujim deopotrivă cu devotament.

Romeo Profit, secretar literar

1) Evenimentele pot fi judecate și într-un sens larg - pe plan național de pildă - și în sensul strict al desfășurării activității artistice a instituției. Aspirăm la ambele sensuri prin Hai la nouri de vânzare - idee și dăruire în realizarea ideii - și spectacolul lui Ion Maximilian cu piesa de debut a Liei Crișan Între noi doi n-a fost decât tăcere. 

Dar raportându-ne la stagiune mai în amănunt, îmbucurătoare sunt și notele de inedit sau calitate pe plan repertorial, și reluarea spectacolului antic sub cerul liber, și permanentizarea ideii de studio cu laboriosul experiment condus de tânărul colaborator Andrei Belgrader la piesa Neînțelegerea, și mai multe valoroase realizări actoricești de la Io, Mircea voievod la Ifigenia în Taurida (prima și ultima premieră a stagiunii), inclusiv afirmările din fragmentele prezentate în ciclul experimental de istorie a teatrului.

2) E greu să exprim o opinie favorabilă, dar nici să critici numai nu este normal, câtă vreme au fost asemenea spectacole de înaltă măiestrie, ca cele ale corului Madrigal sau ale Operei Române, asemenea efluvii de viață ca prezențele la festivalurile folclorice sau o ținută meritorie în general a instituțiilor constănțene.

Dacă lipsei de selecție - evidente încă - i s-ar substitui un riguros organizator care să invite ceea ce este de autentică valoare artistică, după principiul „non multa, sed multum”, am înfrumuseța într-adevăr litoralul și prin contribuția instituțiilor de spectacole.

3) Oficial - am spune - gândurile acestei noi stagiuni s-au materializat printr-un plan de repertoriu și de acțiuni. Dar limitele de cuprindere ale noului an teatral mai păstrează încă loc inițiativelor...

Ion Maximilian

1) Premiera pe țară a unei piese contemporane originale „Între noi doi n-a fost decât tăcere” - s-a lansat astfel un nou dramaturg (Lia Crișan), s-a reafirmat o nouă tematică plină de actualitate și s-au confirmat cel puțin doi protagoniști (Ileana Ploscaru și Virgil Andriescu), precum și un alt gen de actori de calitate ai teatrului. Din păcate, evenimentul n-a beneficiat (din vina noastră) de popularizarea necesară.

2) Stagiunea de vară în actuala ei formă de organizare este sufocantă de cantitate în detrimentul calității: sute de spectacole, de manifestări, de serbări, de vizite, de întâlniri nu lasă să se vadă ceea ce ar putea sclipi în soarele și luna de mare. Noi, cei de la teatru, ne-am întrebat chiar dacă nu suntem o prezență de prisos atunci când aproape orice trupă, de orice calibru are acces și regim preferențial. 

3) O onorabilă și entuziastă cinstire a evenimentului 23 August 1974, cu o piesă de prima linie (n-aveam însă certitudinea titlului ei). Un Shakespeare (după ani de pauză): „Nevestele vesele din Windsor”.  

  

Ileana Ploscaru

1) Există oare actor să spună despre o stagiune că l-a satisfăcut sau că a răspuns așteptărilor lui? Și asta nu pentru că a jucat sau nu a jucat. Ci cât a realizat, cât s-a realizat, ce a creat nou, în ce măsură și-a dezvăluit noi valențe artistice, noi probabilități etc.

Dumneavoastră mă obligați să trag linie și să fac bilanțul stagiunii trecute. Ce s-ar putea spune? Că am jucat - e drept! Că am jucat roluri frumoase! Dar în adâncul sufletului nu pot să nu mă întreb: asta e toc ce pot da la „vârsta asta de teatru”?!! Și câte alte întrebări - pe care le păstrez numai pentru mine.

2) Caragiale considera teatrul „un factor foarte însemnat al culturii publice”.

Stagiunea estivală ar trebui și ar putea aduce un aport serios în această privință. Dar părerea mea este că până acum criteriul de alegere a repertoriului estival lasă de dorit. Nu există o selectare a spectacolelor. Ar trebui să existe o comisie care să aprecieze valoric calitatea acestora. Ar trebui ca stagiunea estivală - în ce ne privește - să reprezinte un festival al teatrului românesc. O adevărată demonstrație de valoare artistică a acestuia. Până acum multe teatre ce vin la stagiunea estivală s-au gândit numai la realizarea planului. Mai intervine din când în când concurența acelorași titluri! Ca să nu mai vorbesc de spectacolele improvizate cu orchestre și cântăreți...

Multe spectacole de gust îndoielnic și lipsite de valoare artistică înseamnă jignirea publicului și chiar alterarea gustului său.

Unde sunt spectacolele ce ne reprezintă arta teatrală peste hotare? Aș fi fericită să asist la „parada” celor mai bune spectacole ale stagiunii din întreaga țară  pe scenele stagiunii estivale.         

3) Gânduri multe, preocupări și o muncă intensă. Iată ce înseamnă pentru mine stagiunea 1973-1974. Nu pot să-mi dezvălui aici toate gândurile. Pot să spun că am doar enorm de lucru. Sper că la sfârșitul stagiunii sau poate la începutul celei viitoare, să se vadă roadele muncii ce-mi stă înainte.

Agatha Nicolau

1) Exigența și poate nevoia de certitudine mă fac să nu-mi fie prea aproape termenul de eveniment. Eveniment - întâmplare remarcabilă, așa scrie în dicționare. De ce întâmplare? întâmplarea, fie ea și remarcabilă, nu-i pe măsura responsabilității pe care noi actorii o avem în a da viață ideilor majore care animă întregul nostru popor azi. De aceea, socotesc necesar spectacolul bun, fără rezerve și am să vorbesc despre satisfacțiile pe care mi le-a adus stagiunea trecută. Distincțiile pe care le-a acordat juriul Galei recitalurilor dramatice de la Bacău, spectacolelor Hai la nouri de vânzare, în care am fost și eu „implicată”, și Nu, eu nu regret nimic, precum și căldura cu care aceste spectacole au fost primite de întreaga presă de specialitate a țării sunt o satisfacție. Prezența mea ca interpretă într-o tragedie antică și  acestei tragedii în repertoriu, studioul nostru care trăiește și fierbe, toate acestea sunt satisfacții care nu sunt deloc întâmplătoare - iar dacă vreți, sunt evenimente. 

2) Mi se pare că viciul nu este de gândire, ci de aplicare a gândurilor care ne animă în stagiunea estivală. Sunt prea frumoase locurile în care trăim și muncim, marea, nisipul și soarele se scaldă într-o baie de perfecțiune încât n-avem voie să nu selectăm mult mai riguros noi și celelalte teatre, să nu ne pregătim mai din vreme și mai serios pentru a întregi bucuria omului care se întâlnește cu marea. Litoralul trebui să găzduiască numai spectacole cu adevărat reprezentative și de calitate. Și în această direcție mai sunt multe de făcut.

3) Am avut fericirea să încep stagiunea jucând Vidra în recenta premieră a Teatrului, Răzvan și Vidra. M-am despărțit cu tristețe - sentiment firesc la un actor - de o perioadă de lucru interesantă și solicitantă (...).