„Dimensiunile unei vocații” (DUNĂREANU - MANOLACHE 1997)

 Ovidiu Dunăreanu, Dimensiunile unei vocații. Dialog cu Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Ce v-a determinat pe dvs., actor  de dramă, să vă îndreptați spre Teatrul de Păpuși?
Instituția noastră reprezintă prima etapă a copilului de a lua contact cu cultura, iar Teatrul de Păpuși Elpis din Constanța, când s-a înființat ca secție a Teatrului Dramatic - ceea ce este și în prezent - s-a înființat tocmai din această nevoie de educație a celor mici. El pune în scenă o formă de spectacol extraordinar de modernă. Tocmai acest gen de spectacol m-a atras pe mine, foarte tare, încă din studenție. Încă de atunci alături de Emil Zola la Teatrul Țăndărică, iar d-na Margareta Niculescu, actualmente directoarea Forului Internațional al Păpușarilor, cu sediul în Franța, mă ruga insistent să mă angajez în acest teatru, lucru pe care eu nu l-am acceptat atunci. Faptul că eu, actor de teatru dramatic, m-am îndreptat spre această formă de teatru - regizând spectacole și compunând muzică pentru ea - cred că spune destul de mult. Îmi place să-i văd pe copii că se bucură, că plâng, că râd sau cântă alături de personajele din lumea basmului, a poveștii, acea lume care încă mai are frumusețe și puritate sufletească. La Teatrul Dramatic, pe noi actorii ne-au năpădit zilele dure ale existenței și parcă relaxarea pe care o aveam a început să dispară. „Dramaticul” joacă într-o sală improprie pentru un asemenea teatru, în care amestecătura se cunoaște. Sala nu are anvergură, nu are funcționalitate nici pentru „Operă” , nici pentru „Simfonic”, este pentru toți o încropeală, care se vede din ce în ce mai tare. Pe când la Teatrul de Păpuși, sala este intimă, deosebit de bună și de călduroasă din toate punctele de vedere, iar mie personal îmi dă confort și mă relaxează.

Ce șanse acordați teatrului de păpuși sau de marionete, astăzi când el își are, în ultramodernele mass-media, concurenți redutabili?
După opinia mea, el este nemuritor. De ce? Pentru că există de când lumea, în toată lumea. Occidentul a abandonat, pentru o perioadă, această formă de teatru, cultivându-l numai la nivel de trupă ambulantă. Ca o compensație, țările din Est au dezvoltat-o foarte mult în cadrul unor instituții de sine stătătoare. De abia acum, când i-au redescoperit valoarea și forța, cei din Vest au început să-și construiască teatre, nu trupe. Am venit de curând de la Oslo, unde am fost la singurul teatru de păpuși din Norvegia. Una din marile lor actrițe era școlită la Teatrul Țăndărică din București. Nordicii de abia acum își fac școală de actorie de teatru de păpuși. În Anglia, spre exemplu, această formă de spectacol va invada curând piața, pentru că ea are viitor. pentru că ea nu implică foarte mari cheltuieli. În schimb, câștigul este extraordinar. Copiii trăiesc alături de actorii păpușari clipe ce nu le pot uita apoi toată viața.

Ce ne puteți spune despre trupa păpușarilor constănțeni?

Teatrul are în componență, la ora actuală, nouă actori: Aneta Forna-Christu și Ioana Jora se numără printre cele mai mari personalități artistice ale genului din Europa. La „școala” lor a crescut noua generație: Rovena Paraschivoi, Daniela Manolache, Mădălina Petrencu, Gabi Montescu, Adrian Bădilă, Tiberiu Roșu. Între acești tineri actori, care sunt absolvenți de facultate de teatru, mai există o generație de mijloc din care fac parte Iulian Lincu Marinela Marinescu. Trupa a avut mai multe valori în generația veche: Gigi Nicolau, o mare actriță a teatrului de păpuși din România, Tina Romanescu. În persoana Carmencitei Brojboiu avem o scenografă de excepție. Secretarul literar al teatrului este Anaid Tavitian. Colaborăm cu mari profesioniști cum sunt scneegrafa Eugenia Tănăsescu-Jianu, regizorul Mona Chirilă și Cristian Pepino. Lor li se adaugă corpul tehnic: atelierele - unde sunt patru mâini de aur, Vasilica Beer și Doru Georgescu - lumină, sunet, mașiniști, recuzită ș. a.

