„Zilele revistei Convorbiri literare” („TOMIS” 2002)

 ?, Zilele revistei „Convorbiri literare”, ediția a VI a, Iași, 9-10  mai 2002, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Ministerul Culturii și Culturii din România, Uniunea Scriitorilor din România (USR), Primăria Municipiului Iași, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Iași și Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România au organizat ediția a VI a a Zilelor revistei „Convorbiri literare”, prilejuită de aniversarea a o sută treizeci de ani de al fondarea prestigioasei publicații ieșene.

Suita de manifestări culturale dedicate atât momentului aniversar, cât și Anului Caragiale, a fost onorată de participarea numeroasă a unor personalități marcante ale vieții literare și culturale din țară și din străinătate, între care acad. Constantin Ciopraga, acad. Mihai Cimpoi, președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Nicolae Breban, vicepreședinte al USR, Thomas Kramer, președinte al Uniunii Scriitorilor din Rhenania-Palatinat (Germania), scriitorii Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Dante Cerilli (Italia), Ștefan Oprea, Lucian Alecsia, Francisca Ricinski-Marienfeld și Horst Saul (Germania), Al. Condeescu, Dumitru M. Ion, George Muntean, Carolina Ilica, Gellu Dorian, Leo Butnaru (Republica Moldova), Adrian Alui Gheorghe, Christian W. Schenck (Germania), Ion Hadârcă și Claudia Balaban (Republica Moldova), Aura Christi, Nicolae Sava, Ion Beldeanu, Marian Popa, Mircea Muthu, Daniel Corbu, Maria Șleahtițchi (Republica Moldova), Ioan Holban, Valeriu Stancu, Constantin Parascan, Minerva Chira, Adela Greceanu, Nicolae Panaite, Mircea Diaconu, Stelian Baboi, Ion Dumbravă, Sterian Vicol.

Pentru excelenta organizare a ediției din acest an, un merit deosebit revine echipei direcționate a revistei „Convorbiri literare”: Cassian Maria Spiridon, redactor șef, Dan Măriucă, redactor șef adjunct, Dragoș Cojocaru, secretar general de redacție, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc și Cătălin Mihuleac, redactori.

Din partea revistei „Tomis” au fost prezenți scriitorii Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, și Sorin Roșca.

Scriitorii premiați în cadrul Zilele revistei „Convorbiri literare”:

Dante Cerilli - Premiul special pentru afirmarea latinității în contemporaneitate.

Nicolae Leahu - Premiul pentru reușita culturală a revistei „Semn”, care apare la Bălți și este citită în toate colțurile țării.

Ion Beldeanu - Premiul deschiderea literară și culturală a revistei „Bucovina literară”, care a împlinit, de curând, 60 de ani.

Francisca Ricinski-Marienfeld - Premiul pentru cultivarea dialogului cultural româno-german promovat prin revista „Dichtungsring”

(...)

„Viața filialei” (ROȘCA 1999)

*

Al VIII lea Salon Anual de Carte organizat la Slobozia de Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” și Inspectoratul de Cultură Ialomița a cuprins în program sărbătorirea a 70 de ani de la naștere și 50 de la debutul poetului și prozatorului Ștefan Bănulescu (1929-1998). Au luat parte: Fănuș Băileșteanu, director adjunct al Bibliotecii Academiei Române, prozatorul Constantin Novac, secretar executiv al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, poetul Nicolae Motoc, membru în Consiliul de Conducere al USR, Ioan Hanaru, președintele Consiliului Județean Ialomița, George Stoian, consilier șef al Inspectoratului de Cultură, poetul Șerban Codrin, directorul Bibliotecii Județene, artiștii fotografi Vasile Blendea și Ioan Cucu, prozatorii Mihai Vișoiu și Ioan Neșu ș.a.m.d.

*

Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la lansarea la apă, la bordul escortorului „Constanța” a avut loc prezentarea volumului „Printre zei și lupi de mare” al scriitorului Lică Pavel, membru al USR, apărut la Editura Sylvi din București, în 1999. Noua apariție editorială a a fost prezentată și la bordul crucișătorului „Mărășești”, precum și la Jandarmeria Constanța. La toate aceste întâlniri a participat prozatorul Constantin Novac.

