Ceata lui Nălucă, haiducii care în 1829 l-au jefuit pe un mare boier bucureştean în prima zi din Anul Nou

Adevărul 1 ianuarie 2014

A încetat din viaţă un cunoscut regizor constănţean

Cuget Liber 12 decembrie 2013

Artiști ai Teatrului Fantasio Constanța (LĂPUȘAN 2010)

 Aurelia Lăpușan & Ștefan Lăpușan, Valori ale culturii de masă în Dobrogea. Școala Populară de Arte și Meserii, Constanța, 2010

(...) „(...) Chiar dacă n-au fost angajați permanenți ai Teatrului Fantasio, o pleiadă de artiști valoroși din țară ne-au onorat cu prezența lor. Dintre aceștia, Margareta Pâslaru. Mama sa, Magda Dimitriu-Bârlad, apreciată soprană de operă, crescută în casa lui Beniamino Gigli (1890-1957), celebrul tenor italian, a fost un timp corepetitoare la Teatrul Liric. Multe din creațiile mele au fost lansate de M. P., devenind șlagăre. „Ale tale”, pe care împreună cu Dan Spătaru l-a prezentat la Festivalul internațional de la Varadero - Cuba, a primit Marele Premiu. După doi ani, acest cântec a fost preluat și cântat pe scena Festivalului Cerbul de Aur de către Julio Iglesias.”

M. D. B. a fost corepetitoare la Școala Populară de Artă. Era fiica sculptorului  Ion Dimitriu Bârlad, autorul bustului lui Ion N. Roman.

La fel de statornici colaboratori au fost: Marina Voica, Corina Chiriac, Angela Similea, Ș. Hrușcă, V. Șeicaru, A. Jula, Miron, Doina Badea, Nicolae Nițescu, Aurelian Andreescu și mulți alți artiști de mare valoare. De asemenea, împreună cu Jean și Gelu și ceilalți comici ai teatrului în multe spectacole au obținut succese pe scenă la Fantasio: Amza Pellea, Dem Rădulescu, Marin Moraru, Nae Roman, N. Stroe, Mircea Crișan, Stela Popescu și mulți alți valoroși artiști.

La 1 aprilie 1969 s-a înființat Teatrul de Revistă Fantasio Constanța, cu administrația și atelierele în fostul sediu de pe bd. Ferdinand.

În 1975, a fost creată Secția de Teatru Muzical pentru Copii și Tineret cu Sorina Braun, Elena Iacob, Mioara Fraum, Petrișor Tănase, Vasile Bota, Rodica Țocu. Pentru a diversifica ceastă secție, s-a angajat în 1985 formația vocal instrumentală Euxin și încă trei soliști vocali, cu care a început organizarea de concerte rock.

„Dimensiunile unei vocații” (DUNĂREANU - MANOLACHE 1997)

 Ovidiu Dunăreanu, Dimensiunile unei vocații. Dialog cu Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Ce v-a determinat pe dvs., actor  de dramă, să vă îndreptați spre Teatrul de Păpuși?
Instituția noastră reprezintă prima etapă a copilului de a lua contact cu cultura, iar Teatrul de Păpuși Elpis din Constanța, când s-a înființat ca secție a Teatrului Dramatic - ceea ce este și în prezent - s-a înființat tocmai din această nevoie de educație a celor mici. El pune în scenă o formă de spectacol extraordinar de modernă. Tocmai acest gen de spectacol m-a atras pe mine, foarte tare, încă din studenție. Încă de atunci alături de Emil Zola la Teatrul Țăndărică, iar d-na Margareta Niculescu, actualmente directoarea Forului Internațional al Păpușarilor, cu sediul în Franța, mă ruga insistent să mă angajez în acest teatru, lucru pe care eu nu l-am acceptat atunci. Faptul că eu, actor de teatru dramatic, m-am îndreptat spre această formă de teatru - regizând spectacole și compunând muzică pentru ea - cred că spune destul de mult. Îmi place să-i văd pe copii că se bucură, că plâng, că râd sau cântă alături de personajele din lumea basmului, a poveștii, acea lume care încă mai are frumusețe și puritate sufletească. La Teatrul Dramatic, pe noi actorii ne-au năpădit zilele dure ale existenței și parcă relaxarea pe care o aveam a început să dispară. „Dramaticul” joacă într-o sală improprie pentru un asemenea teatru, în care amestecătura se cunoaște. Sala nu are anvergură, nu are funcționalitate nici pentru „Operă” , nici pentru „Simfonic”, este pentru toți o încropeală, care se vede din ce în ce mai tare. Pe când la Teatrul de Păpuși, sala este intimă, deosebit de bună și de călduroasă din toate punctele de vedere, iar mie personal îmi dă confort și mă relaxează.

