Islam și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În Evul Mediu, știința grecească a fost conservată și dezvoltată de învățâceii Islamului și Muhammad,* profetul Islamului, care se considera a fi un profet al aceluiași Dumnezeu, dar în aceeași tradiție ca și Moise** și Abraham***. Cultura Islamică a fost profund influențată de Iudeo-Creștinism și de ideile Greco-Romane, totuși constituie o distinctă eco-etică culturală sau istorică.
Coranul**** este mai puțin ambiguu decât Geneza***** în ceea ce privește relația omului cu natura. Explicitează unele teme pe care Geneza doar le sugera în scrierile. Potrivit Coranului, Allah a creat primul bărbat și prima femeie, Adam și soția sa, din lut sau pământ și a suflat peste creația respirația vieții. Toate celelalte lucruri au fost create pentru binele și în folosul omului. Adam și seminția lui sunt special făcuți pentru a fi trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Potrivit Islamului, oamenii sunt în centrul creației și sunt scopul creației. Ca și în Coran este dreptul omului să domine lumea și să subjuge pământul. Într-adevăr, în Coran, nu doar animalele și plantele sunt subordonate omului, ci și râurile, marea și chiar soarele și luna. Dominația omului asupra pământului și a creației este redată în termeni clari.
Rolul umanității poate fi astfel ușor confundat cu tirania. Dominația omului pe pământ ar trebui să fie benefică și nu distructivă. Doctrinele Islamului sunt explicite în ceea ce privește relația omului cu natura, care ar trebui să se bazeze pe simțul administrării și nu al posesiei și dominării.
Creația lui Allah este o operă de artă divină. Întreaga lume și toate părțile sale sunt privite în Islam ca semne ale măririi, bunătății, bogăției Creatorului. A distruge, a deranja sau a sfida natura este un act de blasfemie. Cu toate că oamenii au drept de uzufruct asupra pământului, asta nu înseamnă că pot abuza fără să fie pedepsiți.
Sancțiunile pentru abuzul asupra naturii sunt de două feluri. Pământul este o locuință temporară și Allah premiază sau pedepsește faptele săvârșite asupra pământului în viața viitoare. Potrivit Islamului, omul este făcut din lut, adică din natură, însă valorizează cunoașterea științifică a naturii. Și cu cât învățăm mai mult despre lume, cu atât ne dăm seama că natura este formată din unități integrate și că distrugerea unei părți afectează tot restul.
Tradiția Islamică sprijină, poate chiar mai mult decât cea Iudeo-Creștină, o eco-etică directă biocentrică conservaționistă.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 40-41.

Note M. T.
* Muhammad (570 Mecca/Arabia Saudită - 632 Medina/Arabia Saudită) = Conform credinței islamice, Profetul Muhammad a primit revelațiile lui Allah prin intermediul îngerului Gibril/Gabriel în limba arabă. El a propăvăduit religia islamică printre arabi și a unificat triburile acestora din peninsulă.(www.historia.ro - Mohamed, ultimul profet)
** Moise (sec. XIII î. H.) = Cel mai important profet evreu, care a primit  Tora (Legea sfântă) de la Dumnezeu pe muntele Sinai și căruia îi sunt atribuite primele cinci cărți dn Vechiul Testament. (ziarullumina.ro - Nașterea lui Moise, renaștere a poporului evreu - 2008)
*** Abraham/Avraam/Avram (sec. XVII î. H.) = Profet și primul dintre cei tre patriarhi ai evreilor. (ziarullumina.ro - Avraam, primul patriarh după potop - 2007)
**** Coran ("a recita" în arabă) = Cartea sfântă a islamului, redactată de unul din secretarii lui Muhammad, după moartea acestuia. (www.historia.ro - Coranul și 10 lucruri de referință despre acesta)
***** Geneza ("genesis" în greacă) sau Facerea = Prima carte din Vechiul Testament, în care este descris modul în care Dumnezeu a creat lumea și omul. (www.crestinortodox.ro - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea - 2012)

Tânără englezoaică versus Dumnezeu în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134

Unicitatea scriitorului din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)

<
(...)

Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul izolării, semnalînd stăruitor lui Catul Bogdan, primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor.

- Un romancier, mai cu seamă la vrîsta ta, nu poate trăi numai din amintirea vieții de pînă acum. Asta înseamnă să te limitezi la copilărie și tinereță, pierzînd exeperiența contactului matur cu viața. Un poet ar putea să o facăș un romancier - nu. În fond, tu temi de viață...