*

Galeriile „Amfora” din Constanța au găzduit lansarea romanului „Adam și Eva”, autor Victor Loghin, editura Leda & Muntenia, Constanța, 1999. Despre autor și noua sa carte au vorbit Laura Cojocaru, din partea Bibliotecii Județene Constanța, și scriitorul Constantin Novac, redactor șef al revistei „Tomis”.

„Comunicările Hyperion” (VIȘINESCU 1999)

Victor Vișinescu (ed.)/Universitatea Hyperion/Facultatea de Ziaristică, Comunicările Hyperion, sesiunea III, Ed. Hyperion XXI, București, 1999

5 prof. univ. dr. Ion Spânulescu, Cuvânt de salut

6 conf. dr. Victor Vișinescu, Cuvânt la a 3 a Sesiune

9 acad. Dan Berindei, Periodicele cultural-științifice în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

13 prof. dr. Marin Voiculescu, Drepturile omului

21 ambas. Mircea Mitran, Frontierele în relațiile internaționale

29 conf. dr. Daniela Rovența-Frumușani, Comunicarea mediatică în România postcomunistă

41 conf. dr. Maria Moldoveanu, Cultură. Viață culturală. Viață culturală rurală

53 conf. dr. Victor Vișinescu, Jurnalismul românesc contemporan în fața cercetărilor moderne mass-media străine

65 conf. dr. Ion Zară, Credibilitatea în mediile românești de informare

83 conf. dr. Dan Dobre, Jacques Barrat. Geografia economică a mediilor. Medii și dezvoltare

89 conf. dr. Ion Haineș, Opinii privind rolul și funcțiile mass-media în societate

107 lector dr. Miruna Runcan, Instituția teatrală în perioada interbelică

121 lector dr. Cristian Florin Popescu, Realitatea artei, „arta” jurnalistului

129 lector Costin Nastac, Idee și mesaj în emisiunile radiofonice naționale și alternativa dezinformării prin subcultură

143 lector Ion Bucheru, Poate fi stopată manipularea prin audiovizual?

147 prep. Octavian Gabor, Iubire și agresivitate în relația maestru-discipol

151 prep. Liliana Purcărea, Locul și rolul României în noul context geopolitic al Europei Centrale și de Est

155 prep. Ștefan Cojocaru, Corupția: moduri de expunere

165 prep. Cristina Gălbenuș, Ce este cultura? Omul este o ființă care vorbește

173 prep. Valeria Toma, Manipulare și agresivitate în mass media

177 prep. Sanda Fărcaș, Imaginea celuilalt în prea română

181 stud. Bulugea Mihaela, Violența rasială. Forme elementare ale rasismului

185 stud. Anghel Sorin, Despre națiune

189 stud. Ana Plăcintă, Publicitatea în televiziune

193 stud. Spătăreanu Ruxandra, Cartea de cultură și cuvântul cărții în vremea interdisciplinarității

197 stud. Ilie Ioana, Progresul în om. Bertrand Juvenal

201 stud. Lazăr Petruța, Știrea de presă. Caracteristici

205 stud. Nedelcu Alexandra, Valoarea informației ca presă

209 stud. Andreica Otilia, Cunoștințe și deprinderi ale jurnalistului

211 stud. Drumea Teodor, Predocumentarea și postdocumentarea

213 stud. Dane Ioana, Transformarea informației brute în eveniment de presă

„Viața Filialei” (ROȘCA 1998)

 Sorin Roșca, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, august

*

În prezența unei numeroase și elevate asistențe a fost lansat la Muzeul de Artă din Constanța volumul de versuri Vedere din Mirador, Ed. Europolis, Constanța, 1998, purtând semnătura poetului Vasile Gh. Cojocaru, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea. Această nouă apariție editorială a fost prezentată de scriitorul Nicolae Motoc, redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, membru în Consiliul de conducere al USR.

*

„Cafeneaua literară” din incinta Librăriei Uniunii Scriitorilor a găzduit ședința festivă de bilanț a „Cenaclului de marți”, în fond un adevărat parastas de șase ani, după cum apreciau cu ironie și amărăciune câțiva dintre cenacliști, nemulțumiți de inconsistența și caracterul sporadic al rezultatelor obținute de membrii acestei grupări literare studențești. Din partea Filialei Dobrogea a USR au au participat scriitorii Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca și Dan Perșa.