Ce șanse acordați teatrului de păpuși sau de marionete, astăzi când el își are, în ultramodernele mass-media, concurenți redutabili?
După opinia mea, el este nemuritor. De ce? Pentru că există de când lumea, în toată lumea. Occidentul a abandonat, pentru o perioadă, această formă de teatru, cultivându-l numai la nivel de trupă ambulantă. Ca o compensație, țările din Est au dezvoltat-o foarte mult în cadrul unor instituții de sine stătătoare. De abia acum, când i-au redescoperit valoarea și forța, cei din Vest au început să-și construiască teatre, nu trupe. Am venit de curând de la Oslo, unde am fost la singurul teatru de păpuși din Norvegia. Una din marile lor actrițe era școlită la Teatrul Țăndărică din București. Nordicii de abia acum își fac școală de actorie de teatru de păpuși. În Anglia, spre exemplu, această formă de spectacol va invada curând piața, pentru că ea are viitor. pentru că ea nu implică foarte mari cheltuieli. În schimb, câștigul este extraordinar. Copiii trăiesc alături de actorii păpușari clipe ce nu le pot uita apoi toată viața.

Ce ne puteți spune despre trupa păpușarilor constănțeni?

Teatrul are în componență, la ora actuală, nouă actori: Aneta Forna-Christu și Ioana Jora se numără printre cele mai mari personalități artistice ale genului din Europa. La „școala” lor a crescut noua generație: Rovena Paraschivoi, Daniela Manolache, Mădălina Petrencu, Gabi Montescu, Adrian Bădilă, Tiberiu Roșu. Între acești tineri actori, care sunt absolvenți de facultate de teatru, mai există o generație de mijloc din care fac parte Iulian Lincu Marinela Marinescu. Trupa a avut mai multe valori în generația veche: Gigi Nicolau, o mare actriță a teatrului de păpuși din România, Tina Romanescu. În persoana Carmencitei Brojboiu avem o scenografă de excepție. Secretarul literar al teatrului este Anaid Tavitian. Colaborăm cu mari profesioniști cum sunt scneegrafa Eugenia Tănăsescu-Jianu, regizorul Mona Chirilă și Cristian Pepino. Lor li se adaugă corpul tehnic: atelierele - unde sunt patru mâini de aur, Vasilica Beer și Doru Georgescu - lumină, sunet, mașiniști, recuzită ș. a.

Să trecem acum la Dvs. Vă rog, definiți-vă ca actor.
Mi-e destul de greu. Eu sunt crescut de un mare actor, Petrică Gheorghiu.  Am făcut școală cu doi profesori extraordinari: Petrică Vasilescu și Octavian Cotescu, de la care am învățat foarte mult. Am terminat cu zece facultatea și am venit la Constanța cu sufletul deschis.

Puteați merge și în altă parte?

