„Dimensiunile unei vocații” (DUNĂREANU - MANOLACHE 1997)

 Ovidiu Dunăreanu, Dimensiunile unei vocații. Dialog cu Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Ce v-a determinat pe dvs., actor  de dramă, să vă îndreptați spre Teatrul de Păpuși?
Instituția noastră reprezintă prima etapă a copilului de a lua contact cu cultura, iar Teatrul de Păpuși Elpis din Constanța, când s-a înființat ca secție a Teatrului Dramatic - ceea ce este și în prezent - s-a înființat tocmai din această nevoie de educație a celor mici. El pune în scenă o formă de spectacol extraordinar de modernă. Tocmai acest gen de spectacol m-a atras pe mine, foarte tare, încă din studenție. Încă de atunci alături de Emil Zola la Teatrul Țăndărică, iar d-na Margareta Niculescu, actualmente directoarea Forului Internațional al Păpușarilor, cu sediul în Franța, mă ruga insistent să mă angajez în acest teatru, lucru pe care eu nu l-am acceptat atunci. Faptul că eu, actor de teatru dramatic, m-am îndreptat spre această formă de teatru - regizând spectacole și compunând muzică pentru ea - cred că spune destul de mult. Îmi place să-i văd pe copii că se bucură, că plâng, că râd sau cântă alături de personajele din lumea basmului, a poveștii, acea lume care încă mai are frumusețe și puritate sufletească. La Teatrul Dramatic, pe noi actorii ne-au năpădit zilele dure ale existenței și parcă relaxarea pe care o aveam a început să dispară. „Dramaticul” joacă într-o sală improprie pentru un asemenea teatru, în care amestecătura se cunoaște. Sala nu are anvergură, nu are funcționalitate nici pentru „Operă” , nici pentru „Simfonic”, este pentru toți o încropeală, care se vede din ce în ce mai tare. Pe când la Teatrul de Păpuși, sala este intimă, deosebit de bună și de călduroasă din toate punctele de vedere, iar mie personal îmi dă confort și mă relaxează.

Ce șanse acordați teatrului de păpuși sau de marionete, astăzi când el își are, în ultramodernele mass-media, concurenți redutabili?
După opinia mea, el este nemuritor. De ce? Pentru că există de când lumea, în toată lumea. Occidentul a abandonat, pentru o perioadă, această formă de teatru, cultivându-l numai la nivel de trupă ambulantă. Ca o compensație, țările din Est au dezvoltat-o foarte mult în cadrul unor instituții de sine stătătoare. De abia acum, când i-au redescoperit valoarea și forța, cei din Vest au început să-și construiască teatre, nu trupe. Am venit de curând de la Oslo, unde am fost la singurul teatru de păpuși din Norvegia. Una din marile lor actrițe era școlită la Teatrul Țăndărică din București. Nordicii de abia acum își fac școală de actorie de teatru de păpuși. În Anglia, spre exemplu, această formă de spectacol va invada curând piața, pentru că ea are viitor. pentru că ea nu implică foarte mari cheltuieli. În schimb, câștigul este extraordinar. Copiii trăiesc alături de actorii păpușari clipe ce nu le pot uita apoi toată viața.

Ce ne puteți spune despre trupa păpușarilor constănțeni?

Teatrul are în componență, la ora actuală, nouă actori: Aneta Forna-Christu și Ioana Jora se numără printre cele mai mari personalități artistice ale genului din Europa. La „școala” lor a crescut noua generație: Rovena Paraschivoi, Daniela Manolache, Mădălina Petrencu, Gabi Montescu, Adrian Bădilă, Tiberiu Roșu. Între acești tineri actori, care sunt absolvenți de facultate de teatru, mai există o generație de mijloc din care fac parte Iulian Lincu Marinela Marinescu. Trupa a avut mai multe valori în generația veche: Gigi Nicolau, o mare actriță a teatrului de păpuși din România, Tina Romanescu. În persoana Carmencitei Brojboiu avem o scenografă de excepție. Secretarul literar al teatrului este Anaid Tavitian. Colaborăm cu mari profesioniști cum sunt scneegrafa Eugenia Tănăsescu-Jianu, regizorul Mona Chirilă și Cristian Pepino. Lor li se adaugă corpul tehnic: atelierele - unde sunt patru mâini de aur, Vasilica Beer și Doru Georgescu - lumină, sunet, mașiniști, recuzită ș. a.