*

În cadrul emisiunii „O carte în discuție” a postului de televiziune MTC Constanța scriitorii Nicolae Rotund, O. Dunăreanu și S. Roșca, membri ai USR, au susținut un amplu dialog, având ca subiect recent apărutul volum de interviuri „Convorbiri pontice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 1998, autor O. Dunăreanu. Realizator al emisiunii a fost publicistul și criticul de teatru Ana Maria Munteanu.

*

Prozatorul Constantin Novac, secretar executiv al Filialei Dobrogea, redactor șef al revistei „Tomis”, a făcut parte din juriul celei de a XXIII a ediții a Concursului literar „Panait Cerna” din Tulcea, alături de scriitorii Nicolae Prelipceanu (președinte), Denisa Comănescu, Mariana Criș, Dumitru Mureșan, Olimpiu Vladimirov. Premiul revistei „Tomis” a fost decernat tânărului Ioan Dragoș din satul Lucăcești din Maramureș.

*

Inaugurarea la Slobozia a librăriei USR a prilejuit organizarea unei noi întâlniri între scriitori și oameni de cultură din județele Constanța și Ialomița, fiind puse bazele unei manifestări culturale care se va derula până la sfârșitul anului 1998. Cu acesta prilej, a fost lansat romanul Dignidad, Ed. Ex Ponto, Constanța, autor Nicolae Motoc, în prezentarea conf. univ. Nicolae Rotund, Ioan Popișteanu, directorul 
Editurii Ex Ponto, C. Novac. În încheiere, N. Motoc a făcut o confesiune despre roman și spiritul ialomițean. Din partea gazdelor au fost prezenți scriitorii Șerban Codrin și Ioan Neșu, precum și George Stoian, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură Ialomița.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

*

Semnalăm cu plăcere patru noi apariții editoriale. Cărțile aparțin colegilor noștri de redacție, voci distincte în peisajul literar românesc: Constantin Novac - Punctul mort (roman, Constanța, Editura Ex Ponto), Nicolae Motoc - Fragilități (versuri, Constanța, Editura Metafora), Florin Șlapac - Zăpodie (poem, București, Editura Niculescu), Sorin Roșca - Paznicul gerului (versuri, Iași, Editura Timpul).

*

Sâmbătă, 26 octombrie, Editura Leda a lansat la Muzeul de Artă, în prezența autorului, volumul de haiku O lentilă pe masă / A lens on the table de Constantin Abăluță. Despre autor și carte au vorbit: Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Ion Codrescu și consilierul editorial Valentin Sgarcea.

*

Nicolae Motoc și-a lansat volumul Fragilități, vineri, 22 noiembrie, în cadrul aceleiași frumoase săli a Muzeului de Artă Constanța. Dialogul critic a fost susținut de Gabriel Rusu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Ion Roșioru și arh. C. D. Mazilu - președintele Fundației Culturale Teodor Burada, care a sponsorizat această întâlnire. Au recitat actorii Diana Cheregi și Vasile Cojocaru. Sâmbătă, 23 noiembrie, ora 18,00 Nicolae Motoc a fost invitatul emisiunii Dobrogea - repere spirituale, realizată de postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Corina Apostoleanu.

*

Florin Șlapac a fost invitatul emisiunii O carte în discuție realizată de Ana Maria Munteanu la postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Dan Perșa, Eugen Nasta. Au recitat fragmente din poemul Zăpodie tinerii actori Gabriel Duțu și Laura Crăciun de la Teatrul Dramatic Constanța.

„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995

*

La „Casa Presei Libere” din București, directori și redactori șefi de al majoritatea publicațiilor centrale și locale, posturi de radio și tv, agenții de presă, organizații profesionale și sindicate ale jurnaliștilor și editorilor de presă au hotărât constituirea unui organism reprezentativ și unanim recunoscut, care să fie partenerul de dialog unic cu Puterea. Acest organism va avea menirea de a apăra interesele profesionale, juridice și economice ale presei în raport cu marile dificultăți cu care se confruntă: monopolul hârtiei, difuzare, fiscalitate etc. De la Constanța, semnatarii comunicatului de constituire, doar Arcadie Strahilevici de la „Cuget Liber”. Să fie într-un ceas bun!

*

Deși de profesie asistent medical, Ilie Popescu din Constanța este posesorul unei impresionante sculpturi realizate în piatră de un autor mai puțin cunoscut prin sălile de expoziție: Marea Neagră! Ineditele opere de artă pot face cu prisosință obiectul unei expoziții: dar cine-l ajută pe Ilie Popescu?