Puteam să merg la Piatra Neamț, Constanța fiind oraș închis când am terminat eu. Dar am preferat să iau repartiție la Bârlad. Acolo am stat cinci zile, după care m-am transferat la Constanța. Pe atunci era director Jean Ionescu, unul din cei mai vechi directori de teatru din țară. Am îndrăznit să mă transfer la Constanța, chiar dacă eram băiatul lui Manolache. În momentul în care am venit aici, după cum se știe, se tot vorbea de „clanul” Manolache și cum că eu eram băiatul lui „tătuțu”. În scurtă vreme am demonstrat însă că am personalitatea mea, debutând pe scena constănțeană cu Raimundo din „Beția sfântă” de Paul Everac. Spectacolul a fost unul de mare succes și mi-a adus satisfacția de a da autografe până și în troleibuz. Au urmat multe roluri principale și secundare: Mitică din „Visul unei nopți de iarnă” de Mușatescu, Pepelea din ”Sânziana și Pepelea”, care mi-a adus Premiul național, atât pentru interpretare cât și pentru muzica spectacolului, am jucat în „Moartea unui comis voiajor” ș. a. Am făcut și dublu rol principal, am jucat orice rol mi s-a dat cu mare plăcere: dramă, comedie, comedie bufă, muzical. Aveam nebunia de a juca și trei spectacole pe zi. Important, pentru mine, este ca tot ceea fac să ajungă la sufletul spectatorilor, să-i bucure.

În această stagiune în ce jucați?
Numai în „Desculț în parc”, „Crazy Cats”, la care sunt și unul din realizatori, în „Furtuna” de Shakespeare și cam atât. Alături de dna Cătălina Buzoianu am făcut asistența de regia la „Penthesileea”. În schimb, lucrez la un program cu Anglia și nu vreau să renunț nici la ceea ce cheamă programele educaționale ale UNITER-ului al cărui membru sunt. Cred că mă aflu într-o perioadă de maturizare în care îmi schimb repertoriul.

Am aflat ce face „actorul”, dar „compozitorul” Liviu Manolache la ce lucrează?
La muzica piesei, scrisă special despre România, din programul cu Anglia, la cea a unui spectacol „Păstorița și homarul”, în pregătire la Teatrul de Păpuși și la muzica a încă două piese - una la Teatrul din Târgu Mureș și alta la Teatrul din Craiova. 

Vă mulțumesc.

„Teatrul pe scurt” („TOMIS” 1995)

 O. D., Teatrul pe scurt, „Tomis”, Constanța, iunie-iulie 1995

*

Între 7-14 mai, în organizarea Teatrului de Nord din Satu Mare a avut loc cea de a patra ediție a Festivalului Internațional „Teatru-Imagine” „Dramaticul” constănțean  a prezentat spectacolul „Trei jobene” de Miguel Mihura.

* 

La sfârșitul lunii mai, în cadrul unui ambițios program educațional pentru tineret realizat în colaborare cu Theatre Center din Londra, o delegație - alcătuită din actori ai Teatrului Dramatic, un scenograf și un secretar literar - a făcut o călătorie de documentare în Anglia.

*

Cea de a treia premieră a acestei stagiuni pregătită de Teatrul Dramatic este spectacolul „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller. Regia: Tudor Petruț. În distribuție: Lucian Iancu (rolul titular), Ana Mirena, Eugen Mazilu, Liviu Manolache, Radu Niculescu, Lică Gherghilescu, Titus Gurgulescu, Iulian Enache, Mirela Klein, Alice Cojocaru, Marian Bucur, Scenografia: Radu Alexandru.

*

În faza de lecturi la masă se află spectacolul „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu. Regia: Gheorghe Jora. În distribuție: L. Iancu, Vasile Cojocaru, R. Niculescu, M. Klein. Cu acest spectacol Teatrul Dramatic Constanța s-a înscris la Festivalul Dramaturgiei Românești - Autor 95, ce se va desfășura la Timișoara în octombrie.

*

La începutul acestei luni au început pregătirile pentru spectacolul de teatru antic „Penthesileea, regina amazoanelor” de H. von Kleist. Regia: Cătălina Buzoianu. Scenografia: Marcel Chrinoagă.

*

La invitația Teatrului de Păpuși Constanța, în perioada 9-14 mai, trupa Teatrului de Păpuși Pannalal s din Elveția - trupă compusă din Tina și Michel Peret-Genti, pregătită în India și cu un repertoriu influențat de artele tradiționale asiatice - a prezentat la Constanța, Năvodari și Mangalia reprezentații cu spectacolele „Homo circus sau Circul în vârful degetelor” și „Cei șapte frați”.

