„Mozart, prietenul meu” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș, Mozart, prietenul meu, „Tomis”, martie 1993

Premiera inaugurală a anului 1993, prima montare Mozart din istoria Teatrului Liric Constanța, spectacolul supraintitulat „Mozart, prietenul meu”, alcătuit din două opere comice într-un act, „Directorul de teatru” și „Bastien și Bastienne”, ne-a oferit imaginea vie a celui pe care D. Șostakovici îl caracteriza astfel: Tinerețea muzicii, mugurele veșnic tânăr care aduce omenirii bucuria înnoirii primăvăratice”. Echipa de regizori, actori și scenografi a reușit, cu ajutorul formulelor magice ale frumosului artistic, să-l aducă pentru o clipă printre noi pe Mozart - demiurgul, care a fost lăsat să ne dezvăluie tainele creării unui univers făurit parcă în joacă, pentru a-l duce în cele din urmă cu sine, odată cu lăsarea cortinei.

Inspirata scenografie a lui Șerban Jianu ne-a lăsat să credem că uriașa efigie a lui Mozart se află a pentru a-i supraveghea și proteja pe cei care se aflau acolo pentru a-i da viață. Prima parte, „Directorul de teatru”, ne insinuează încă din momentul coregrafic  de debut, simbolul erotic sub care va evolua toată reprezentația: mișcări feline, lascive, costumație de budoar, mătăsuri în tonuri calde și pecetea încărcată de senzualitate a luminilor roșii  ca și tapiseria decorului sau costumația protagonistelor ce se vor duela pentru titlul de primadonă. Absolut încântătoare sunt elementele de regie compuse de Cristian Mihăilescu și Gabriela Tofănel, care dau spectacolului savoare operei bufe și vioiciunea commediei dell`arte, începând cu intrările în scenă și continuând cu momentul de „teatru în teatru”, susținut de Marga Andriescu, parodiind o mare tragediană, și de Iulian Dumitrache, tânărul actor „importat” de la Teatrul Fantasio, care, folosind o tehnică „a la Charlot”, creează o scenă antologică. Multă naturalețe, vervă și ținută de actor britanic aduce Constantin Acsinte în rolul lui Buff. Bancherului Eiler, Radu Popescu îi împrumută căldură, bonomie și expresivitate. Luminița Popa, alias doamna Pfeil, se remarcă nu numai prin experiența inedită pe care o declara în anterioara conferință de presă, ca „generatoare a unui sentiment de contrariere”, ci și prin exercițiul compunerii portretului vedetei înfumurate, întrucâtva în maniera anilor 30, cu tușeuri uneori poate pronunțate.

O revedem, în domnișoara Silberklang („Clopoței de argint”), pe Niculina Cîrstea susținându-și identitatea scenică printr-o prestație de excepție dăruindu-ne, cu generozitate, alături de Emilia Oprea, plină de grație și strălucire, un regal de reprize vocale, adevărate cascade de sunete revărsându-se dinspre scenă spre public. Tânărul prim solist George Martin, în rolul directorului de teatru, contribuie cu mult rafinament și delicatețe la realizarea unei picturi naive pe medalionul cu două fețe ale aceluiași portret. De fapt, încercarea de a crea o galerie de figurine de porțelan de Sevres se materializează încă din acele ultime momente ale primei părți, în care actorii sunt aduși pe rând la rampă într-o succesiune de „poze” care evocă bibelourile modelate de artiștii secolului XVIII. De aceea pare atât de firească și atmosfera idilic-bucolică din cea de a doua parte a spectacolului, „Bastien și Bastienne”, care se desfășoară într-un cadru inundat de o lumină blândă, discretă, un decor elaborat cu minuțiozitate și gingășie, evocând peisajele naive de pe vasele de porțelan ale mai sus amintitului secol. Momentele apariției protectorului acestui tărâm, vrăjitorul cel bun, bătrânul cioban Colas, interpretată cu căldură de Gheorghe Țirea, ne oferă prilejul de a pătrunde în atmosfera basmelor fantastice germane, cu ajutorul desfășurării arsenalului magiei albe a invocării dragostei, care invadează atotputernică și atotcuprinzătoare toată scena, imagine „materializată” printr-o ploaie de șampanie și inimi de catifea, ca o apoteoză a întregii reprezentații. O reprezențație ai cărei susținători au reușit să demonstreze cu succes că o pot sluji pe Thalia, în aceeași măsură ca și pe Eurterpe.

Lansarea ziarului „Curierul de Constanța” la 20 noiembrie 1991 („Tomis” 1991)

<Curierul de Constanța, cotidian de informație, reportaj și opinie, anunță de la primul număr (miercuri, 20 noiembrie 1991) că „se situează, hotărît, în afara vîltorii pasiunilor politice”. Idealul său este (totuși!) de a se constitui într-un soi de oglindă neutră în care să se răsfrîngă „cu discernămînt și bunăcredință... activitatea tutor formațiunilor politice existente.” Am fost curios să văd cum izbutește Nicolae Fătu, un publicist redutabil, cu nerv polemic, pînă mai ieri colegul nostru la Tomis, să facă față unui astfel de program în condițiile în care „drumul spre idealurile revoluției nu este neted și presărat cu flori, ci cu neliniștitoarele capcane ale obtuzității, absurdului, corupției, inflației galopante.”
Despre „activitatea formațiunilor politice”, ce-i drept, n-am găsit (și asta fără nic un regret) în primele numere ale Curierului de Constanța. Am remarcat, în schimb, că se cultivă eseul cu adresă culturală sau socială de bună calitate (Florin Șlapac), comentariul politic inteligent (Radu Șuiu, George Șerban), nota și articolul de o limpede tăietură critică vizînd viața județului sub toate aspectele ei (Radu Apostol, Lucia Anghel, Adriana Georgescu, Maria Șerban, Dan Jianu, Sandu Zlăteanu, Constantin Șerban). Se spune că prima impresie este decisivă, conținînd în cutele ei, mai mult sau mai puțin explicabile logic, și datele profilului viitor al faptelor sau întîmplărilor la care iei, la un moment dat, parte. 
Curierul de Constanța mă convinge de la început că are toate șansele să se înscrie în peisajul publicistic al țării ca un cotidian de prim rang. Îi doresc în prag de an nou - ca și redactorilor și colaboratorilor lui - viața lungă și prosperă.>

?, Curierul de Constanța, „Tomis”, decembrie 1991

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.