*

La Teatrul Dramatic din Constanța o nouă premieră: excelenta piesă a lui Miguel Mihura „Trei jobene”, în regia artistică a lui Andrei Mihalache. În distribuție: Nina Udrescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu și alții. Vom reveni în numărul viitor cu o amplă cronică.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit expoziția de pictură „Femeia și marea”, care a reunit lucrări semnate de Rodica Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Jeni Mazilu și Sonia Machei. Despre lucrările expuse și despre autoare a vorbit Valentin Donici.

*

Au apărut primele trei numere ale unei noi publicații școlari: „Zări albastre”, editată de Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Beneficiind de tehnoredactare computerizată computerizată, de condiții grafice excelente, noua revistă este rodul pasiunii unui grup de adolescenți de profesorul Florin Pietreanu. Succes și zbor înalt spre... zări albastre!

*

Elevii școlii nr. 16 din Constanța sunt autorii unei admirabile expoziții de colaje grafică, intitulată cum nu se poate mai potrivit „Atitudini”. Reunind peste 300 de lucrări, inspirat alese de profesorul Adrian Drăguț, expoziția a fost găzduit de Muzeul Marinei Române.

*

Asociația Filatelică „Tomis” din Constanța a editat cel de-al treilea număr al revistei „Magazin Filatelic”, care se remarcă prin valoarea deosebită a colaborărilor incluse în sumar, prin diversitatea problematicii specifice puse în sumar. Reținem editorialul „Ce ne dorim în 1995”, semnat de Simion Tavitian, redactor șef, „Levantul filatelic”, de Valentin Avramescu, corespondența din Germania, de la dr. Liviu N. Cristea, „Moneda română” de  Gheorghe Moldoveanu.

*

Dovedind că este la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, neînfricatul revoluționar local Lazăr Cercel a creat mare supărare forțelor de ordine și locatarilor din imobilul situat pe bulevardul Tomis, la parterul căruia a fost înființat „Clubul 22”. După explozia bombei de la Suceava, după alarmele false de la Otopeni și Iași, hazliul nostru luptător, aflat în conflict cu aripa Metin Cerchez și amenințat cu evacuarea forțată, a trâmbițat scutierilor că, la nevoie, va detona o butelie românească de aragaz. Spre marele noroc al vecinilor de la etaj, butelia s-a dovedit a fi defectă. Alea normale iau foc și explodează și singure! Mascarada a luat sfârșit cu sprayuri paralizante, răcnete, cocteiluri Molotov și tradiționale înjurături mioritice, dar serialul „Lazăr și ai lui” va continua cu episodul „Revanșa temutului Parpanghel”!

„Filiala din Constanța a Uniunii Scriitorilor” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Filiala din Constanța a Uniunii Scriitorilor, „Tomis”, Constanța, februarie 1995

Strădania, de decenii, a scriitorilor din Ținutul Mării, de a se constitui într-un organism profesional care să-i reprezinte în plan național și să le apere interesele, a devenit certitudine. Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România funcționează! Înființarea ei fost favorizată pe de o parte de faptul că în cele două județe - Constanța și Tulcea - există deja un nucleu de membri titulari, iar pe de altă parte că, în ultimii ani, aici, a reușit să se afirme un grup masiv de noi creatori de certă valoare, care au și îndeplinit, de altfel, exigențele impuse de „Statutul Uniunii”. Nu trebuie diminuat, însă, nici efortul revistei Tomis, care a militat de-a lungul celor aproape 30 de ani de viață pentru această idee, promovând cu consecvență scriitorii de talent. În urma ședinței de constituire, de sâmbătă 21 ianuarie 1995, onorată de prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, criticul Laurențiu Ulici, a primarului municipiului Constanța, dr. Cornel Neagoe, a criticului de artă Doina Păuleanu, consilier șef al Inspectoratului județean pentru cultură, a unei numeroase asistențe, formată din scriitori, oameni de cultură, ziariști, sponsori și după desfășurarea lucrărilor Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din România, din 3-4 februarie 1995, Filiala dobrogeană are următoarea componență: Constantin Novac - secretar executiv; Nicolae Motoc - reprezentantul Filialei în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor din România; Arthur Porumboiu, Florin Șlapac, Ștefan Cucu, Cristina Tamaș, Nicolae Necula - membri în Biroul Filialei; Ion Codrescu, Vasile Cojocaru, Victor Corcheș, Ion Dragomir, Ion Faiter, Victoria Gavrilescu, Octavian Georgescu, Șerban Gheorghiu, Sanda Ghinea, Ernesto Mihăilescu, Ana Ruse, Hortensia Teodorescu, Petru Vălureanu - membri.