*

Cea de a doua premieră a stagiunii în acest teatru este „Stan Bolovan”, o dramatizare după I. Slavici. Regia: Maria Mierluț de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș.

*

Cu prilejul celei de a 10 a aniversări a „Muzeului elvețian al păpușii” - ce are loc în această lună - Teatrul de Păpuși Constanța a dăruit prestigiosului așezământ cultural o păpușă dintr-un spectacol inspirat de o poveste de I. L. Caragiale. Astfel, printre exponatele muzeului, care numără păpuși din toate colțurile lumii, va fi reprezentată și arta păpușărească din România.

*

În perioada 21-24 iunie, Teatrul de Păpuși Constanța a participat cu spectacolul „Fetița cu chibrituri” la Festivalul Internațional al Spectacolelor Teatrelor de Păpuși pentru adulți de la Pecs - Ungaria.

*

Între spectacolele de operă și balet ale acestei stagiuni, precum „Trubadurul” de G. Verdi, „My Fair Lady” de  F. Loeve, „Văduva veselă” de F. Lehar, „Bal mascat” de G. Verdi, „Carmen” de G. Bizet, „Soldățelul de plumb” de D. Capoianu, „Mowgli” de A. Gradski, liricul constănțean a introdus o nouă premieră de succes: „Vînzătorul de păsări” de K. Zeller. Regia: Gheorghe Bărbulescu. Dirijor: Adrian Stănache. Scenografia: Șerban Jianu. Coregrafia: Rodica Raicu-Uretu. Cor: Lucian Dumitru. Soliști: Radu Popescu, George Tirea, Niculina Cârstea, Sofronie Cadariu, Iuliu Pușcașu, Lucian Roman, Mihaela Rotaru, George Jard, Marga Andriescu, Carmen Luca, Gabriela Tatiana Găbăleanu. Pregătirea muzicală: Silvia Ciorei. Regia tehnică: Paul Lăcătușu.

„Săptămâna teatrelor de păpuși” („TOMIS” 1994)

 A. T., Săptămâna teatrelor de păpuși. Ediția XIV: 30 mai - 5 iunie, „Tomis”, Constanța, mai 1994

O nouă ediție a unui festival național cu participare internațională care are loc la Constanța reconfirmă (a câta oară) că teatrul, arta în speță, nu cunoaște frontiere, iar dacă cineva ține cu dinadinsul să lipească, aici sau aiurea, etichete gen „scenă de provincie”, se poate dovedi o dată în plus și dacă mai este nevoie că, din cele ce se petrec pe malul mării, rezultă de fapt că este vorba de o provincie a scenei. Dincolo de palmaresuri sau proiecte, colectivul păpușarilor constănțeni oferă publicului certitudinea continuă a unei tradiții care include și susținerea acestui festival, singurul din țară care se desfășoară din 1969 fără întrerupere.

Anaid Tavitian, secretar literar al teatrului, ne-a mărturisit: „Este un festival pe care l-am pregătit întâmpinând multe greutăți. Dar, oricum vi s-ar părea, trebuie să spun că este vorba despre datoria pe care simt că o am față de cei care, atâția ani la rând, au lăsat aici o parte din suflet, iar o tradiție rezistă în primul rând prin investiție afectivă, chiar dacă te lovești de lipsuri pecuniare sau birocrație. Acestea ar trebuie să fie ultimele luate în calcul. Dacă ne gândim că cele mai importante festivaluri internaționale ale teatrelor de păpuși sunt organizate în exclusivitate cu ajutorul sponsorilor și al primăriilor, pe plan local, deci fără dispoziții de la „centru” sau minister, poate vom înțelege de ce nivelul competitiv este atât de ridicat. Fiecare oraș vrea să se remarce prin trupa lui de teatru...” Și este un lucru la care ne putem gândi, chiar dacă evoluțiile actorilor sunt uneori surclasate de spectaculosul oferit de artiștii balonului rotund prin care orașele noastre țin să se remarce... cu sponsori, primării și clipuri publicitare. Și, ca un amănunt, o primă condiție pentru intrarea în circuitul festivalurilor internaționale este acordarea de premii. Condiție pe care, începând din acest an, cu ajutorul unor sponsori, printre care Coca-Cola, Deltamar, Arexim, AED Internațional, SC Comat, listă care rămâne deschisă. La conferința de presă, Liviu Manolache, directorul artistic al teatrului, sublinia: „Acești bani sunt pentru copii, pentru educație, pentru viitor. Banii nu se pierd, nu se câștigă, se transformă în educație și în ridicarea popularității Constanței”