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere. Natural, invoca o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptînd să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în primul rînd de experiența vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinerețeaș atunci cînd nu te cunoști, cînd începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, pînă la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficentă experiență ca să te poți socoti demobilizat din viața combativă efectivă, trăită anonim în rîndurile celorlalți. De-atunci încolo poți începe ``marea vînătoare``: așa definea el genul lui de creațiune - fără să mai trăiești în actualitate cum ai trăit pînă atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptînd descoperirea esențelor ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viață ca pînă atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiți. O trăiești numai marginal ca spectator. Pentru un om obișnuit, evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunțare la viață, cu o prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e un simplu spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzînd-o numai, în treacăt, chiar o trăiește intutitiv, complectîndu-i imaginativ lacunele și hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții, toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și privilegiată față de a omului comun...

(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.

Aforism W. Thackeray (1811-1863) (VERNE 1892)

(15) „Thackeray a spus undeva că o englezoaică binecrescută este cea mai desăvârșită creație de pe pămînt.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Tabăra de creație literară Carsium `98 („Tomis”)

<
Mișcarea culturală de excepție pentru creatori și public, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium `98, girată de Centrul Creației Populare Constanța s-a bucurat de un mare succes.
Au fost șapte zile de tabără în care s-au condensat patru lansări de carte, patru vernisaje, cinci vizite documentare prin istorie și geografie spre privatizarea cotidiană, două colocvii literare cu participarea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor și de redactorilor revistei de cultură Tomis, două spectacole în aer liber, cinci ateliere de creație cu făptași de toate vîrstele, că te întebi cînd s-a mai mîncat și dormit. Iar la sfîrșit, în ultima noapte, pe platoul de la cruce, uriașul con al focului de tabără a desenat în ochii tuturor hieroglifele spirituale ale adevăratei comuniuni cu arta a constănțenilor și a carsioților.
>

SURSA
C. D. M., Carsium `98, „Tomis”, Constanța, 1998.

Periodicul „Panait Cerna” din Tulcea (MOTOC 200?)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 200:

În periodicul cultural „Panait Cerna” editat de revista „Steaua Dobrogei” din Tulcea, bogat în documente (unele inedite) dedicate vieții și operei poetului dobrogean, citesc și un text publicat parcă anume să fie un model pentru felul cum nu trebuie scris un eseu. De mult n-am mai citit propoziții atât de aiuritoare: „Cerna trăiește la nivelul microscopic al simbolului atenuat. Simbolul omului poet care se dovedește a fi teoretician al filosofiei, sub trupul unei estetici de creație”. Cum o fi  să trăiești la nivel microscopic un simbol, fie el și atenuat, al omului poet, teoretician al filosofiei? Și ce înseamnă a trăi sub trupul unei estetici de creație? Așa-zisul eseu despre Panait Cerna al Alinei Sandra este literalmente ticsit de astfel de propoziții și sintagme fără sens, frizând ridicolul: „Să nu lăsăm să se altereze nici solul rustic care alăptează originile poetului umbrit de Dunăre”. (Cum poate solul, fie el și rustic, să alăpteze niște origini? Sau cum poate fi poetul umbrit de Dunăre?) Nu poți să nu râzi când afli că „după ce îl citești pe Cerna simți”. Ce anume simți, rămâne un mister. Dar cărțile poetului (când sunt citite?) „devin materii suspendate în care cuvântul prinde o amploare magică de autoritate fără rezerve la nivelul frazelor, accidentându-se uneori în sintagme poetice. Spontaneitatea surprinde cuvintele lungi, în lire sterline...” Ce-ar fi însemnat dacă le surprindea... în dolari americani?

Dar să mă opresc doar la aceste câteva citate din primele fraze ale unui „eseu”, care se întinde agresiv pe nouă coloane, ocupând cinci din cele 48 de pagini ale buletinului cultural „Panait Cerna”... Asta pentru a nu fi suspectat că sunt sadic, pierzându-mi cititorii.

Estetica (IORGULESCU & PUNGĂ & STROIA 1998)

Adrian Iorgulescu & Doina Pungă & Gheorghe Stroia, Estetica. Manual pentru clasa XII a liceelor de artă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, 179 p. 

1.Știința esteticii
3 Obiectul esteticii
8 Metodologia esteticii
12 Estetica și alte științe

2.Structuri estetice
17 Esteticul
24 Valoarea estetică
28 Atitudinea estetică
34 Gustul și idealul estetic

3. Categoriile estetice
40 Specificul categoriilor estetice
44 Frumosul
51 Sublimul
57 Tragicul
61 Comicul
67 Categorii estetice secundare

4. Conceptul de artă
71 Specificul și funcțiile artei
80 Originea și evoluția artei
88 Universal și național în artă
97 Arta și civilizația contemporană

5.Opera de artă
105 Imaginea artistică
111 Conținut și formă în artă
124 Sinteze teoretice ale artelor

6.Creația și personalitatea artistică
135 Procesul creator
140 Fazele procesului de creație
145 Personalitatea artistică 

7.Estetica receptării
152 Receptarea operei de artă
157 Comunicarea artistică
163 Aprecierea operei de artă
170 Cultura și educația estetică

 

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

Și totuși arta (DIACONESCU 1992)

 Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11

Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.

Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.

Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.

Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.

Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?

Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.

Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.

Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.

De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.

„Vasile Nicolau” (ANTONESCU 1992)

 Costin Antonescu, Vasile Nicolau, „Tomis”, Constanța, 1992 , p. 11, 15.

Există și artiști care își disimulează existența personală, lăsând ca opera să se identifice cu biografia intimă, să vorbească mai mult sau mai puțin spectaculos în numele acesteia. După cum există și artiști a căror operă este emanația tumultuoasă a unei existențe publice. Creația, ca semn de punctuație intercalat în fraza existenței sau existența supusă frazelor creației; între aceste două fronturi inima și cugetul lui Vasile Nicolau execută balansul originalității.

În cei peste 30 de ani de existență în spațiul sugestiei plastice, artistul nu s-a încumetat decât în cinci rânduri să-și așeze numele pe afișul unor expoziții personale. V. N. invocă și concretizează în pasta lutului sau în aceea a culorii un discurs interior captivant iluminat uneori de religios, iar alteori de un grotesc cu rădăcini în viziuni livrești, de o monumentalitate concedată adesea dimensiunilor, dar, cel mai frecvent, imagisticii răscolitoare la care privitorul participă cu propriile sale gânduri.

Așa cum sugeram, substanța acestui patos creativ se rafinează în instalațiile pitorești ale unei biografii personale din care nu lipsesc evadările adolescenței, călătoriile lungi și istovitoare în cotloanele aparent infertile ale unei vieți minate (sau mănate?) de o nesățioasă curiozitate artistică. 

Nu pot trece, totuși, peste evocarea ultimei familii de olari constănțeni, strunită cu vigoare și tandrețe de văduva Ana Aretia Grapă. În cuptorul acestor olari și-a „ars” și V. N. întâile viziuni.

De la maeștrii săi în studii libere de artă (Gheorghe Firică și Petre Nechita) sau în studii de spirit (Costel Badea și Gheorghe Fărcașiu), V. N. a luat elementele structurale ale predilecției sale: ceramica. Lucrările sale induc, însă, un puternic aer de personal, rezonant cu un fel incitant de a privi lumea oprită în ipostazele sale de mirare. O mirare a formei, dar și o mirare a conținutului pe care numai ochiul hărăzit al artistului o poate surprinde în tumultoasa curgere a existenței.

Iată, de pildă, „Statornicia rațiunii”. Un sobor de homunculi adunat într-un „teatru de cinema” pentru a privi un film nesfârșit, proiectat pe cer. Din când în când câte o imagine albastră picură peste ei devenindu-le obadă (sau obidă?), fiecare dintre aceste personaje transformându-se într-o conservă de gânduri. Este aceasta o posibilă metaforă plastică a rațiunii fără rațiune, căci statornicia la care se gândește artistul nu este în nici un caz una calitativă.

Atât „Fluturele nopții”, cât și „Fructul pământului”, primul prezentându-se sub forma unei ființe agresive, gnom aflat la granița dintre regnuri, ascunzând în priviri un fel damnat de a scruta lumea, în în fond - un proiectil care smulge în zbor rădăcinile esențiale ale planetei, iar cel de-al doilea fiind o creatură acvatică care dezvăluie cu o stinghereală ușor erotizată omul zăvorât în celula propriilor sale obsesii, subliniază suficient modalitatea prin care V. N. îmbină capacitățile de semnificație ale unui sub-text de proveniență poetic-filosofică. Fiecare lucrarea a sa era o poveste inclusă. Cum, de asemenea, fiecare lucrare a sa stimulează nașterea unor imagini poetice confirmând existența inefabilă a gândului dincolo de formă.

Reluarea Festivalului de Muzică Ușoară Mamaia în 1983 („TOMIS”)

 T., ?, „Tomis”, Constanța, ? 1983

(...) 

Din păcate, nu suntem în măsură a trece la fapte, întrucât, din motive de nepătruns, nu s-a socotit necesară invitarea, alături de reprezentanți ai presei centrale, și a reprezentantului revistei tomitane. Să fie, oare, vorba de o necunoaștere a a profilului și misiei publicației sau, pur și simplu, de micul dispreț pentru ceea ce, vai, nu poartă pe frontispiciu însemnele Capitalei? Așa încât, ca și când Mamaia se mutase irevocabil într-o altă zonă geografică, am fost nevoiți - neavând tenacitatea alergătorului după „un bilet în plus” - să ne mulțumim doar cu transmisiile, mai mult sau mai puțin revelatoare, oferite de Radioteleviziune, aidoma tuturor radio și telespectatorilor din țară îndrăgostiți de muzică și preocupați, în chip special, de calitatea melosului românesc original.