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)

 Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?

Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.

Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.

Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.

Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).

Procesul poetului R. Crișan (1925 Bacău -1975 Constanța) în 1972 (TOMIS )

Titus Rusu, O dramă juridică, „Tomis”, Constanța, ?, p. 108, 110

(108) Când în 1968 a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu speram să nu mai avem procese politice după patentul A. I. Vâșinski. Eroare. În Constanța au mai fost două procese politice cu răsunet: Radu Crișan în 1972 și Florentin Scalețchi, Lucian Iancu și Alexandru Mateescu în 1985.
În lipsă totală de transparență, procesul Radu Crișan a fost cunoscut de puțină lume. Părea incredibil ca un poet să fie condamnat la 12 ani închisoare  pentru că a scris poezii împotriva regimului. Monica Lovinescu, într-o emisiune la Europa Liberă, punea sub semnul „îndoielii” condamnarea poetului de la Constanța.
Am citit tot ce s-a scris după Revoluție, bineînțeles, despre R. Crișan. Ne vom referi mai întâi la un act oficial întocmit de un „colectiv” al CC pentru informarea lui Ceaușescu. Este o „Notă cu privire la modul în care a fost cercetat, judecat și condamnat Crișan Radu”, publicată în Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice. 1969-1989, editată de Serviciul Român de Informații (coordonator Mihai Pelin), 1996, 536 p.
Autorii Notei au fost tranșanți: Crișan Radu, șef al serviciului financiar la Trustul de Construcții Locale Constanța, a fost exclus din partid și condamnat la 12 ani închisoare „cu încălcarea normelor de partid și a legalității socialiste”. Se mai arată că „Organele de securitate au început supravegherea lui Crișan Radu, pe baza conținutului dușmănos al corespondenței dintre acesta și tatăl său, Crișan Constantin, apreciind că din aceasta ar rezulta conținutul dușmănos al unor poezii”. Securitatea și-a format impresia „că în activitatea literară a lui Crișan Radu se exprimă idei care scot în evidență intenții dușmănoase orânduirii noastre”.
Arestat la 7 septembrie 1971, Crișan a recunoscut toate acuzațiile. În Notă se arată că nu a fost supus unor „constrângeri fizice”. A recunoscut „datorită unor presiuni morale”. Crișan era o „fire emotivă” și „suferea de hipertensiune arterială”.
Martorii au fost prelucrați de anchetator să-și mențină și ei declarațiile. Obiectiv, îndrăzneț și onest, Gabriel Dimisianu a declarat în fața Tribunalului Militar că „nu a remarcat idei  dușmănoase, ci doar faptul că unele poezii erau confuze și greu de înțeles”. Maiorul Adrian Nițoiu, președintele completului de judecată, i-a replicat ritos: „Bine, o să încercăm să înțelegem și noi poezia”. Și l-a condamnat pe Crișan la 12 ani închisoare.
Comisia de anchetă a CC a considerat că pedeapsa de 12 ani de închisore este exagerată, „chiar în cazul în care faptele ar fi fost reale”. Din comisie făceau parte, printre alții, Filimon Ardeleanu, procurorul general al RSR, fost procuror șef al Procuratorii Militare Timișoara și șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, și Dragoș Cojocaru, șeful Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției, fost președinte al Tribunalului Militar Brașov și adjunct al procurorului general (militar).
În fața comisiei CC, ofițerii de securitate, procurorii militari și judecătorul militar au declarat că erau convinși de vinovăția lui Crișan. Comisia CC a concluzionat că „aceasta arată lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea și ușurința cu care au examinat cazul”.
La 22 februarie 1972, R. Crișan a fost pus în libertate din dispoziția Consiliului de Stat (a lui Ceaușescu), iar la 26 februarie 1972 Tribunalul Militar București (...).

(110) (...) că, în detenție, era „ironic și arogant”. Mai scrie că „Dumnezeu știe câte mârșăvii a făcut începând din 1964, ca să-ș plătească ascensiunea”.