Până în momentul de față și-au confirmat participarea șase trupe din străinătate și opt trupe din țară, cu spectacole care îi vor atrage nu numai pe cei mici. Se vor prezenta: teatrul „Vagentei din Gottingen, Germania, cu „Spiridușul gălăgios” după frații Grimm; teatrul „Bobita” din Pecs, Ungaria, cu „Jocuri de clown” de Kos Lajos; două teatre din Istanbul: „Tașbabek” cu „Păpuși mari și guralive” și „Istanbul” cu spectacolul de umbre „Karagoz se dă în leagăn”; teatrul „Panala” din Vandoeuvres, Elveția, cu cabaretul pentru adulți „Homo Circus”; teatrul „Guguță” din Chișinău pentru a doua oară la Constanța cu „Fata babei și fata moșneagului” după I. Creangă și o inedită variantă maramureșeană culeasă de T. Nicoară. De asemenea, vom mai vedea teatrul din Arad cu spectacolul de marionete „Truffaldino și alunițele fantasme” după Carlo Gozzi, teatrul din Baia Mare cu „Cenușăreasa” după frații Grimm, teatrul din Sibiu cu „Maya”  de Waldemar Bonsels, teatrul din Craiova cu „Dragostea celor trei portocale” de C. Gozzi, teatrul din Târgu Mureș cu „Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri la secția română și „Povestiri cu animale” de Jigmond Moris la secția maghiară, teatrul „Țăndărică” din București cu „Ivan Turbincă” de I. Creangă, teatrul din Ploiești cu „Secretul pădurii bătrâne” de Paul Silvestru după Dino Buzzali și teatrul din Brașov cu un spectacol de pantomimă. Directori ai festivalului vor fi Christian Caimacam, director al Festivalului internațional de la Saarbrucken, Germania, și Margareta Niculescu, director al Institutului Internațional al Marionetei de la Charleville-Mazeres, Franța. Afișul festivalului este realizat de Radu Alexandru, iar mascota, o stea de mare, este creația Eugeniei Tărășescu-Jianu. Și pentru că în apropierea Teatrului de păpuși marea ne privește cu limpezimea ochilor unui copil, să încercăm, măcar șase zile, să facem același lucru urmărindu-l pe Stendhal care spunea: „Apropierea mării distruge meschinăria”.

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.

„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)

 Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?

Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.

Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.

Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.

Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).

„Musical: Liviu Manolache” („TOMIS” 1988)

Georgeta Martoiu, Musical: Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, 1988

Actor talentat, cu glas frumos și dicție ireproșabilă, iradiind o permanentă bună dispoziție juvenilă, Liviu Manolache este ceea ce se cheamă un actor cu șarm. Din ce imponderabile se va fi compunând șarmul acesta căruia nu-i rezistă niciun spectator (de orice vârstă, pregătire sau gusturi ar fi), este greu de spus. Cert este că Livache îi supune rapid, cu degajare și aplomb, pe toți cei cu care vine în contact, prin intermediul scenei constănțene.

Privindu-l cu câtă dezinvoltură face tot ceea ce face pe scenă (și câte nu face: spune tirade, cântă cu voce plăcută, dar și din câteva instrumente, dansează cu grație etc), ești tentat să spui că a fost hăruit de natură cu o imensă dotare de acest fel, care dotare nu așteaptă decât contactul cu publicul pentru a se declanșa. Nimic mai fals. În spatele acestei evoluții, cuceritoare mai ales prin firesc, se află secretul unei tenacități a muncii, căreia actorul i se supune - nesilit de nimeni - până la istovire, pentru a o lua, cu nobilă încăpățânare, din nou și din nou, de la capăt.