Să trecem acum la Dvs. Vă rog, definiți-vă ca actor.
Mi-e destul de greu. Eu sunt crescut de un mare actor, Petrică Gheorghiu.  Am făcut școală cu doi profesori extraordinari: Petrică Vasilescu și Octavian Cotescu, de la care am învățat foarte mult. Am terminat cu zece facultatea și am venit la Constanța cu sufletul deschis.

Puteați merge și în altă parte?

Puteam să merg la Piatra Neamț, Constanța fiind oraș închis când am terminat eu. Dar am preferat să iau repartiție la Bârlad. Acolo am stat cinci zile, după care m-am transferat la Constanța. Pe atunci era director Jean Ionescu, unul din cei mai vechi directori de teatru din țară. Am îndrăznit să mă transfer la Constanța, chiar dacă eram băiatul lui Manolache. În momentul în care am venit aici, după cum se știe, se tot vorbea de „clanul” Manolache și cum că eu eram băiatul lui „tătuțu”. În scurtă vreme am demonstrat însă că am personalitatea mea, debutând pe scena constănțeană cu Raimundo din „Beția sfântă” de Paul Everac. Spectacolul a fost unul de mare succes și mi-a adus satisfacția de a da autografe până și în troleibuz. Au urmat multe roluri principale și secundare: Mitică din „Visul unei nopți de iarnă” de Mușatescu, Pepelea din ”Sânziana și Pepelea”, care mi-a adus Premiul național, atât pentru interpretare cât și pentru muzica spectacolului, am jucat în „Moartea unui comis voiajor” ș. a. Am făcut și dublu rol principal, am jucat orice rol mi s-a dat cu mare plăcere: dramă, comedie, comedie bufă, muzical. Aveam nebunia de a juca și trei spectacole pe zi. Important, pentru mine, este ca tot ceea fac să ajungă la sufletul spectatorilor, să-i bucure.

În această stagiune în ce jucați?
Numai în „Desculț în parc”, „Crazy Cats”, la care sunt și unul din realizatori, în „Furtuna” de Shakespeare și cam atât. Alături de dna Cătălina Buzoianu am făcut asistența de regia la „Penthesileea”. În schimb, lucrez la un program cu Anglia și nu vreau să renunț nici la ceea ce cheamă programele educaționale ale UNITER-ului al cărui membru sunt. Cred că mă aflu într-o perioadă de maturizare în care îmi schimb repertoriul.

Am aflat ce face „actorul”, dar „compozitorul” Liviu Manolache la ce lucrează?
La muzica piesei, scrisă special despre România, din programul cu Anglia, la cea a unui spectacol „Păstorița și homarul”, în pregătire la Teatrul de Păpuși și la muzica a încă două piese - una la Teatrul din Târgu Mureș și alta la Teatrul din Craiova. 

Vă mulțumesc.

„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică” („TOMIS” 1995)

 ?, Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică, „Tomis”, Constanța, 1995, noiembrie

Proaspăt absolvent al Conservatorului din București, Remus Georgescu, elev al maeștrilor Constantin Silvestru, George Georgescu și Mihail Jora, a fost repartizat, în 1957, la Constanța, unde, într-o perioadă scurtă a devenit unul din membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Dar zborul acestui tânăr deosebit de talentat a fost curmat cu brutalitate. Redăm câteva secvențe din interviul acordat, cu amabilitate, ziarului nostru, de către această personalitate proeminentă care a contribuit din plin la situarea școlii contemporane românești în ierarhia valorilor muzicale.