Să trecem acum la Dvs. Vă rog, definiți-vă ca actor.
Mi-e destul de greu. Eu sunt crescut de un mare actor, Petrică Gheorghiu.  Am făcut școală cu doi profesori extraordinari: Petrică Vasilescu și Octavian Cotescu, de la care am învățat foarte mult. Am terminat cu zece facultatea și am venit la Constanța cu sufletul deschis.

Puteați merge și în altă parte?

Puteam să merg la Piatra Neamț, Constanța fiind oraș închis când am terminat eu. Dar am preferat să iau repartiție la Bârlad. Acolo am stat cinci zile, după care m-am transferat la Constanța. Pe atunci era director Jean Ionescu, unul din cei mai vechi directori de teatru din țară. Am îndrăznit să mă transfer la Constanța, chiar dacă eram băiatul lui Manolache. În momentul în care am venit aici, după cum se știe, se tot vorbea de „clanul” Manolache și cum că eu eram băiatul lui „tătuțu”. În scurtă vreme am demonstrat însă că am personalitatea mea, debutând pe scena constănțeană cu Raimundo din „Beția sfântă” de Paul Everac. Spectacolul a fost unul de mare succes și mi-a adus satisfacția de a da autografe până și în troleibuz. Au urmat multe roluri principale și secundare: Mitică din „Visul unei nopți de iarnă” de Mușatescu, Pepelea din ”Sânziana și Pepelea”, care mi-a adus Premiul național, atât pentru interpretare cât și pentru muzica spectacolului, am jucat în „Moartea unui comis voiajor” ș. a. Am făcut și dublu rol principal, am jucat orice rol mi s-a dat cu mare plăcere: dramă, comedie, comedie bufă, muzical. Aveam nebunia de a juca și trei spectacole pe zi. Important, pentru mine, este ca tot ceea fac să ajungă la sufletul spectatorilor, să-i bucure.

În această stagiune în ce jucați?
Numai în „Desculț în parc”, „Crazy Cats”, la care sunt și unul din realizatori, în „Furtuna” de Shakespeare și cam atât. Alături de dna Cătălina Buzoianu am făcut asistența de regia la „Penthesileea”. În schimb, lucrez la un program cu Anglia și nu vreau să renunț nici la ceea ce cheamă programele educaționale ale UNITER-ului al cărui membru sunt. Cred că mă aflu într-o perioadă de maturizare în care îmi schimb repertoriul.

Am aflat ce face „actorul”, dar „compozitorul” Liviu Manolache la ce lucrează?
La muzica piesei, scrisă special despre România, din programul cu Anglia, la cea a unui spectacol „Păstorița și homarul”, în pregătire la Teatrul de Păpuși și la muzica a încă două piese - una la Teatrul din Târgu Mureș și alta la Teatrul din Craiova. 

Vă mulțumesc.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993

*

În sala de concerte a Cercului Militar Constanța a avut loc lansarea volumului „Pe marea lui Atlas”, purtând semnătura autorului constănțean Șerban Gheorghiu. Această nouă carte ieșită de sub teascurile editurii „Europolis” este încă o dovadă că promisiunile inițiale făcute scriitorilor din Constanța de către patronii editurii nu au fost simple vorbe aruncate în vânt!