L. M. este și compozitor. Și încă unul neobosit, ca și actorul L.M. Și-a risipit, până acum, talentul de compozitor în partiturile multor spectacole, dar, iată, anul 1988 i-a adus, pentru compoziție, bucuria unui premiu. Și asta unde? La Gala „Arta comediei” pentru muzica unui spectacol plin de umor, de voie bună și de inedit, musicalul „Sânziana și Pepelea”, într-o viziune regizorală care îl aduce pe Alecsandri mult spre zilele noastre și care ne prezintă, în persoana lui L. M., un model (poate nu desăvârșit, dar tinzând, viguros, către asta) de ceea ce se numește „actor total”.

Reluarea Festivalului de Muzică Ușoară Mamaia în 1983 („TOMIS”)

 T., ?, „Tomis”, Constanța, ? 1983

(...) 

Din păcate, nu suntem în măsură a trece la fapte, întrucât, din motive de nepătruns, nu s-a socotit necesară invitarea, alături de reprezentanți ai presei centrale, și a reprezentantului revistei tomitane. Să fie, oare, vorba de o necunoaștere a a profilului și misiei publicației sau, pur și simplu, de micul dispreț pentru ceea ce, vai, nu poartă pe frontispiciu însemnele Capitalei? Așa încât, ca și când Mamaia se mutase irevocabil într-o altă zonă geografică, am fost nevoiți - neavând tenacitatea alergătorului după „un bilet în plus” - să ne mulțumim doar cu transmisiile, mai mult sau mai puțin revelatoare, oferite de Radioteleviziune, aidoma tuturor radio și telespectatorilor din țară îndrăgostiți de muzică și preocupați, în chip special, de calitatea melosului românesc original.

 Am auzit „voci” admirabile sau mai puțin, melodii în primă audiție unele potențiale șlagăre, altele exerciții de scos apa din urechi, ne-a bucurat existența unui „pluton” masiv de tinere talente, conturarea unor tendințe stilistice diverse, ca să nu mai vorbim de preocuparea compozitorilor noștri - tradusă în creații notabile - pentru ridicarea cântecului românesc la cote competitive. 

S-au acordat la interpretare sumedenie de premii, sugerând afirmarea unor talente noi și numeroase. Ex-aequo-ul a fost leitmotivul acestei ediții... E un semn bun sau dimpotrivă? În orice caz, Mamaia 1983 propune spre consacrare nume ca Marina Florea și Gina Pătrașcu, Rodica Creiniceanu și Carmen Rădulescu, Aurel Moga și Liliana Catrina. 

 La „creație”, Marele Premiu revenit lui Marius Țeicu, încununează talentul unui tânăr și înzestrat compozitor. 

Merită a se consemna participarea, alături de Orchestra Radioteleviziunii condusă de Sile Dinicu, cu drepturi egale și egală pricepere, pregătire și dăruire, a orchestrei Teatrului de Revistă „Fantasio”, dirijată de Aurel Manolache.

Merită a fi adânc întipărită în memoria tiparului bucuria și emoția publicului, resimțite sub formă de frenetice aplauze și pe... calea undelor.

Dar ce păcat că, totuși, pentru cronicarul tomitan ceva a rămas dureros de departe - atât de aproape fiind - dureros de abstract și imponderabil: atmosfera unică a „serilor de la Mamaia”,  a serilor de vară și de festival, când marea, retrăgându-se în infinit, lasă dreptul la prim plan scenei, deasupra și în jurul căreia neonul tutelează extazul spiritului creator, al bucuriei de a fi...

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.

„De la estradă la revistă” („TOMIS” 1977)

 ?, De la estradă la revistă, „Tomis”, 1977

Distins cu premiul I la faza republicană a Festivalului național „Cântarea României”, noul spectacol de la „Fantasio” (Veselia n-are vârstă) se adaugă la bogatul palmares de succese ale revistei constănțene. Am putea afirma - fără falsă modestie - că acest prestigios succes este confirmarea unei valori recunoscute, este rezultatul acumulărilor petrecute sub ochii noștri, pe parcursul a peste 20 de ani de activitate.