„Cred că se împlinesc 38 de ani de când nu am mai venit, ca muzician, la Constanța. Mai exact, în 1957 am fost repartizat ca dirijor al Teatrului Muzical, care tocmai se înființase, deci, pot spune că mă consider unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Timp de un an de zile am dirijat aici numeroase spectacole de operă și câteva concerte simfonice cu ansamblul care se înființase atunci... După terminarea unei stagiuni, am primit o hârtie prin care eram încunoștiințat că nu mi se mai poate prelungi contractul de muncă din cauza dosarului personal și considerat „dușman al poporului”, nedemn să fac educație artistică clasei muncitoare și am fost eliminat din toate funcțiile posibile pe care le-aș fi putut avea în Țara Românească. La Constanța am fost fost trimis de oficialitățile de atunci să car cu spinarea în port și la gară. Mi s-a spus după aceea că, la 25 de ani, aveam un dosar gros ca al unui criminal de război... Nu știu ce aș fi putut face până la vârsta aceea în afară de muzică: să studiez muzica, să trăiesc muzica. Deci, era perioada aceea nefericită despre care puțini își mai amintesc presupun. În 1958, au avut loc intervenții brutale în cultură, când mari personalități ca M. Jora, C. Silvestri, Rogalski, compozitori și muzicieni importanți ai momentului, au fost stigmatizați, puși la zid, dacă nu, chiar interziși... Chiar și George Enescu nu a scăpat atunci de comentariile răuvoitoare, defăimătoare ale culturii locale din perioada aceea. Theodor Rogalski a fost considerat decadent: cele trei dansuri, care sunt o bijuterie a muzicii contemporane, C. Silvestri, de asemenea... De altfel, la scurt timp după aceea el a rămas în străinătate. Enescu murise de câțiva ani și totuși a fost defăimat, M. Jora de asemenea. Eu eram un copil, în momentul acela, care a intrat în acest hățiș. Mi s-au adus tot felul de acuzații, că sunt adeptul artei pentru artă, deci asemenea invenții pe care, fără îndoială, nici cei care le debitau n-ar fi fost în stare să le explice. Eu făcusem compoziția și dirijatul orchestrei la Conservatorul București, beneficiind de îndrumarea unor mari maeștri ca M. Jora, C. Silvestri, T. Rogalski, P. Constantinescu, toți mari muzicieni ai epocii, cu care făceam analize muzicale foarte actuale. Deci, noi cunoșteam muzica momentului, dar nu era permis să se discute despre aceste lucruri: tot ce venea din Occident era considerat decadent și trăiam sub influența indicațiilor de la Moscova. Și, probabil eram un tânăr năzdrăvan, ceea ce a făcut să aud că am un dosar personal atât de gros. De altfel, știam că se va întâmpla ceva... Îmi amintesc că după primul an de Conservator, grație notelor bune, am fost propus să fiu trimis la Moscova pentru a studia acolo. Totul a mers bine până la un moment dat, când am înțeles că la dosarul meu s-a umblat foarte mult. Este adevărat că „origjnea” mea nu era foarte sănătoasă, tatăl meu fusese magistrat, dat afară din toate funcțiile, cu domiciliul obligatoriu, fratele meu mai mare fusese dat afară din toate facultățile, iar eu, prin nu știu ce minune, am fost tolerat să termin Conservatorul, ca să aflu, tot la Constanța, că s-a greșit. Au urmat doi ani foarte grei pentru mine, în care am trăit la București din ore particulare. Mulți dintre elevii pe care i-am avut atunci și care sunt împrăștiați prin toată lumea și din când în când îmi trimit compozițiile și imprimările lor. (...) 

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

Premiera piesei „Hop, Signor” de M. Ghelderode la Teatrul Dramatic din Constanța la 25 februarie 1982 (CHEHIAIAN 1982)

 Carmen Chehiaian, ?, „Tomis”, Constanța, martie 1982 

Or, spectacolul ar fi câștigat în tensiune și dramatism dacă prim-planul ar fi fost ocupat, nu numai... la propriu, de povestea disc-jockey-ului, de singurătatea alienarea și zbuciumul acestui slujbaș al muzicii. Altfel, acesta rămâne doar maestrul de ceremonii, neobosit, puțin cinic, puțin blazat, puțin lehămetit, puțin din toate.

