Ana Maria Munteanu, Mandarinul miraculos, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995
„Mandarinul miraculos” de Bela Bartok este o lovitură de maestru pentru Oleg Danovski. La o vârstă la care laurii țin locul gestului creator, el reușește o demonstrație tulburătoare.
După „Șeherezada” și versiunea lipsită de tensiune a baletului „Don Quijote”, toată lumea îl considera prizonierul definitiv al jocului formal neoclasic, onorabil în sine și în subtextul paradoxal al pieței artistice.
Cu „Mandarinul miraculos”, maestrul răstoarnă propria sa glorie academistă, o sacrifică pe altarul modernității și șocului estetic, părând să spună „Mandarinul sunt eu!” și chiar mai mult și cu atât mai prețios, dezvăluind, în spatele strălucirii și patinei aristocratice, artistul de avangardă.
Ce poate fi mai răscolitor decât acest personaj horror care descinde într-un peisaj interlop brechtian cu prostituate, hoți, killeri, condamnat să nu moară, să nu poată fi ucis până nu va aprinde în ochii femeii vândute și în trupul ei flacăra pasiunii? Puterea de sugestie a muzicii lui Bartok este „torențială, de o incandescență carnală” (Wilhelm Berger - Muzica simfonică, Sec. XX), viziunea coregrafică nu este cu nimic mai prejos, maestrul operând (în sens chirurgical) asupra tipurilor estetice.
Mandarinul este o încarnare monstruoasă a sexului mecanic. Principiul plăcerii dublat de revitalizarea miraculoasă a uriașului corp căruia extraordinarul interpret care este Florin Brândușe îi conferă o plastică stranie, abisală, conotează un final poetic, regenerator.
Abia dincolo de acest personaj a cărui proeminență teatrală este revelatorie și prin declarațiile autorului, spectacolul pare, și probabil este generat de epica irealului.
Expresia și simțul acutizat al banalului, al sordidului, violenței și crimei sunt scurtcircuitate de intervențiile fabulosului mandarin. Deba Hanțiu interpretează cu precizie stilistică o vampă de cabaret german. Fără o identitate proprie, funcționând complementare ca triunghi al abjecției, al instinctualității agresive, cei trei killeri sunt conturați cu mobilitate de Francisc Strnad, Călin Hanțiu și Traian Vlaș, personaje fără chip, cu efect repetabil, crima. Stilul coregrafic diferențiază și proiectează freudian lal limita dintre dans și pantomimă. Decorurile abstracte, luminile cu iz putrefact, costumele în culori tari, adaugă tușe expresioniste și sunt semnate de scenograful bulgar Ivan Savov.
Versiunea prezentată recent atât publicului constănțean, cât și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, nu este o simplă reluare, ci o creație. Cronicile de acum 30 de ani, după scandalul de la premiera pe scena Operei Naționale, cu acuzațiile de ultragiu la bunele moravuri (comuniste), amendau absența scenelor dure (Ada Brumaru), care acum nu lipsesc.
Principiul „violenței ca regenerare artistică” își vădește valoarea, dar nu în mod absolut. Premiul Bartok conferit atunci unui spectacol, ulterior interzis de cenzură, consacra, credem, mai mult decât o adecvare la „frontul” expresionist și experimentalist, coerența și autenticitatea, flexibilitatea și polivalența semnului teatral al unui mare maestru al dansului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu