Mangalia istorică (M. D. R. T. 2011)

Cea mai veche stațiune de pe țărmul românesc al Mării Negre își poate urmări istoria înapoi până în secolul VI î. H.
În apropierea graniței bulgărești, Mangalia este situată pe locul vechii cetăți a Callatisului*, o colonie grecească întemeiată pe coasta Mării Negre în secolul VI î. H.
Numele Mangalia vine de la tătarii care au cucerit cetatea în Evul Mediu și care încă formează una din principalele minorități din oraș.
Apele sulfuroase cunoscute încă din Antichitate au făcut din Mangalia prima stațiune balneo-climaterică din România. Temperatura medie anuală este cea mai înaltă din țară și mulți artiști români din secolul trecut obișnuiau să vină aici atrași de clima mediteraneană și nisipul fin al plajelor mari, scăldate de valurile Mării Negre.
După o baie în mare sau ședințele de tratament balnear, puteți trece pe la moscheea "Esmahan Sultan"**, cea mai veche moschee din România, construită în secolul XVI.
Pentru cei interesați de antichități, Muzeul de Arheologie Callatis expune o bogată colecție de obiecte preistorice și greco-romane, în timp ce cei interesați de tehnică pot vizita Muzeul Marinei și colecția sa de artilerie navală și antiaeriană.
(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, p. 34 (Mangalia - The Southern Star).

Note M. T.
* Callatis (www.ziuaconstanta.ro - 6 decembrie 2017)
**  moscheea Esmahan Sultan (www.muftiyat.ro/monumente/...)

Corina Slămnoiu, Festivalul - Concurs Naţional "Ion Dolănecsu", în memoria marelui artist dâmboviţean, născut la Perşinari, Adevărul, 23 august 2017

Artiști din Bulgaria la Constanța („Cuget Liber” 2015)

Ana Fulaș-Ionescu, Artiștii plastici bulgari din Dobrich expun la Art Gallery

„Cuget liber”, Constanța, 5 octombrie 2015

Artă greco-romană versus idoli sau un vânător al Vestului sălbatic versus intelectual (COOPER 1827)

<
(...)
- Dacă copii de școală, ce trăiesc în siguranță și liniște, ar cunoaște greutățile și primejdiile le întîmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de îndată ce plecă la culcare și Middleton, coloane de argint și statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor veșnică.
- Nu știu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarășul său, argint nu se prea găsește, cel puțin prin pustietățile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sînt opriți prin poruncile Domnului.
- Asta a fost, într-adevăr, părerea marelui legislator al evreilor*, dar egiptenii și caldeenii**, grecii și romanii obișnuiau să-și arate recunoștința exact în felul acesta. Adevărul este că marii artiști ai antichității au întrecut, cu ajutorul științei și al îndemînării, pînă și operele naturii, realizînd opere de- o perfecțiune și o frumusețe greu de găsit, chiar și la cele mai izbutite exemplare din genus homo.
- Idolii ăștia ai tăi pot să umble și să vorbească? Au ei cerescul dar al gîndirii? întrebă trapper-ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că  m-am ferit cît am putut de larma și de palavrele celor din așezăminte, am fost și eu în cîteva orașe la vremea mea, pentru a-mi schimba pieile pe plumbi și praf de pușcă și am văzut de nenumărate ori păpuși din astea de ceară, cu ochi de sticlă și împopoțănate cu fele de fel de rochii  și zorzoane.
- Păpuși de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta cînd asemuiești acele nefericite obiecte modelate în ceară cu divinele opere ale antichității.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 75.

NOTĂ M.T.
* Moise (http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-04-sf_prooroc_moise.html)
** Caldeea = Regiune din Mesopotamia antică, pe teritoriul Irakului. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/caldea-caldei-haldei.html)

Protectorii culturii în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Dumnezeu îl înzestrase și cu o inimă din cale-afară de bună: plîngea și se entuziasma cu cea mai mare ușurință; afară de asta, ardea de o patimă dezinteresată pentru artă - și cuvîntul „dezinteresat” este cît se poate de potrivit, pentru că tocmai în artă domnul Benevolenski, ca să spunem adevărul, nu se pricepea deloc. De mirare chiar de unde, în virutea căror legi tainice și neînțelese, apăruse la domnia sa această patimă? Căci era un om picioarele pe pămînt, un om ca mulți alții. De alminteri, la noi în Rusia, întîlnești destui oameni de acest fel.
Dragostea față de artă și de artiști se manifestă la acești oameni de nedescris: e un chin să te întîlnești și să stai de vorbă cu dînșii - adevărați butuci unși cu miere... De pildă, niciodată nu-l numesc pe Rafael* - Rafael, ori pe Coreggio** - Coreggio; „divinul Sanzio, incomparabilul de Allegri”, spun ei, pronunțînd afectat. Oricărui artist mediocru, incult, ambițios și ratat i se adresează cu epitetul de geniu, sau, mai exact, gheniu. Nu vorbesc decît de cerul albastru al Italiei, de lămîile de la sud, de boarea parfumată a țărmurilor Brentei***. „Hei, Vanea, Vanea” sau „Hei, Sașa, își spun cu mult patos unul altuia, noi ar trebui să trăim la miazăzi, da, la miazăzi... căci avem suflete de greci, de greci antici!” Îi poți observa la expoziții în fața unui tablou al vreunui pictor rus (trebuie să remarcăm că, de cele mai multe ori, toți acești domni sînt patrioți înflăcărați). Ba fac un pas au doi înapoi, lăsîndu-și capul  pe spate, ba iar se apropie de tablou; ochii li se umezesc de înduioșare... „Ah, Doamne, Doamne, rostesc ei, în sfîrșit, cu glasul sugrumat de emoție, cît suflet, cît suflet a pus!... cît sentiment, nemaipomenit de mult sentiment!... Și cum e conceput! Cu cîtă măiestrie e conceput!” Dar dacă ați vedea ce tablouri au ei în saloanele lor și ce pictori vin sara la dînșii, beau ceai și le ascultă părerile! Tablourile, înfățișînd propriile lor odăi în perspectivă; o perie în planul drept, o grămăjoară de gunoi pe parchetul lucios, un samovar galben pe masă, lîngă geam, și gazda în persoană în halat și în tichie, cu o dîră de lumină pe obraz. Ce de slujitori ai muzelor, cu zîmbetul înfrigurat și disprețuitor, îl vizitează! Ce domnișoare cu fețe palide-verzui trăncănesc la pianele lor! Căci așa e la noi în Rusia: omul nu se dezică unei singure arte - vrea totul. De aceea nu-i deloc de mirare că acești domni amatori sînt și mari protectori ai literaturii ruse, mai ales a celei dramatice... Piese ca Jacopo Sannazzaro**** pentru ei s-au scris. Lupta, de mii de ori descrisă, pe care o duce talentul nerecunoscut cu oamenii, cu lumea întreagă, îi zguduie pînă în adîncul sufletului.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 218-219.

NOTE M.T. (Wikipedia)
* Rafaello Sanzio (1483 Urbino - 1520 Roma) = Pictor și arhitect important al Renașterii italiene.
** Antonio Allegri „Coreggio” (1489 Coreggio - 1534 Coreggio) = Pictor al Renașterii italiene, aparținând „școlii din Parma”.
*** Brenta = Râu de 174 km în Italia, izvorând din lacurile nordice Levico și Caldonazzo și se varsă în Marea Adriatică, la sude de laguna Veneției.
**** Jacopo Sannazzaro (1480 Napoli -1530 Napoli) = Poet umanist al Renașterii italiene, care a scris în și latină și în italiană.

15 artişti prezintă 40 de lucrări la Medgidia

Cuget Liber 14 august 2013

Încheirea anului școlar 2006-2007 la Liceul Internațional de Informatică Constanța

 Ceremonia de închidere a anului școlar clasele I-IV

Miercuri, 13 iunie, la Palatul Copiilor, începând cu ora 18,30, Liceul Internațional de Informatică a organizat „Ceremonia de încheiere” a anului școlar 2006-2007. La festivitate au fost invitați toți părinții elevilor claselor I-IV.

Festivitatea a început cu o prezentare a activităților din anul școlar 2006-2007 și cu discursul Domnului Director Ali Riza Karagoz. Fiecare clasă a pregătit câte un mic program pentru serbare. A fost un program încărcat unde elevii au putut să arate părinților cât de talentați sunt încă de la o vârstă fragedă. Ne-au încântat elevii clasei I care au pregătit o piesă de teatru în limba engleză, elevii clasei a II care au avut o costumație inedită, elevii clasei a III a care au recitat poezii și cântecele foarte frumos și elevii claselor a IV a care au arătat tuturor că sunt artiști adevărați.

Apoi a urmat premierea elevilor, începând cu clasa I până la clasa a IV a , elevii primind diplomele și cadourile pentru rezultatele bune la învățătură.

„La Constanța, spectacole gratuite, în aer liber, la Sărbătoarea Muzicii”

 În acest an, „Sărbătoarea Muzicii” a ajuns la cea de a XXV a ediție. Celebrată pe 21 iunie de milioane de persoane din întreaga lume în peste o sută de țări, manifestarea va fi organizată și în orașul de la malul mării, de către Alianța Franceză Constanța în parteneriat cu Universitatea „Ovidius”, Academia Navală Mircea cel Bătrân”, Cercul Militar și Teatrul pentru Copii și Tineret.

Având în program numeroase spectacole gratuite în aer liber, evenimentul reunește muzicieni profesioniști și amator, care oferă, an de an, prilejul de a lua contact cu multe genuri muzicale. Astfel, de un sfert de secol, manifestația constituie un bun prilej de a descoperi muzica, deopotrivă de către public și artiști.

Noutatea ediției din acest an a „Sărbătorii muzicii” o reprezintă proiectul „Ecourile sărbătorii”, ce constă în realizarea unui tur multimedia al lumii, în special în țările în care manifestarea va avea loc. În această vară, programul manifestării va cuprinde o expoziție de fotografii găzduită de Cercul Militar, spectacole de animație în aer liber ce se vor desfășura pe platoul din fața Bibliotecii Județene „I. N. Roman”, în fața Casei de Cultură și în stațiunea Mamaia, în fața Radio Constanța.

La ediția a XXV a „Sărbătorii Muzicii” vor participa Fanfara Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Ansamblul folcloric „Rapsodia mării”, o echipă de dans sportiv din Mangalia, trupa de teatru „Arc de cer”.

(...)

Estetica (IORGULESCU & PUNGĂ & STROIA 1998)

Adrian Iorgulescu & Doina Pungă & Gheorghe Stroia, Estetica. Manual pentru clasa XII a liceelor de artă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, 179 p. 

1.Știința esteticii
3 Obiectul esteticii
8 Metodologia esteticii
12 Estetica și alte științe

2.Structuri estetice
17 Esteticul
24 Valoarea estetică
28 Atitudinea estetică
34 Gustul și idealul estetic

3. Categoriile estetice
40 Specificul categoriilor estetice
44 Frumosul
51 Sublimul
57 Tragicul
61 Comicul
67 Categorii estetice secundare

4. Conceptul de artă
71 Specificul și funcțiile artei
80 Originea și evoluția artei
88 Universal și național în artă
97 Arta și civilizația contemporană

5.Opera de artă
105 Imaginea artistică
111 Conținut și formă în artă
124 Sinteze teoretice ale artelor

6.Creația și personalitatea artistică
135 Procesul creator
140 Fazele procesului de creație
145 Personalitatea artistică 

7.Estetica receptării
152 Receptarea operei de artă
157 Comunicarea artistică
163 Aprecierea operei de artă
170 Cultura și educația estetică

 

„Un peisagist” („TOMIS” 1997)

 O. D., Un peisagist, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Fără îndoială, unul din cei mai dotați pictori care formează Asociația Artiștilor Plastici „Amfora” din Constanța este Paul Teodorescu. Ca o recunoaștere a valorii, dar și a vocației sale organizatorice, el a fost ales președinte al acestei grupări artistice.

Cu răbdare, sinceritate și cunoaștere de sine, fără să guste din trufia succesului rapid, P. T. s-a perfecționat la școala pictorii clasice românești. Asimilând influențe îndeosebi din marii noștri peisagiști, el reușește să-și păstreze un timbru propriu și să-și consolideze un drum al său. Pictând cu o totală dăruire, artistul este permanent preocupat de echilibrul compozițional și cromatic, de felul în care culoarea este învăluită de lumină, de nuanțarea și jocul acestora, de modul cum ele se pun, rând pe rând, în valoare.

N-ai să-l întâlnești niciodată trudind ore în șir cu șevaletul în peisaj. El merge în natură, contemplă cu atenție ceea ce-l interesează, își face câteva schițe și se retrage apoi în atelier. Acolo elaborează, topește ce a văzut în retortele sensibilității și talentului său și readuce pe pânză farmecul și misterul care există dincolo de obișnuita față a lucrurilor.

Atât în pictură, cât și în grafică, P. T. este un împătimit al peisajelor marine și al celor ce redau colțuri pitorești din Constanța veche, din zona peninsulară. Marea și orașul vechi sunt fibre inefabile ale artistului, iar când le pictează, o face cu emoție și sporită exigență. Peisajele sale cuceresc prin cromatică bine strunite, susținute de un desen fluid imperceptibil. În grafica sa, mai ales în cea care evocă orașul - amintind într-o oarecare măsură de grafica lui Cick Damadian - tușele dense ale desenului au degajare, spontaneitate și o dinamică plină de surprize, care pun în pagină cu frenezie temperamentul pasionant, patosul și virtuozitatea autorului.

„Mandarinul miraculos” (MUNTEANU 1995)

 Ana Maria Munteanu, Mandarinul miraculos, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

„Mandarinul miraculos” de Bela Bartok este o lovitură de maestru pentru Oleg Danovski. La o vârstă la care laurii țin locul gestului creator, el reușește o demonstrație tulburătoare.

După „Șeherezada” și versiunea lipsită de tensiune a baletului „Don Quijote”, toată lumea îl considera prizonierul definitiv al jocului formal neoclasic, onorabil în sine și în subtextul paradoxal al pieței artistice.

Cu „Mandarinul miraculos”, maestrul răstoarnă propria sa glorie academistă, o sacrifică pe altarul modernității și șocului estetic, părând să spună „Mandarinul sunt eu!” și chiar mai mult și cu atât mai prețios, dezvăluind, în spatele strălucirii și patinei aristocratice, artistul de avangardă.

Ce poate fi mai răscolitor decât acest personaj horror care descinde într-un peisaj interlop brechtian cu prostituate, hoți, killeri, condamnat să nu moară, să nu poată fi ucis până nu va aprinde în ochii femeii vândute și în trupul ei flacăra pasiunii? Puterea de sugestie a muzicii lui Bartok este „torențială, de o incandescență carnală” (Wilhelm Berger - Muzica simfonică, Sec. XX), viziunea coregrafică nu este cu nimic mai prejos, maestrul operând (în sens chirurgical) asupra tipurilor estetice.

Mandarinul este o încarnare monstruoasă a sexului mecanic. Principiul plăcerii dublat de revitalizarea miraculoasă a uriașului corp căruia extraordinarul interpret care este Florin Brândușe îi conferă o plastică stranie, abisală, conotează un final poetic, regenerator.

Abia dincolo de acest personaj a cărui proeminență teatrală este revelatorie și prin declarațiile autorului, spectacolul pare, și probabil este generat de epica irealului.

Expresia și simțul acutizat al banalului, al sordidului, violenței și crimei sunt scurtcircuitate de intervențiile fabulosului mandarin. Deba Hanțiu interpretează cu precizie stilistică o vampă de cabaret german. Fără o identitate proprie, funcționând complementare ca triunghi al abjecției, al instinctualității agresive, cei trei killeri sunt conturați cu mobilitate de Francisc Strnad, Călin Hanțiu și Traian Vlaș, personaje fără chip, cu efect repetabil, crima. Stilul coregrafic diferențiază și proiectează freudian lal limita dintre dans și pantomimă. Decorurile abstracte, luminile cu iz putrefact, costumele în culori tari, adaugă tușe expresioniste și sunt semnate de scenograful bulgar Ivan Savov. 

Versiunea prezentată recent atât publicului constănțean, cât și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, nu este o simplă reluare, ci o creație. Cronicile de acum 30 de ani, după scandalul de la premiera pe scena Operei Naționale, cu acuzațiile de ultragiu la bunele moravuri (comuniste), amendau absența scenelor dure (Ada Brumaru), care acum nu lipsesc.

Principiul „violenței ca regenerare artistică” își vădește valoarea, dar nu în mod absolut. Premiul Bartok conferit atunci unui spectacol, ulterior interzis de cenzură, consacra, credem, mai mult decât o adecvare la „frontul” expresionist și experimentalist, coerența și autenticitatea, flexibilitatea și polivalența semnului teatral al unui mare maestru al dansului.

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

„Culorile mării” (ROȘCA 199?)

 Sorin Roșca, Culorile mării, „Tomis”, Constanța, 199?

Vreme de câteva săptămâni, Cafeneaua Literară a Librăriei Uniunii Scriitorilor de la Constanța a avut ca oaspete Marea. Cele câteva zeci de ipostaze, surprinse în taină și imortalizate cu delicatețe și har pe pânză de artistul plastic Traian Marinescu, aceste veritabil patriarh al culorilor și poeziei nesfârșitelor întinderi marine, au transformat spațiul într-o strălucitoare capelă sui generis a „mișcătoarelor cărări”. Nici că se putea închipui un dar mai nimerit făcut scriitorilor urbei de la Pont! Străluminate de o văpaie misterioasă, cărțile lui Eminescu și Ovidius Naso, ale lui Blaga, Arghezi și Nichita și ale atâtor alți mari scriitori ai lumii, mi s-au părut parcă și mai frumoase, așteptându-ne degetele în liniștea încremenită a rafturilor. Împătimit poet al nuanțelor diafane, al transparenței și al luminii topite pe orizont ori pe coamele de mătase ale talazurilor, T.M. ne îndeamnă, încă și încă o dată, să ne bucurăm privirea și sufletul dinaintea măreției și frumuseții copleșitoare a mării. Fără a-ți da nici o clipă sentimentul că sunt banale fotografii ale realității, fără a oferi nici cea mai neînsemnată concesie stridențelor coloristice la modă, uleiurile pictorului constănțean, laolaltă, compun o cronică, o frescă a stărilor și metamorfozelor acestui personaj obsesiv. Somnoroasă, calmă, lascivă în amurg, abia urmându-și prin aerul neclintit rotunjimea aurie a unui val ca o șoaptă, pusă pe șotii sau răzvrătită, năpustindu-și talazurile înspumate peste diguri și stânci. Nenumăratele ei ipostaze, încheiate parcă cu greu în ramele albe, sunt tot atâtea metafore ale unui poem fără început  și fără de sfârșit, pe care T. M. ni-l șoptește de aproape șase decenii. Discursul său plastic impresionează prin armonie și echilibru, prin vibrație coloristică și prin puterea sa de sugestie, accesibilă doar artistului autentic.

„Mariana Tschudi-Ghiță” (SPÂNU)

Alina Spânu, Mariana Tschudi-Ghiță, „Tomis”, Constanța, 199?

Născută în România, Mariana Tschudi-Ghiță este un artist veritabil, care, deși trăiește și creează la Zurich, a reușit să ducă peste hotare ceva din felul de simțire „suprarealist” al românilor. Urmează între 1981-1983 Liceul de Artă din Constanța, perioadă în care începe să se contureze personalitatea sa artistică. În România, tânăra câștigă de trei ori consecutiv Premiul întâi la Concursul Național de Pictură, îndreptându-se, cu pași siguri spre afirmare, După căsătorie, se mută la Zurich, unde participă cu lucrări remarcabile la cele mai importante expoziții.

Pictura pe care o practică românca strămutată în Elveția este o pictură de inspirație suprarealistă, în maniera genialului Salvator Dali. Pentru M. T. G., ca pentru toți suprarealiștii convinși, domeniul imaginii se dezvăluie ca un domeniu al tuturor posibilităților. Totul este substituibil, pentru că toate lucrurile sunt egale. Puterea de substituție e exercitată spontan de inconștient, născându-se astfel opere halucinante, himerice, care sfidează limitele înguste ale realului. Simbolurile cultivate cu atâta perseverență de artistă, culorile puternice și trăsăturile stranii pe care ține neapărat să le îngroașe, fac din tablourile Marianei opere cu adevărat valoroasă,  ce nu-l pot lăsa indiferent pe privitor. Orice operă suprarealistă, fie că e vorba de un text literar sau de o pictură, dorește o întoarcere la haos, o recompunere a realului. Este exact ceea ce propunea artista ale cărei producții de suflet se recomandă singure, răscolindu-ne liniștea și trimițându-ne la meditație.

Orchestra de Cameră Constanța („TOMIS”)

 dr. Ana Maria Munteanu, ?, „Tomis”, Constanța, ?

(...)

Cert este că interesul stârnit de concertele Orchestrei de Cameră constănțene s-a manifestat cu o căldură aparte, neobișnuită pentru publicul american, căldură pe care orchestra noastră o așteaptă, în special,  de la publicul de aici, de acasă...

Faima orașului nostru a fost purtată și în altă parte, pe meleaguri îndepărtate, de artiștii săi.

Prin recentul său turneu, Orchestra de Cameră din Constanța, înființată numai de zece ani, a adăugat noi argumente prestigiului său câștigat în marea competiție cu orchestre de tradiție din țara noastră și de pe alte meridiane, printr-o muncă asiduă cu pasiune și dragoste pentru muzică, dar, în egală măsură, pentru cei cărora le este ea adresată: locuitorii marelui oraș de la malul mării.

Dar oare aceste valori ale noastre, ale orașului, sunt suficient prețuite de melomanii constănțeni? Ce ama mai putea noi face, încă, pentru a dovedi că merită cu prisosință să  pășești pragul sălii de concert, pentru a descoperi un univers artistic de o atât de mare complexitate? Să diversificăm și mai mult modalitățile de promovare în concert a marii muzici? Să reedităm minunatele programe muzicale oferite de orchestra noastră simfonică pe malul lacului, acolo unde tineri și vârstnici iubitori de frumos se alăturau spontan într-o receptare sensibilă și solidară? Oricum, este numai una din întrebările  la care, totuși, orchestra simfonică ne poate răspunde singură...

Este necesar ca toți cei ce se numesc educatori și organizatori ai vieții  culturale a orașului nostru, să-și unească forțele pentru a ridica tot mai solid edificiul citadelei culturale constănțene, cel puțin la cote egale cu cele existente în orașe precum București, Timișoara, Cluj-Napoca, Iași, Brașov... Dar această interogație și această și această pledoarie nu reprezintă altceva decât o caldă chemare la o și mai temeinică, mai exigentă împlinire spirituală...

„Vasile Nicolau” (ANTONESCU 1992)

 Costin Antonescu, Vasile Nicolau, „Tomis”, Constanța, 1992 , p. 11, 15.

Există și artiști care își disimulează existența personală, lăsând ca opera să se identifice cu biografia intimă, să vorbească mai mult sau mai puțin spectaculos în numele acesteia. După cum există și artiști a căror operă este emanația tumultuoasă a unei existențe publice. Creația, ca semn de punctuație intercalat în fraza existenței sau existența supusă frazelor creației; între aceste două fronturi inima și cugetul lui Vasile Nicolau execută balansul originalității.

În cei peste 30 de ani de existență în spațiul sugestiei plastice, artistul nu s-a încumetat decât în cinci rânduri să-și așeze numele pe afișul unor expoziții personale. V. N. invocă și concretizează în pasta lutului sau în aceea a culorii un discurs interior captivant iluminat uneori de religios, iar alteori de un grotesc cu rădăcini în viziuni livrești, de o monumentalitate concedată adesea dimensiunilor, dar, cel mai frecvent, imagisticii răscolitoare la care privitorul participă cu propriile sale gânduri.

Așa cum sugeram, substanța acestui patos creativ se rafinează în instalațiile pitorești ale unei biografii personale din care nu lipsesc evadările adolescenței, călătoriile lungi și istovitoare în cotloanele aparent infertile ale unei vieți minate (sau mănate?) de o nesățioasă curiozitate artistică. 

Nu pot trece, totuși, peste evocarea ultimei familii de olari constănțeni, strunită cu vigoare și tandrețe de văduva Ana Aretia Grapă. În cuptorul acestor olari și-a „ars” și V. N. întâile viziuni.

De la maeștrii săi în studii libere de artă (Gheorghe Firică și Petre Nechita) sau în studii de spirit (Costel Badea și Gheorghe Fărcașiu), V. N. a luat elementele structurale ale predilecției sale: ceramica. Lucrările sale induc, însă, un puternic aer de personal, rezonant cu un fel incitant de a privi lumea oprită în ipostazele sale de mirare. O mirare a formei, dar și o mirare a conținutului pe care numai ochiul hărăzit al artistului o poate surprinde în tumultoasa curgere a existenței.

Iată, de pildă, „Statornicia rațiunii”. Un sobor de homunculi adunat într-un „teatru de cinema” pentru a privi un film nesfârșit, proiectat pe cer. Din când în când câte o imagine albastră picură peste ei devenindu-le obadă (sau obidă?), fiecare dintre aceste personaje transformându-se într-o conservă de gânduri. Este aceasta o posibilă metaforă plastică a rațiunii fără rațiune, căci statornicia la care se gândește artistul nu este în nici un caz una calitativă.

Atât „Fluturele nopții”, cât și „Fructul pământului”, primul prezentându-se sub forma unei ființe agresive, gnom aflat la granița dintre regnuri, ascunzând în priviri un fel damnat de a scruta lumea, în în fond - un proiectil care smulge în zbor rădăcinile esențiale ale planetei, iar cel de-al doilea fiind o creatură acvatică care dezvăluie cu o stinghereală ușor erotizată omul zăvorât în celula propriilor sale obsesii, subliniază suficient modalitatea prin care V. N. îmbină capacitățile de semnificație ale unui sub-text de proveniență poetic-filosofică. Fiecare lucrarea a sa era o poveste inclusă. Cum, de asemenea, fiecare lucrare a sa stimulează nașterea unor imagini poetice confirmând existența inefabilă a gândului dincolo de formă.

„Oglinzi” („TOMIS” 1991)

 ?, Oglinzi, „Tomis”, Constanța, 1991

„Mirrors - in the spirit of haiku” este o bijuterie de revistă care apare de patru ori pe an în America Statelor Unite (editor Jane Reichhold). De la faptul că aici nu publică decât poetul/artistul care subscrie modica sumă de „$20 per year”, ceea ce reprezintă contravaloarea a patru pagini care-i stau la dispoziție (câte una la trei luni sau toate într-un număr) și până la precizarea că fiecare contribuabil este „responsable for choice, taste, and quality of their poetry”, dar și de difuzarea revistei - totul este extrem de incitant, de original. Firește, poeții care vor, cu timpul, să-și alcătuiască o carte în mai mult exemplare, sunt avertizați că pentru fiecare copie după paginile lor din revistă trebuie să mai plătească suma de șase dolari. În acest fel, în 20 de ani, ei pot avea 80 pagini (20 x 4) și o carte într-un singur exemplar care ar costa 800 de dolari. La un tiraj de 1.000 de exemplare, se înțelege, cartea de haiku-uri ar costa ceva mai mult: până în 500.000 de dolari.

Lăsând gluma la o parte, ultimul număr al revistei „Oglinzi” dedicat Toamnei anului 1991, se oferă cititorului ca o surpriză extrem de plăcută, prilejuind, prin grafică și texte de un rafinament indiscutabil, o sărbătoare de neuitat. Printre zeci de artiști din toată lumea, am descoperit, cu uimire și bucurie, și numele românului Ion Codrescu (...).

„Strada și afișele” (ȘEITAN)

 Gheorghe Șeitan, Strada și afișele, „Tomis”, Constanța, 199?

Strada, pe lângă funcțiile sale esențiale, oferă posibilitatea de a informa direct, la zi, pietonul asupra unor date și evenimente diverse, cu o gamă complexă de implicații în viața oricărui oraș.

În acest sens, afișul de interes cultural sau comercial, confecționat din hârtie, panoul din tablă sau pânză, care printr-o regretabilă inerție peticesc străzile Constanței și ale litoralului, lipite pe toate zidurile și pe toate gardurile prin „grija” IGC, ocupă primul loc. De mărimi și culori diferite, lipite cum se nimerește, afișele și , în general, afișajul din Constanța, riscă să întâmpine și în acest an sezonul de vară sub aceeași formă „sistematic” întâmplătoare, care se datorește muncii de coordonare pe care o desfășoară serviciul respectiv din IGC.

Numărul panourilor de afișaj, amplasarea lor corespunzătoare, forma și calitatea acestora, ordinea și normele de afișare sunt amănunte lipsite de importanță pentru sus-zisa întreprindere, efortul acesteia reducându-se, de fapt, la încasarea taxelor respective.

Abundența manifestărilor cultural-artistice și sportive, amplificare acestora în perioada estivală, atât în oraș, cât și pe litoral, determină în același timp o creștere a volumului și a ariei de răspândire a afișajului, fapt care impune de la sine o anumită atitudine, o anumită îndrumare, am zice, din partea Comitetului de cultură municipal și a DSAPC, care se lasă de prea mult timp așteptate.

O contribuție nefastă, mai ales pe linia fermei și conținutului afișelor, o aduc și autorii a căror „fantezie” nu ține seama de cele mai elementare reguli ale scrierii corecte. Așa se face că în vitrina restaurantului „Continental” trebuie să descifrăm denumirea agramată a unei orchestre: „variate ritmica” (!!!). La fel, afișele clubului „Farul” în repetate rânduri ne propun noi forme lingvistice, cum ar fi „Progesul” în loc de „Progresul”. Sau ce să mai spunem despre afișul teatrului din Brăila care transformă  titlul comediei „O zi de odihnă” de V. Kataev în misteriosul OZN (obiecte zburătoare necunoscute)?

