Complexul „Belvedere” („Litoral” 1972)

<
Amplasat într-o zonă în care vegetația își face simțită prezența din plin, oferind turiștilor un colorit variat prin miile de flori, complexul „Belvedere”, alcătuit dintr-un hotel cu 400 de locuri și un elegant restaurant este condus de Nicoale DUMITRIU. Hotelul, prin serviciile sale, pune la dispoziție, cotidian, turiștilor din România, Republica Federală a Germaniei, Olanda și Anglia nu numai posibilități multiple de agrement prin organizarea unor excursii, dar și o serie de alte avantaje (magazin de artizanat, un bar de zi etc.).
RESTAURANTUL „Belvedere”, cu o capacitate de 480 de locuri, dispune de un personal de înaltă calificare specializat în R. F. a Germaniei. Responsabilul restaurantului, Viorel Grapă, și bucătarul șef Nicolae Moraru au reușit ca de la deschiderea sezonului și pînă la data apariției acestor rînduri să ofere turiștilor nenumărate premiere în arta culinară. Dar, alte noutăți le puteți afla dacă veți vizita în aceste zile, frumosul hotel și restaurantul „Belvedere” din Eforie Nord.
>

SURSA
***, Un complex al liniștii, „Litoral”, Constanța, ?. ?. 1972

„Vasile Nicolau” (ANTONESCU 1992)

 Costin Antonescu, Vasile Nicolau, „Tomis”, Constanța, 1992 , p. 11, 15.

Există și artiști care își disimulează existența personală, lăsând ca opera să se identifice cu biografia intimă, să vorbească mai mult sau mai puțin spectaculos în numele acesteia. După cum există și artiști a căror operă este emanația tumultuoasă a unei existențe publice. Creația, ca semn de punctuație intercalat în fraza existenței sau existența supusă frazelor creației; între aceste două fronturi inima și cugetul lui Vasile Nicolau execută balansul originalității.

În cei peste 30 de ani de existență în spațiul sugestiei plastice, artistul nu s-a încumetat decât în cinci rânduri să-și așeze numele pe afișul unor expoziții personale. V. N. invocă și concretizează în pasta lutului sau în aceea a culorii un discurs interior captivant iluminat uneori de religios, iar alteori de un grotesc cu rădăcini în viziuni livrești, de o monumentalitate concedată adesea dimensiunilor, dar, cel mai frecvent, imagisticii răscolitoare la care privitorul participă cu propriile sale gânduri.

Așa cum sugeram, substanța acestui patos creativ se rafinează în instalațiile pitorești ale unei biografii personale din care nu lipsesc evadările adolescenței, călătoriile lungi și istovitoare în cotloanele aparent infertile ale unei vieți minate (sau mănate?) de o nesățioasă curiozitate artistică. 

Nu pot trece, totuși, peste evocarea ultimei familii de olari constănțeni, strunită cu vigoare și tandrețe de văduva Ana Aretia Grapă. În cuptorul acestor olari și-a „ars” și V. N. întâile viziuni.

De la maeștrii săi în studii libere de artă (Gheorghe Firică și Petre Nechita) sau în studii de spirit (Costel Badea și Gheorghe Fărcașiu), V. N. a luat elementele structurale ale predilecției sale: ceramica. Lucrările sale induc, însă, un puternic aer de personal, rezonant cu un fel incitant de a privi lumea oprită în ipostazele sale de mirare. O mirare a formei, dar și o mirare a conținutului pe care numai ochiul hărăzit al artistului o poate surprinde în tumultoasa curgere a existenței.

Iată, de pildă, „Statornicia rațiunii”. Un sobor de homunculi adunat într-un „teatru de cinema” pentru a privi un film nesfârșit, proiectat pe cer. Din când în când câte o imagine albastră picură peste ei devenindu-le obadă (sau obidă?), fiecare dintre aceste personaje transformându-se într-o conservă de gânduri. Este aceasta o posibilă metaforă plastică a rațiunii fără rațiune, căci statornicia la care se gândește artistul nu este în nici un caz una calitativă.

Atât „Fluturele nopții”, cât și „Fructul pământului”, primul prezentându-se sub forma unei ființe agresive, gnom aflat la granița dintre regnuri, ascunzând în priviri un fel damnat de a scruta lumea, în în fond - un proiectil care smulge în zbor rădăcinile esențiale ale planetei, iar cel de-al doilea fiind o creatură acvatică care dezvăluie cu o stinghereală ușor erotizată omul zăvorât în celula propriilor sale obsesii, subliniază suficient modalitatea prin care V. N. îmbină capacitățile de semnificație ale unui sub-text de proveniență poetic-filosofică. Fiecare lucrarea a sa era o poveste inclusă. Cum, de asemenea, fiecare lucrare a sa stimulează nașterea unor imagini poetice confirmând existența inefabilă a gândului dincolo de formă.