După revoluție, Adrian Nițoiu împreună cu Al. Mihalcea au protestat în ziarul „România liberă” împotriva avansării la gradul de general și numirea în funcția de șef al Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției a lui Liviu Prună. L. P. l-a condamnat și pe Florin Pavlovici, tot în 1959.

Supraviețuitor înnăscut, în 1990 colonelul A. N. de la MApN a fost avansat general și numit președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem. A fost ales vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Printre alte procese a judecat „Grupul celor patru”: E. Bobu, I. Dincă, M, Mănescu și T. Postelnicu, foști membri ai CPEx (a fost primul proces transmis în direct de televiziunea română). A murit de  o boală care nu iartă, la o clinică din Germania.

Informații interesante despre R. C. aflăm dintr-un text din 1995 al lui Gabriel Dimisianu, publicat în Cartea Albă a Securității. Maiorul Pârvan a încercat să-l determine și pe G. D. să declare în sensul dorit de Securitate, însă a  refuzat categoric. După proces, G. D., îngrozit, a informat conducerea Uniunii Scriitorilor (Stancu, Fulga, Chiriță) și pe mulți alții. Împreună cu Paul Anghel (rudă cu Crișan) a întocmit un memoriu, în numele familiei, către CC. Prin intermediul lui Adrian Păunescu a luat legătura cu Constantin Mitea de la CC, care l-a informat pe Dumitru Popescu, iar acesta pe Ceaușescu. G. D. a fost invitat la CC de generalul Grigore Răduică, șeful sectorului militar și juridic, unde împreună cu ministrul justiției, au studiat manuscrisul lui Crișan și au concluzionat că acesta este nevinovat.

Inexplicabilă apare atitudinea poetului Adrian Beldeanu, avocat angajat de familie, care la procesul de la Constanța nu s-a mai prezentat. Era de notorietate prietenia lui Beldeanu cu Eugen Barbu. Oare E. B. să fi aflat despre monstruozitatea juridică în care a fost implicat R. C. de la A. B.?

R. C. este menționat ca poet în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, la capitolul „Etc”.

Oare judecătorul militar A. N. o fi avut tresărire, o strângere de inimă, i-o fi tremurat mâna când l-a condamnat la 12 ani închisoare pe inocentul R. C.? Și-o fi amintit că și el a fost condamnat tot la 12 ani pe nedrept? Cred că a avut dreptate Belu Zilber când a spus că la noi socialismul la noi poartă pecetea lui Stalin și Caragiale, ctitorul României moderne.

„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

„In memoriam” („TOMIS” 1984)

 ***, In memoriam, „Tomis”, aprilie 1984

La 31 martie anul acesta, Nichita Stănescu ar fi împlinit 51 de ani. Petrecută în absența poetului, aniversarea a oferit celor care iubesc Poezia prilejul de a omagia numele Poetului, aflat acum, cu dreptate, în panteonul marilor zămislitori de frumusețe ai neamului și ai lumii.

În seara zilei de vineri, 30 martie, la Constanța, secția de teatru-poezie a cenaclului „Eveniment”, organizat de Universitatea Cultural-Științifică, a susținut spectacolul „Măreția frigului - romanul unui sentiment”, bazat pe volumul de poeme omonim al lui N. Stănescu. Regizorul Valentin Sgarcea și coordonatorul artistic G. Eugen Doinaru au reușit să realizeze un moment de autentică emoție și tenisune lirică. Poezia lui N. S. și-a găsit interpreți sensibili în actorii („amatori” doar din punct de vedere administrativ) Mircea Pînzaru, Violeta Dermengea, V. S., Marcela Chirilov și Aurel Ionescu. Scenografia inspirată și muzica incitantă a grupului folk „Alean” (Mariana Pușcașu și Gabriela Radu) contribuie substanțial la reușita valorică a spectacolului.

În cursul aceleiași zile, biblioteca Casei de Cultură Constanța a organizat o întâlnire cu cititorii dedicată memoriei lui N. Stănescu. Au participat actorii (poeți la rândul lor!) Vasile Cojocaru și Ion Andrei și criticii literari Vladimir Bălănică și Gabriel Rusu. Plin de sensibilitate s-a dovedit a fi și micro-recitalul de poezie și muzică susținut de membrii cenaclului Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”.

Sunt aceste manifestări culturale semne ale dragostei și prețuirii față de Poezie și față de Poeți aici, la Pontul Euxin.