 Am auzit „voci” admirabile sau mai puțin, melodii în primă audiție unele potențiale șlagăre, altele exerciții de scos apa din urechi, ne-a bucurat existența unui „pluton” masiv de tinere talente, conturarea unor tendințe stilistice diverse, ca să nu mai vorbim de preocuparea compozitorilor noștri - tradusă în creații notabile - pentru ridicarea cântecului românesc la cote competitive. 

S-au acordat la interpretare sumedenie de premii, sugerând afirmarea unor talente noi și numeroase. Ex-aequo-ul a fost leitmotivul acestei ediții... E un semn bun sau dimpotrivă? În orice caz, Mamaia 1983 propune spre consacrare nume ca Marina Florea și Gina Pătrașcu, Rodica Creiniceanu și Carmen Rădulescu, Aurel Moga și Liliana Catrina. 

 La „creație”, Marele Premiu revenit lui Marius Țeicu, încununează talentul unui tânăr și înzestrat compozitor. 

Merită a se consemna participarea, alături de Orchestra Radioteleviziunii condusă de Sile Dinicu, cu drepturi egale și egală pricepere, pregătire și dăruire, a orchestrei Teatrului de Revistă „Fantasio”, dirijată de Aurel Manolache.

Merită a fi adânc întipărită în memoria tiparului bucuria și emoția publicului, resimțite sub formă de frenetice aplauze și pe... calea undelor.

Dar ce păcat că, totuși, pentru cronicarul tomitan ceva a rămas dureros de departe - atât de aproape fiind - dureros de abstract și imponderabil: atmosfera unică a „serilor de la Mamaia”,  a serilor de vară și de festival, când marea, retrăgându-se în infinit, lasă dreptul la prim plan scenei, deasupra și în jurul căreia neonul tutelează extazul spiritului creator, al bucuriei de a fi...

Anticariatul din Constanța în vara anului 1973 („LITORAL”)

Nu puțini sunt turiștii care, odată ajunși într-o localitate, se interesează de adresa anticariatului, magazin ce oferă spre vânzare nu orice fel de marfă, ci poate ce a mai de preț marfă - cartea. În Constanța, anticariatul se află pe bulevardul Tomis nr. 39, fiind prezente în rafturile sale mii de volume mai vechi sau mai noi, ilustrative pentru toate genurile de literatură, creații ale scriitorilor români și străini din cele mai diferite epoci. În plus, anticariatul oferă spre cumpărare celor doritori și o serie de colecții de reviste române și străine.

A. I: Odobescu (PĂCURARIU 1966)

 D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Editura Tineretului, București, 1966, 120 p.

5 I. Copilăria. Primii pași în studiu și în creație

17 II. Debutul publicistic. Poet și traducător

36 III. „Scenele istorice”

53 IV. Cercetător al tradițiilor culturii naționale și al folclorului. Câteva ore la Snagov. Dispute filologice

77 V. Pseudo-Kynegetikos

92 VI. Director al Teatrului Național și a Școlii Normale Superioare. Istoric savant. Alte inițiative

108 VII. Încheiere

111 Bibliografie

Umor I. L. CARAGIALE (1852-1912)

Caragiale ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul și cerceta cu ochi critici ultimele creații:

- Totuși, nu trebuie să fii atât de pesimist: oamenii nu sunt atât de răi pe cât i-ai zugrăvit tu!

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) (ENGELS 1820-1895)

 (...)

Oamenii de seamă ai Renașterii au fost mari, fiindcă au luat contact cu realitatea pe mai multe căi. „Pe atunci, zice Engels, aproape nu exista om de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în cîteva domenii de creație. Leonardo da Vinci n-a fost numai un mare pictor, ci și un mare matematician, mecanic și inginer. (...) Albrecht Durer a fost pictor, gravor, sculptor, arhirtect și în afară de aceasta a inventat un sistem de fortificații. (...) Dar fapt deosebit de caracteristic pentru oamenii acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta politică, iau atitudine și luptă într-o tabără sau alta, unii cu pana și cuvîntul, alții cu sabia, iar alții și cu una și cu alta. De aici acea plenitudine și tărie de caracater care face din ei oameni întregi”. (1). „De aici”, zice Engels, adică din bogata și multilaterala activitae, nu atît între cărți, ci în mijlocul realității, care le-a îmbogățit în mare măsură sufletul.

1. K. Marx & F. Engels, Despre artă și literatură, EPL, București, p. 216-217.

(...)