*

Infirmând previziunile pesimiste ale unora în legătură cu „longevitatea” sa, iată că a apărut și numărul 4/1993 al suplimentului literar-artistic „Albatrosul” editat de cotidianul „Cuget liber”. Și de această dată colectivul redacțional demonstrează că a rămas fidel ideii de a deschide cu dragoste și înțelegere paginile acelor autori care se află cu adevărat în zona talentului și originalității.

*

Turneul din Italia al Teatrului Liric din Constanța s-a bucurat de un succes extraordinar. Cu acest prilej  a fost consemnat un fapt inedit: pentru prima dată un teatru muzical din România prezintă o premieră a sa mai întâi în străinătate! Este vorba de opera „La serva padrona” pe muzica lui Giovanni Pergolesi.

*

O premieră și la Teatrul de păpuși: actuala stagiune a fost inaugurată  cu spectacolul „Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor” de Cristian Pepino, pe muzica lui Eugen Baboi, în viziunea regizorală a Anetei Forna Christu.

*

Peste 30 de tineri clarinetiști din Anglia, Belgia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Portugalia, Republica Moldova și România au participat la prima ediție a concursului internațional de clarinet „Aurelian Octav Popa”. Cu aceste prilej, celebrul Guy Dangain, prim solist al Orchestrei Naționale Franceze, a susținut un recital extraordinar la Constanța.

*

Deși poezia pare că a devenit o adevărată „cenușăreasă” pentru majoritatea editurilor din România, iată că la Constanța editura „Muntenia” „recidivează” în a tipări volume de versuri în condiții grafice de excepție. Ultima apariție, volumul „Atins de hărăzirea morții”, aparține tânărului Julian Macoveanu, stabilit din 1990 la Stockholm, în Suedia, și constituie debutul promițător al acestuia în literatură.

*

După ce a condus o vreme „campionatul național” al șomerilor, județul Constanța rupe gura lumii și se instalează în fruntea competiției naționale „Caritasiada”! În doar două săptămâni, au fost înființate jocurile de întrajutorare „Procent”, „MDM” și „Carla-Caritas”, dar când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului este posibil ca numărul lor să fie deja mult mai mare. Oficialitățile își pun fireasca întrebare: „Ce ne vom face cu atâția milionari?” Propunem Prefecturii Constanța organizarea unor vizite de documentare în SUA, Japonia, Germania, Anglia, Franța și Africa de Sud, țări cu îndelungate tradiții în domeniu!

*

Vizita președintelui Ion Iliescu la Constanța a dus la aplanarea conflictului cu redacția cotidianului „Telegraf”. Deși nici una din părți nu a prezentat scuze celeilalte, după scurta întrevedere cu ziaristul Paul Pârvu cu primul bărbat al țării noastre, apelativul „Măi animalule!” a fost înlocuit cu „Măi dragă!. Ceea ce este cu totul altceva!

„Jurnal de turneu” (COLOMIEȚ 1975)

 Ileana Colomieț, Jurnal de turneu, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1975

După ce Teatrul de dramă și comedie din Constanța s-a prezentat în Capitală cu un turneu nu prea concludent, aceasta pentru că atât Nevestele vesele din Windsor - Shakespeare, cât și Mascarada - Lermontov, erau spectacole vechi, de aproape doi ani, spectacole evident uzate, s-a efectuat și un alt turneu, cel al criticilor la sediul teatrului. ATM-ul a oferit unui grup de cronicari de a cunoaște direct activitatea celor din Constanța, o acțiune binevenită, deoarece ne-a făcut să ne schimbăm radical părerea despre acest colectiv, despre repertoriul și posibilitățile sale. Și acum să încercăm să încercăm a reaminti cele văzute.