Privind retrospectiv, drumul de la estradă la revistă a stat sub semnul receptivității în fața noului, al adaptării la exigențele mereu crescânde ale spectatorilor. Ținând pasul cu cerințele publicului, reflectând prompt inerentele fluctuații de gust, înscriindu-se într-o arie tematică de certă actualitate - teatrul nostru de revistă și-a consolidat, treptat, reputația de „vedetă” a genului. Iar cel mai bun lucru care se poate spune despre el este că a format și a grupat de-a lungul timpului oameni de o vădită profesionalitate, care se dăruiesc publicului cu tot ce au mai bun.

Iată-ne, deci, în fața unei premiere care și-a propus să fie o demonstrație absolută de valoare, o trecere în revistă a tuturor „forțelor” disponibile în materie! Desigur, succesul este incontestabil. Nu putem afirma, însă, că au fost eliminate clișeele și că s-a realizat spectacolul total.

Mai întâi, câteva cuvinte despre scenografia spectacolului - element de primă importanță pentru orice „show” care se respectă. Dan Sachelarie își dovedește din nou talentul, modificând spațiul scenic fără decorativism sofisticat, construind decorul în adâncime, pe principiul armoniei simetrice. Se poate vorbi chiar despre o colaborare efectivă cu coregraful, vizând complementaritatea accesoriilor scenice în sporirea mobilității baletului, cât și folosirea acestuia din urmă ca simplu element decorativ. Cornel Patrichi este și el în nota de modernitate cu care ne-a obișnuit, iar corpul de balet lucrează cu o vădită plăcere sub conducerea sa. De semnalat repunerea în drepturi a alegoriei coregrafice (a dansului ca metaforă, în general) - pentru care baletul „Orașul meu” constituie un excelent exemplu. De data asta, parcă mai mult decât altădată, Patrichi își structurează baletul pe idei generoase și pe teme clare...

Aurel Manolache și H. Mălineanu semnează muzica spectacolului, creându-se și prin aceasta impresia generală de unitate, dat fiind faptul că școala componistică a celor doi este cam aceeași. Ne referim la modalitățile comune de orchestrație, la aprecierile în ceea ce privește valorificarea filonului folclorului, (...).

„Teatrul de revistă Fantasio” (GEORGESCU 1972)

 Sașa Georgescu, Teatrul de revistă „Fantasio”, „Litoral”, Constanța, 1972, ?

Teatrul de revistă „Fantasio”, invitatul revistei... „Litoral”? Dar de ce nu? La urma urmelor, suntem frați cel puțin după numele de familie, revistă facem noi, revistă scot dumnealor. Am fi vrut noi, cei de la „Fantasio”, să scriem un număr întreg al revistei „Litoral”. Dar cum nu ne pricepem nici la buletin meteorologic, nici la „memento” ( cu cinematografele ar fi mai greu pentru că, oricum,  de câțiva ani, la „Progresul” din Constanța tot „O floare și doi grădinari” rulează în permanență), nu suntem pricepuți nici la cuvinte încrucișate, iar în privința rubricii de „Umor” e de ajuns să ne vedeți spectacolele ca să vedeți că de-abia avem pentru noi! Ne mulțumim deci cu o singură pagină. Și dacă colegii noștri de la „Litoral” n-o găsesc reușită, să poftească dumnealor pe scenă să cânte cuplete.

Impresiile delfinului Harley

De câteva luni de zile, simpaticul tânăr cu maletă albastră își închipuie că mă dresează, dar în realitate eu sunt cel care-l dresez pe el; este de ajuns să arunc o minge și el, prin reflex condiționat, mi-aduce un (...). Toate bune și frumoase până de curând, când, fără nici un fel de anunț prealabil, am fost pus să fac ore suplimentare în afara celor cinci reprezentații pe care le dau (mai mult eu, că Nasta trage un chiul de parcă ar fi lucrat în nu știu care minister) s-a mai adăugat un spectacol organizat de Teatrul „Fantasio” și, vrei nu vrei, participi că ești pus pe afiș.

