Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

Comentariu la antologia Provocări imergente a poe(PERȘA 2000)

 Dan Perșa, ?, „Tomis”, Constanța, 2000

Volumul Provocări imergente (Ex Ponto, Constanța, 2000) al poetului Nicolae Motoc conține trei secțiuni distincte. Una este o antologie, ca să-i spunem așa, din volumele de poeme publicate de poet, o alta se alcătuiește din traduceri în engleză (versiuni de Corina Apostoleanu și Radu Șuiu) și franceză (Ion Roșioru), iar cea de a treia adună opinii critice și note bio-bibliografice. În comentariile ce urmează ne vom referi la prima secțiune. O numesc antologie, deși ea este și nu este antologie. Este antologie, întrucât se află aici poeme ce au apărut în volumele anterioare ale poetului, dar majoritatea acestor poezii a suferit o metamorfoză și astfel s-ar putea spune că ele sunt cele sunt cele ce au fost și totuși sunt cu totul altceva. Poetul N. M. s-a aplecat asupra lor nu pentru a le copia, ci pentru a le rescrie și ceea ce rezultă este un volum aproape nou, reprezentativ pentru sensibilitatea artistică, arta poetului și forța reflexivă de astăzi a poetului. Cred că reușita acestui volum stă în aceea că N. M., reluând vechile sale texte lirice, a căutat să pătrundă înțelesul profund, a încercat și a izbutit să ajungă la esența propriei lui poezii.

Rescrierea nu a însemnat un act facil, ci un efort făcut cu un exemplar angajament, un efort al sincerității care mărturisește despre sine, un efort al sincerității care să justifice o menire. De aici, o altă izbândă a lui N. M., aceea de a fi reușit să treacă de pragul autoamăgirii, înainte de care literatura este minciună și iluzie a vanității. E motivul pentru care cred că volumul Provocări imergente înseamnă enorm de mult pentru poet. Și-a pus în el întreaga știință despre poezie, s-a dăruit cu totul lui, nu și-a făcut nici o concesie sieși, nici o concesie facilității, s-a străduit și a reușit să fie el însuși - iar ceea ce a rezultat este poezia, poezia adevărată, nu acea formă pe care cunoscând-o din moși-strămoși în versuri, o numim poezie, chiar și când ea este părăsită de spiritul ei. Sensul prefacerii vechilor poezii pe care poetul îl operează e aproape întotdeauna același. Senzitivitatea și senzualitatea a creat inițial poezia sa și în această poezie se află intuiția vieții ce există în orișicât de mărunt lucru, de la bobul de nisip ori de la planta anonimă, la mare și aștri. Prefacerea stă în aceea că intuiția vieții se clarifică acum într-o sigură percepție a ei, iar expresia poetică servește pentru a o releva. Poezia lui N. M. din Provocări imergente este una a vieții, a bucuriei de a trăi, încât, privind retrospectiv, se poate spune că N. M. a fost întotdeauna un fel de mistic al vieții, al cărei sens profund a căutat să și-l apropie și să participe la el, dar mijloacele ce i-au stat la îndemână, senzitivitatea și senzualitatea, mult prea lirice, deci înșelătoare, l-au oprit să-și apropie universul râvnit. Iată că o face acum, ca poet matur. Astăzi, N. M. mărturisește, pentru noi toți, despre drumul anevoios al poeziei. Luată pieptiș la vârste fragede, ea își apropie desăvârșirea la maturitate.

Mijloacele ce îi stau astăzi la îndemână poetului N. M., dincolo de forța sa reflexivă dobândită, se pot mai mult intui prin compararea versiunilor poeziilor sale și prin arhitectura volumului său. Dar nu numai senzitivitatea și senzualitatea funcționează acum, odată cu rescrierea, ci și o înțelepciune capabilă să pătrundă intimitatea lucrurilor, profunzimea lor, să vadă și să releveze comicul întrupat în lucruri dincolo de fragilitatea ce le e proprie, înțelepciune ce e dublată de o știință secretă a formei poeziei, a artei poetice. Privitor la aceasta din urmă, frazarea este cea care a schimbat, promovând o artă a sincopei, care punctează esențialul, îl face să devină vizibil pentru ochiul și mintea cititorului. Lirismul, înțeles ca avânt poetic cerut de unii teoreticieni ai poeziei, ar părea că e trădat, iar dacă e așa, e o trădare de ordin superior, pentru echilibrul obținut și adâncimea dobândită procură lectorului o emoție estetică stând mult deasupra celei care, eu cel puțin, o resimțeam la citirea acestor poezii, așa  cum au fost ele scrise prima dată și care beneficiau din  plin de lirism. Se pare că poezia (cel puțin în ceea ce-l privește pe N. M. așa stau lucrurile), pentru a fi cu adevărat poezie, are nevoie să treacă de la izvorâre (venită prin lirism), prin decantare, proces laborios de autoînțelegere, travaliu al poetului, care să se descopere pe sine descoperind imaginea profundă spre care a tins doar intuitiv și să găsească forța de a o releva cititorului. Dacă nu aș fi știut că poeții scriu și rescriu așa cum simt, urmând un univers lăuntric organic, aș spune că, în volumul de față, poetul N. M. propune un program poetic și un program estetic. El îl propune, dar ca rezultat al practicii artistice și e rostul criticilor și teoreticienilor poeziei să-l observe.