MICUL PRINȚ la Teatrul de Păpuși - Într-un spațiu marcat puternic de culoare neagră s-au compus, dintr-o serie de elemente la început bizare, ca într-un vis fantastic, personajele lumii lui Saint-Exupery. Am fost prinși de minunata poveste adresată atât celor mici, cât și celor mari, povestea Micului Prinț, pe care regizorul Andrei Belgrader și scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu au înviat-o scenic cu o fantezie debordantă. Ne-am aflat mereu parcă în lumea pictorilor fantastici, descoperind în fiecare tablou câte o metaforă organic servită de jocul păpușilor. Ideea creării, sub ochii spectatorului, a personajelor din elemente esențiale, care plutind parcă într-un haos, în imponderabilitate se regăseau în cele din urmă compunând regi ai unor ținuturi inimaginabile, a dinamizat întreaga reprezentație. Acest Mic Prinț a certificat unui director de scenă de talent, consecvent în viziunea sa regizorală, un director de scenă al cărui nume se reține - Andrei Belgrader. Micul Prinț, întrupat de o păpușă cu un farmec și deosebită expresivitate, a căpătat viață datorită sensibilei actrițe Aneta Christu. În același spectacol, Sandu Simionică, de la Teatrul Dramatic, în rolul aviatorului, cu firesc, cu o voce plăcută, cu o discretă duioșie interioară, ne-a condus prin povestea lui Saint-Exupery. Micul Prinț este cu adevărat o reprezentație ce merită aplauze la scenă deschisă. De altfel, calitățile acestui spectacol au fost relevate și în turneul pe care ulterior Teatrul l-a întreprins la București.

VIFORUL la Teatrul de dramă și comedie - Mai întâi am avut plăcuta surpriză de a descoperi doi actori tineri cu deosebite calități: Mircea Creți și Diana Cheregi, apoi un spectacol lucrat cu corectitudine, servit de o distribuție bine aleasă. Într-un cadru scenografic frumos ca aspect exterior, dar nu întru totul funcțional (scenografia Mihai Tofan), regizorul Gheorghe Jora a încercat o reinterpretare a dramei istorice scrise de Delavrancea. Reinterpretarea era posibilă pentru că piesa oferă toate datele, Ștefăniță fiind un personaj complex, scriitura modernă a textului dând diferite argumente în favoarea unei noi viziuni regizorale, dar la un moment dat am avut senzația contrazicerii. Gândul regizoral, indicațiile date actorilor, veneau în direct conflict cu textul. Încercarea a de a o transforma pe doamna Tana în salvatoare a tronului și țării ni s-a părut neîntemeiată, pentru că textul nu are resurse să susțină o astfel de idee. În ciuda acestor inadvertențe ale viziunii regizorale, actorii și-au compus cu siguranță personajele. Mircea Crețu în Ștefăniță a susținut întreg spectacolul. Înzestrat cu o voce puternică, cu o gamă variată de nuanțe, cu un temperament scenic vulcanic, Mircea Crețu nu a făcu din Ștefăniță un tip patologic, tarat, ci un domn cu o voință de excepție. încorsetat de amintirea personalității lui Ștefan pe care vrea să o domine. Alături de Mircea Crețu, Diana Cheregi, cu o prezență scenică aparte, coborâtă parcă din frescele bizantine, a încercat cu inteligență și nuanțare în gest și replică „reinterpretarea” doamnei Tana. Am revăzut-o apoi cu plăcere pe Ileana Ploscaru, care în Oana a devenit femeia plină de sensibilitate, jucând o nebunie cu tâlc, contrapunctând violența domnului cu amintirea discretă a vremii liniștite a lui Ștefan. Imaginat ca un apostol, Sandu Simionică în Luca Arbore continuă înțelepciunea domnului trecut, înfruntă mânia lui Ștefăniță, actul jucând cu multă personalitate, dar, totuși, datorită regiei, imaginea de ansamblu a personajului a rămas puțin schematică. Întreg spectacolul a lăsat senzației confruntării între rău și bine, fără a fi speculate nuanțele textului. Viforul rămâne însă o reprezentație ce merita a fi inclusă în repertoriul turneului din București.