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.

Premiera piesei „Hop, Signor” de M. Ghelderode la Teatrul Dramatic din Constanța la 25 februarie 1982 (CHEHIAIAN 1982)

 Carmen Chehiaian, ?, „Tomis”, Constanța, martie 1982 

Or, spectacolul ar fi câștigat în tensiune și dramatism dacă prim-planul ar fi fost ocupat, nu numai... la propriu, de povestea disc-jockey-ului, de singurătatea alienarea și zbuciumul acestui slujbaș al muzicii. Altfel, acesta rămâne doar maestrul de ceremonii, neobosit, puțin cinic, puțin blazat, puțin lehămetit, puțin din toate.

Actorul Vasile Cojocaru ne-a oferit un frumos recital, deși un recital într-o singură cheie. El a mizat, ca și regizorul, pe un joc detașat, lucid, sobru. Da, dar în acest fel ceva din esența, din sufletul personajului a rămas neatins. A fost, mai degrabă, evocat un fenomen și nu omenească. Emoția spectatorului a fost, cumva, blocată de galopul asurzitor al muzicii. Nici măcar „Concursul secolului” nu ne-a putut convinge definitiv de alienarea sutelor de mii de tineri ascultători „intoxicați” zi de zi și în proporție de masă, de muzica-drog, de muzica-iluzie etc. Maria nestor a încercat, e drept, să dea contur unui caz de tânăr sedus de acest miraj, fără rezultate pe deplin notabile, totuși. Eugen Mazilu a plăsmuit un personaj destul de simpatic, ros de ambiții mărunte și speranțe iluzorii. Longin Mărtoiu și Ana Mirena își intersectează și ei, din când în când, privirile, replicile, pașii cu cei de mai sus, încercând (și chiar reușind) să se integreze ritmului general al spectacolului.

Un spectacol care, deși a presupus o uriașă risipă de energie, nu a reușit să pună total în valoare, așa cum așteptam, posibilitățile multiple ale unor actori. (...)

Anecdotica e un pretext pentru a pune în mișcare și dialog aceste simboluri. Și, vrând să le evidențieze cât mai apăsat, dramaturgul le înconjoară cu un apăsat halou. De aceea, Marguerite nu putea fi decât gingașă și nefericită, Signor - bătrân, urât și caraghios ca un albatros care coboară din înălțimi pe pământ și tot atât expus batjocurii mulțimii ș.a.m.d. Dar, pentru ca să nu credem cumva e vorba doar de o dramă de alcov, dramaturgul aduce în scenă și Inchiziția, teroarea ei neagră mai bine zis, substanțializând astfel protecția socială a intrigii. Piesa a fost scrisă în 1938, deci, se poate presupune că filipica la adresa Inchiziției trebuie citită și ca o demascare a noii Inchiziții hitleriste.

Regizorul Gheorghe Jora a vădit o grijă de artizan în transpunerea scenică a dramei lui Jureal, zis Signor. Este meritoriu efortul depus pentru prospectarea generosului filon liric, romantic și grotesc, pe alocuri expresionist ori tenebros, al textului. Regizorul n-a avut însă puterea să opereze nici o reducție. Rezultatul e un spectacol de atmosferă și nu unul de idei. Căci se portretizează fără a se interioriza; (...).

Larose, călăul cu trandafiri la butonieră, găsește în Virgil Andriescu un interpret receptiv mai ales la poza romantică și la crezul justițiar, la dedesubtul malefic și oracular.

Ghelderode pune mare preț pe pitorescul și comentariul piticilor, bufonilor ori cerșetorilor, întrucât statutul lor social le permitea adesea să ia în derâdere, în gura mare, lucruri despre care nici în șoaptă nu se vorbea. Or, V. C. și E. M. prind cum nu se poate mai bine această idee și-i dau viață cu inteligență și vigoare. Ei fac din Meche și Suif purtătorii de cuvânt ai mulțimii care, sfidând Inchiziția, judecă totul cu nemilos realism.

Cuplul nobililor, în schimb, a funcționat fără vlagă, Longin Mărtoiu și Titus Gurgulescu fiind expozitivi și neconvingători, cheltuindu-și energia în dueluri mimate stângaci și în plimbări prudente de colo-colo în costume cu sclipici.

Scenografia semnată de Dan Jitianu și Daniela Codarcea se impune printr-o plăcută armonie cromatică.