„Scriitorul sau persoana autorului” (ȘTEFĂNESCU )

 Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța

Deși concepțiile cu privire la scriitori și la arta literară s-au modificat necontenit și chiar s-au schimbat profund în câteva rânduri, scriitorul a continuat să fie considerat în postura sa reală, concretă, biopsihică și istorică. pentru cei mai mulți cititori el este un om „în carne și oase”. O bună parte a istoriei și criticii literare - și nu cea mai neînsemnată - se străduiește încă să reconstituie condițiile vieții reale și caracteristicile vieții biologice și spirituale ale autorilor literari, cu credința că astfel se ajunge mai ușor și mai eficient la cunoașterea operelor lor.

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

Deseori artiștii înșiși, cei obișnuiți să reflecteze asupra propriei condiții și a artei lor, au fost mai conștienți decât teoreticienii de antinomia dramatică în care se aflau implicați prin firea lucrurilor, iar unii dintre ei au simțit în mod violent  nevoia de a se disocia ca artiști de persoana lor umană. Cazul cel mai cunoscut și mai edificator este cel al lui Flaubert, dar și la noi Eminescu distingea, pe linia  romantismului, între persoana umană, căreia îi sunt hărăzite „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” și spiritul artistului, a cărui „lumină” se revarsă asupra oamenilor.

În estetica secolului XX, ideea că „omul” și „artistul” sunt două realități distincte, chiar dacă pe plan empiric se între pătrund și se confundă, mijește pe neașteptate din teoriile cel mai noi despre artă. Ea poate fi descoperită, printre altele, în cartea lui G. Picon, L ecrivain et son ombre, în considerațiile privind sinceritatea scriitorilor. Nici Montaigne, nici cardinalul de Retz, nici Rousseau, nici Chautebriand, nici Stendhal și nici Gide, susține esteticianul francez, n-au fost în realitate, ca oameni, așa cum apar în memoriile și confidențele lor: „o forță misterioasă le-a deviat mâna”. Forța aceasta misterioasă este a operei care, avându-și propria sa structură și fiind o „realitate nouă”  se impune artistului ca un obiect pe care el trebuie doar să-l desfacă din neguri și să-l dezvăluie. De aceea scriitorul nu-și poate realiza intenția de a se exprima pe sine ca om, dea-și transmite gândirea, idealul, gustul; opera ascultă de legile ei interne, fiind un obiect „ce se dezvăluie făcându-se”. Dar făcându-l totodată și pe scriitor, adică acea imagine umană refractată, deviată, modificată, ce nu coincide cu cea a persoanei autorului. Care din cei doi trebuie socotit atunci cu adevărat „scriitorul”? Spre care trebuie să se îndrepte prețuirea, admirația și lauda noastră - ca și critica sau chiar dezaprobarea? 

Artiști amatori sovietici la Constanța („TOMIS” 19??)

<
În cadrul relațiilor și schimburilor culturale dintre orașele înfrățite Constanța și Odesa, cu prilejul aniversării Marii Revoluții din Octombrie, Galeriile de artă au fost sediul expoziției „Uniunea Sovietică în creația artiștilor amatori din Odesa”.
Aproape două sute de obiecte, rod al muncii și fanteziei unor oameni cu profesii variate din regiunea Odesa, au făcut cunoscută publicului nostru o pasiune comună pentru un meșteșug de calitate, diversificat în tehnici artizanale, cu un conținut tematic omogen, care conturează istoria veche și nouă a unui spațiu cultural de marcă.
Eroi intrați în istorie și legendă: Bogdan Hmelnițchi, Taras Șevcenko; tipologii: „Bătrînul zaporojan”, „Cazacul Mamai”, „Cobzarul Verezai”; evenimente: „Unirea Ucrainei cu Rusia”, Întrevedere în Cosmos”; portrete: V. I. Lenin, Lev Tolstoi; compoziții simbolice: „Opriți-vă, tunuri!”, „Călăreții revoluției”; peisaje, aspecte de viață și de muncă din Odesa și orașele ținutului, sînt cîteva direcții tematice în cadrul cărora oamenii își re-creează amintirile luptei pentru libertate, împletindu-le cu evenimente prezente și viitoare ale științei și progresului.
(...)
>
SURSA
Alice Fărcașu, Artiști amatori din Odesa, „Tomis”, Constanța, 19??, p. ?.