„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.