La început m-au cam supărat luminile reflectoarelor, dar vorba aia, „se învață... delfinul cu orice”. Undeva, pe un colț al scenei, sunt niște îmbrăcați frumos care fac un zgomot nebun și se pare că zgomotul ăsta se cheamă la oameni muzică. În schimb, delfinițele, care dansează mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, sunt tare drăguțe și chiar m-am îndrăgostit de una din ele care rotește capul mai ceva decât mă rotesc eu sub apă. Pentru la iarnă am vorbit cu delfinul mai mare de la Teatrul „Fantasio” (Aurel Manolache) și i-am propus să vin să joc și al sediu. Pentru asta nu-i nevoie decât să mi se facă un bazin care ar putea fi pus pe noua scenă în curs de construire. În nici un caz în hol, care, oricum, e atât de mic încât n-au loc nici spectatorii.

Harley

pentru conformitate S. G.

Gelu Manolache: Când ești de 400 de ori Săracu Gică

Astăzi voi fi pentru a 400 a oară Săracu Gică. În ziua precedentă, nici eu, nici colegii nu ne-am imaginat că modesta noastră comedie muzicală va avea o viață atât de lungă. Cu atât mai mult cu cât piesa, în forma ei inițială, reprezentată acum trei decenii, cu participarea prestigioasă a lui Vasile Vasilache, nu a atins 100 de reprezentații. 

Rolul meu în piesă este un rol (...) pentru un artist de comedie; toate poantele cad la parteneri. Greu - au zis gurile rele - pentru că nu este ușor să faci curte în fiecare seară primei tale neveste, adică (...) - Valy Manolache.

De-a lungul sutelor de spectacole am fost Săracu Gică la Constanța, la Eforie, la București și în mai toate orașele mari ale țării și chiar și în îndepărtatele Tel Aviv și Haifa. Dar de fapt (nimeni nu știe!) am fost Săracu Gică cu mult înainte să joc în spectacol: pe buletinul de identitate nu e scris Manolache Gelu, ci Manolache... Gică!

Jean Constantin vă oferă o rețetă culinară

Pentru că litoralul este plin de gurmanzi care aleargă zadarnic după rețeta „bucătarului (...)” care pretutindeni tot „Escalop de ciuperci” este, îmi voi permite, cu voia dumneavoastră, să vă dau rețeta unui preparat culinar de mare calitate, ușor de realizat și cu rezultate bune.

Se ia jumătate de kg de brânză de oi, care oricum tot de vaci este, și se freacă cu trei gălbenușuri de ou și cu unt. Se adaugă mărar, muștar și gem de coacăze. Se rade peste acest amestec puțin parmezan și se adaugă doi stavrizi necurățați. Se face o pastă omogenă care se introduce într-un vas de Jena care merge la cuptor. Se lasă la foc potolit jumătate de oră, după care se răcește la frigider două ceasuri. Se servește la masă pe toasturi de pâine prăjită, anunțându-se în prealabil salvarea.

Interviu imaginar cu Aurel Manolache

-Sunteți directorul unui teatru de divertisment. Această situație v-a influențat caracterul?

+Desigur, oricine mă cunoaște știe ă sunt un om vesel, mereu bine dispus.

-Noi n-am observat, dar în sfârșit... Care este explicația artistică a palorii care apare pe fața dv., uneori, în timp ce dirijați?

+Este un semnă că sunt mulțumit de felul cum sună orchestra, în special când un suflător cântă Do în loc de Si. De asemenea, pe față mea se citește atunci bucuria pentru că am observat din nou că lipsesc doi balerini și că s-au ars trei becuri din hol.

-Cum ați compus piesa „Ale tale” și de ce este intitulată astfel?

+În textul cântecului se spune „ale tale sunt toate bucuriilor” și această idee mi se potrivea de minune. Nici nu știți câte bucurii are un director de teatru de revistă, care bucurie...

-Ce proiecte de viitor aveți?

+Să fiu în viață.