Actorul Vasile Cojocaru ne-a oferit un frumos recital, deși un recital într-o singură cheie. El a mizat, ca și regizorul, pe un joc detașat, lucid, sobru. Da, dar în acest fel ceva din esența, din sufletul personajului a rămas neatins. A fost, mai degrabă, evocat un fenomen și nu omenească. Emoția spectatorului a fost, cumva, blocată de galopul asurzitor al muzicii. Nici măcar „Concursul secolului” nu ne-a putut convinge definitiv de alienarea sutelor de mii de tineri ascultători „intoxicați” zi de zi și în proporție de masă, de muzica-drog, de muzica-iluzie etc. Maria nestor a încercat, e drept, să dea contur unui caz de tânăr sedus de acest miraj, fără rezultate pe deplin notabile, totuși. Eugen Mazilu a plăsmuit un personaj destul de simpatic, ros de ambiții mărunte și speranțe iluzorii. Longin Mărtoiu și Ana Mirena își intersectează și ei, din când în când, privirile, replicile, pașii cu cei de mai sus, încercând (și chiar reușind) să se integreze ritmului general al spectacolului.

Un spectacol care, deși a presupus o uriașă risipă de energie, nu a reușit să pună total în valoare, așa cum așteptam, posibilitățile multiple ale unor actori. (...)

Anecdotica e un pretext pentru a pune în mișcare și dialog aceste simboluri. Și, vrând să le evidențieze cât mai apăsat, dramaturgul le înconjoară cu un apăsat halou. De aceea, Marguerite nu putea fi decât gingașă și nefericită, Signor - bătrân, urât și caraghios ca un albatros care coboară din înălțimi pe pământ și tot atât expus batjocurii mulțimii ș.a.m.d. Dar, pentru ca să nu credem cumva e vorba doar de o dramă de alcov, dramaturgul aduce în scenă și Inchiziția, teroarea ei neagră mai bine zis, substanțializând astfel protecția socială a intrigii. Piesa a fost scrisă în 1938, deci, se poate presupune că filipica la adresa Inchiziției trebuie citită și ca o demascare a noii Inchiziții hitleriste.

Regizorul Gheorghe Jora a vădit o grijă de artizan în transpunerea scenică a dramei lui Jureal, zis Signor. Este meritoriu efortul depus pentru prospectarea generosului filon liric, romantic și grotesc, pe alocuri expresionist ori tenebros, al textului. Regizorul n-a avut însă puterea să opereze nici o reducție. Rezultatul e un spectacol de atmosferă și nu unul de idei. Căci se portretizează fără a se interioriza; (...).

Larose, călăul cu trandafiri la butonieră, găsește în Virgil Andriescu un interpret receptiv mai ales la poza romantică și la crezul justițiar, la dedesubtul malefic și oracular.

Ghelderode pune mare preț pe pitorescul și comentariul piticilor, bufonilor ori cerșetorilor, întrucât statutul lor social le permitea adesea să ia în derâdere, în gura mare, lucruri despre care nici în șoaptă nu se vorbea. Or, V. C. și E. M. prind cum nu se poate mai bine această idee și-i dau viață cu inteligență și vigoare. Ei fac din Meche și Suif purtătorii de cuvânt ai mulțimii care, sfidând Inchiziția, judecă totul cu nemilos realism.

Cuplul nobililor, în schimb, a funcționat fără vlagă, Longin Mărtoiu și Titus Gurgulescu fiind expozitivi și neconvingători, cheltuindu-și energia în dueluri mimate stângaci și în plimbări prudente de colo-colo în costume cu sclipici.

Scenografia semnată de Dan Jitianu și Daniela Codarcea se impune printr-o plăcută armonie cromatică.

„Jurnal de turneu” (COLOMIEȚ 1975)

 Ileana Colomieț, Jurnal de turneu, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1975

După ce Teatrul de dramă și comedie din Constanța s-a prezentat în Capitală cu un turneu nu prea concludent, aceasta pentru că atât Nevestele vesele din Windsor - Shakespeare, cât și Mascarada - Lermontov, erau spectacole vechi, de aproape doi ani, spectacole evident uzate, s-a efectuat și un alt turneu, cel al criticilor la sediul teatrului. ATM-ul a oferit unui grup de cronicari de a cunoaște direct activitatea celor din Constanța, o acțiune binevenită, deoarece ne-a făcut să ne schimbăm radical părerea despre acest colectiv, despre repertoriul și posibilitățile sale. Și acum să încercăm să încercăm a reaminti cele văzute.

MICUL PRINȚ la Teatrul de Păpuși - Într-un spațiu marcat puternic de culoare neagră s-au compus, dintr-o serie de elemente la început bizare, ca într-un vis fantastic, personajele lumii lui Saint-Exupery. Am fost prinși de minunata poveste adresată atât celor mici, cât și celor mari, povestea Micului Prinț, pe care regizorul Andrei Belgrader și scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu au înviat-o scenic cu o fantezie debordantă. Ne-am aflat mereu parcă în lumea pictorilor fantastici, descoperind în fiecare tablou câte o metaforă organic servită de jocul păpușilor. Ideea creării, sub ochii spectatorului, a personajelor din elemente esențiale, care plutind parcă într-un haos, în imponderabilitate se regăseau în cele din urmă compunând regi ai unor ținuturi inimaginabile, a dinamizat întreaga reprezentație. Acest Mic Prinț a certificat unui director de scenă de talent, consecvent în viziunea sa regizorală, un director de scenă al cărui nume se reține - Andrei Belgrader. Micul Prinț, întrupat de o păpușă cu un farmec și deosebită expresivitate, a căpătat viață datorită sensibilei actrițe Aneta Christu. În același spectacol, Sandu Simionică, de la Teatrul Dramatic, în rolul aviatorului, cu firesc, cu o voce plăcută, cu o discretă duioșie interioară, ne-a condus prin povestea lui Saint-Exupery. Micul Prinț este cu adevărat o reprezentație ce merită aplauze la scenă deschisă. De altfel, calitățile acestui spectacol au fost relevate și în turneul pe care ulterior Teatrul l-a întreprins la București.

VIFORUL la Teatrul de dramă și comedie - Mai întâi am avut plăcuta surpriză de a descoperi doi actori tineri cu deosebite calități: Mircea Creți și Diana Cheregi, apoi un spectacol lucrat cu corectitudine, servit de o distribuție bine aleasă. Într-un cadru scenografic frumos ca aspect exterior, dar nu întru totul funcțional (scenografia Mihai Tofan), regizorul Gheorghe Jora a încercat o reinterpretare a dramei istorice scrise de Delavrancea. Reinterpretarea era posibilă pentru că piesa oferă toate datele, Ștefăniță fiind un personaj complex, scriitura modernă a textului dând diferite argumente în favoarea unei noi viziuni regizorale, dar la un moment dat am avut senzația contrazicerii. Gândul regizoral, indicațiile date actorilor, veneau în direct conflict cu textul. Încercarea a de a o transforma pe doamna Tana în salvatoare a tronului și țării ni s-a părut neîntemeiată, pentru că textul nu are resurse să susțină o astfel de idee. În ciuda acestor inadvertențe ale viziunii regizorale, actorii și-au compus cu siguranță personajele. Mircea Crețu în Ștefăniță a susținut întreg spectacolul. Înzestrat cu o voce puternică, cu o gamă variată de nuanțe, cu un temperament scenic vulcanic, Mircea Crețu nu a făcu din Ștefăniță un tip patologic, tarat, ci un domn cu o voință de excepție. încorsetat de amintirea personalității lui Ștefan pe care vrea să o domine. Alături de Mircea Crețu, Diana Cheregi, cu o prezență scenică aparte, coborâtă parcă din frescele bizantine, a încercat cu inteligență și nuanțare în gest și replică „reinterpretarea” doamnei Tana. Am revăzut-o apoi cu plăcere pe Ileana Ploscaru, care în Oana a devenit femeia plină de sensibilitate, jucând o nebunie cu tâlc, contrapunctând violența domnului cu amintirea discretă a vremii liniștite a lui Ștefan. Imaginat ca un apostol, Sandu Simionică în Luca Arbore continuă înțelepciunea domnului trecut, înfruntă mânia lui Ștefăniță, actul jucând cu multă personalitate, dar, totuși, datorită regiei, imaginea de ansamblu a personajului a rămas puțin schematică. Întreg spectacolul a lăsat senzației confruntării între rău și bine, fără a fi speculate nuanțele textului. Viforul rămâne însă o reprezentație ce merita a fi inclusă în repertoriul turneului din București.