CASA BERNARDEI ALBA. Cușca în care se zbat fetele Bernardei a fost, de la prima ridicare a cortinei, metafora clară pe care regizoarea Anca Ovanez-Doroșenco a impus-o întregii reprezentații. Piesa lui Federico Garcia Lorca a fost supusă unei viziuni regizorale clare, consecvente, poate însă prea unilaterală. Pedalarea pe latura erotică, pe isteria manifestă cauzată de claustrare, a creat uneori impresia împingerii spre patologic a conflictului. Actrițele Marcela Sassu, Zoe Caraman-Ștefan, Valentina Șambra, Ana Mirena, Aurora Simionică și Valentina Bucur și-au însușit concepția regizorală, realizând, fiecare, partituri actoricești pline de adevăr. O notă de excepție a adus în spectacol Agatha Nicolau, pentru care crizele isterice ale personajului său, Martirio, au fost prilejul dezvăluirii unei largi game interpretative. Casa Bernardei Alba se înscrie printre spectacolele deosebite ale teatrului constănțean, spectacol cu o amprentă personală, ieșit din comun datorită regiei, oferind prilej de afirmare unor actrițe cu capacități interpretative diverse.

N-AM UCIS! - este de fapt cunoscutul text MARIE-OCTOBRE, o piesă-anchetă, scrisă de un grup de autori, o piesă fără deosebite virtuți literare, supusă tiparelor genului. Pe acest text, de o calitate mediocră, dar cu partituri actoricești generoase și dificile, tânărul regizor Silviu Purcărete a creat un spectacol de ținută, un spectacol ce acaparează atenția sălii, stârnește interesul. Un merit prim al regizorului poate fi considerat modul în care a gândit distribuția, căutând astfel să acopere cerințele tipologice impuse de text. Un alt merit, modul cum în permanență a dirijat mișcarea actorilor în scenă, cu multă precizie, impunând ritm acțiunii, mobilând dezbaterea prin mișcare, Decorul, semnat Eugenia Tărășescu-Jianu, dă o eleganță funcțională reprezentației. Ileana Ploscaru în rolul Marie-Octobre realizează o partitură unică, știe să-și urmărească partenerii fiind prezentă în tăcere la replica fiecăruia (lucru cam rar întâlnit în teatru), știe să-și respecte partenerii, susținându-le în tăcerea replica și mișcarea. Este inegalabilă în acea secvență a acuzării, când printr-un singur „nu” comunică drama întregii existențe a personajului său. Lucian Iancu în Simoneau se afirmă ca un actor cu o pregnantă inteligență scenică, expresiv, comunicând mereu subtextul replicii. Cu siguranță și personalitate își creează personajul Jean Ionescu, patronând discret întreaga anchetă. Emil Sassu, Romeo Mogoș, Viorel Popescu, Constantin Guțu, George Stancu, Longin Mărtoiu, Sandu Simionică și Valentin Bucur își au la rândul lor micul recital actoricesc, convingător, dovedind încă o dată ce înseamnă o bună distribuție a actorilor, întâlnirea cu partitura convenabilă fiecăruia.

Iată deci trei reprezentați care arată că Teatrul de dramă și comedie din Constanța are un colectiv omogen cu diverse posibilități, un colectiv care, prin Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Jean Ionescu, Sandu Simionică, Agatha Nicolau, George Stancu și mai tinerii Diana Cheregi și Mircea Crețu poate concura cu unele colective teatrale mai „centrale”. Cele trei reprezentații, indiferent de unele obiecții care li s-ar putea aduce, sunt spectacole de ținută artistică, configurând profilul unui repertoriu bine gândit. Atunci oare de ce n-am vizionat și la București Viforul, Marie-Octobre sau Casa Bernardei Alba?! Nu sunt ele în acest moment cele mai reprezentative spectacole pentru teatrul constănțean?