CASA BERNARDEI ALBA. Cușca în care se zbat fetele Bernardei a fost, de la prima ridicare a cortinei, metafora clară pe care regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco a impus-o întregii reprezentații. Piesa lui Federico Garcia Lorca a fost supusă unei viziuni regizorale clare, consecvente, poate însă prea unilaterală. Pedalarea pe latura erotică, pe isteria manifestă cauzată de claustrare, a creat uneori impresia împingerii spre patologic a conflictului. Actrițele Marcela Sassu, Zoe Caraman-Ștefan, Valentina Șambra, Ana Mirena, Aurora Simionică și Valentina Bucur și-au însușit concepția regizorală, realizând, fiecare, partituri actoricești pline de adevăr. O notă de excepție a adus în spectacol Agatha Nicolau, pentru care crizele isterice ale personajului său, Martirio, au fost prilejul dezvăluirii unei largi game interpretative. Casa Bernardei Alba se înscrie printre spectacolele deosebite ale teatrului constănțean, spectacol cu o amprentă personală, ieșit din comun datorită regiei, oferind prilej de afirmare unor actrițe cu capacități interpretative diverse.

N-AM UCIS! - este de fapt cunoscutul text MARIE-OCTOBRE, o piesă-anchetă, scrisă de un grup de autori, o piesă fără deosebite virtuți literare, supusă tiparelor genului. Pe acest text, de o calitate mediocră, dar cu partituri actoricești generoase și dificile, tânărul regizor Silviu Purcărete a creat un spectacol de ținută, un spectacol ce acaparează atenția sălii, stârnește interesul. Un merit prim al regizorului poate fi considerat modul în care a gândit distribuția, căutând astfel să acopere cerințele tipologice impuse de text. Un alt merit, modul cum în permanență a dirijat mișcarea actorilor în scenă, cu multă precizie, impunând ritm acțiunii, mobilând dezbaterea prin mișcare, Decorul, semnat Eugenia Tărășescu-Jianu, dă o eleganță funcțională reprezentației. Ileana Ploscaru în rolul Marie-Octobre realizează o partitură unică, știe să-și urmărească partenerii fiind prezentă în tăcere la replica fiecăruia (lucru cam rar întâlnit în teatru), știe să-și respecte partenerii, susținându-le în tăcerea replica și mișcarea. Este inegalabilă în acea secvență a acuzării, când printr-un singur „nu” comunică drama întregii existențe a personajului său. Lucian Iancu în Simoneau se afirmă ca un actor cu o pregnantă inteligență scenică, expresiv, comunicând mereu subtextul replicii. Cu siguranță și personalitate își creează personajul Jean Ionescu, patronând discret întreaga anchetă. Emil Sassu, Romeo Mogoș, Viorel Popescu, Constantin Guțu, George Stancu, Longin Mărtoiu, Sandu Simionică și Valentin Bucur își au la rândul lor micul recital actoricesc, convingător, dovedind încă o dată ce înseamnă o bună distribuție a actorilor, întâlnirea cu partitura convenabilă fiecăruia.

Iată deci trei reprezentați care arată că Teatrul de dramă și comedie din Constanța are un colectiv omogen cu diverse posibilități, un colectiv care, prin Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Sandu Simionică, Agatha Nicolau, George Stancu și mai tinerii Diana Cheregi și Mircea Crețu poate concura cu unele colective teatrale mai „centrale”. Cele trei reprezentații, indiferent de unele obiecții care li s-ar putea aduce, sunt spectacole de ținută artistică, configurând profilul unui repertoriu bine gândit. Atunci oare de ce n-am vizionat și la București Viforul, Marie-Octobre sau Casa Bernardei Alba?! Nu sunt ele în acest moment cele mai reprezentative spectacole pentru teatrul constănțean?