Arhitectura volumului merită și ea să fie discutată - iar autorul o amintește într-o „Notă” finală -: „...structura  volumului de față, una inedită și - s-ar putea altfel? - provocatoare, poziția finală este ocupată de textele cu care am debutat, unde lirismul se află la apex. Firește că, ținând seama de acest reper, celelalte texte se înșiruie într-o ordine inversă, dă curs unei coerențe interne naturale, nerespectând cronologia apariției în reviste sau volume, refuzând de multe ori să se adune în cuminți sub titlurile lor inițiale. Ca și respectarea poemelor ce apar într-o antologie (care astfel nu mai e doar o antologie, ci un nou volum, volum despre care însuși poetul vorbește: „un poet scrie cu gândul la o singură carte”), arhitectura aceasta răsturnată, sugerează parcă arborele vieții - sugestie ce cred că ar putea fi cu profit. Un arbore pentru care semnificația nu e o tentație a ridicării în văzduh sau înălțării uranice, ci coborârea spre izvoarele, spre rădăcinile vieții - arhitectură simbolică a cărții și perfect consens cu noua poezie pe care poetul o propune în acest volum.

„Mandarinul miraculos” (MUNTEANU 1995)

 Ana Maria Munteanu, Mandarinul miraculos, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

„Mandarinul miraculos” de Bela Bartok este o lovitură de maestru pentru Oleg Danovski. La o vârstă la care laurii țin locul gestului creator, el reușește o demonstrație tulburătoare.

După „Șeherezada” și versiunea lipsită de tensiune a baletului „Don Quijote”, toată lumea îl considera prizonierul definitiv al jocului formal neoclasic, onorabil în sine și în subtextul paradoxal al pieței artistice.

Cu „Mandarinul miraculos”, maestrul răstoarnă propria sa glorie academistă, o sacrifică pe altarul modernității și șocului estetic, părând să spună „Mandarinul sunt eu!” și chiar mai mult și cu atât mai prețios, dezvăluind, în spatele strălucirii și patinei aristocratice, artistul de avangardă.

Ce poate fi mai răscolitor decât acest personaj horror care descinde într-un peisaj interlop brechtian cu prostituate, hoți, killeri, condamnat să nu moară, să nu poată fi ucis până nu va aprinde în ochii femeii vândute și în trupul ei flacăra pasiunii? Puterea de sugestie a muzicii lui Bartok este „torențială, de o incandescență carnală” (Wilhelm Berger - Muzica simfonică, Sec. XX), viziunea coregrafică nu este cu nimic mai prejos, maestrul operând (în sens chirurgical) asupra tipurilor estetice.

Mandarinul este o încarnare monstruoasă a sexului mecanic. Principiul plăcerii dublat de revitalizarea miraculoasă a uriașului corp căruia extraordinarul interpret care este Florin Brândușe îi conferă o plastică stranie, abisală, conotează un final poetic, regenerator.

Abia dincolo de acest personaj a cărui proeminență teatrală este revelatorie și prin declarațiile autorului, spectacolul pare, și probabil este generat de epica irealului.

Expresia și simțul acutizat al banalului, al sordidului, violenței și crimei sunt scurtcircuitate de intervențiile fabulosului mandarin. Deba Hanțiu interpretează cu precizie stilistică o vampă de cabaret german. Fără o identitate proprie, funcționând complementare ca triunghi al abjecției, al instinctualității agresive, cei trei killeri sunt conturați cu mobilitate de Francisc Strnad, Călin Hanțiu și Traian Vlaș, personaje fără chip, cu efect repetabil, crima. Stilul coregrafic diferențiază și proiectează freudian lal limita dintre dans și pantomimă. Decorurile abstracte, luminile cu iz putrefact, costumele în culori tari, adaugă tușe expresioniste și sunt semnate de scenograful bulgar Ivan Savov. 

Versiunea prezentată recent atât publicului constănțean, cât și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, nu este o simplă reluare, ci o creație. Cronicile de acum 30 de ani, după scandalul de la premiera pe scena Operei Naționale, cu acuzațiile de ultragiu la bunele moravuri (comuniste), amendau absența scenelor dure (Ada Brumaru), care acum nu lipsesc.

Principiul „violenței ca regenerare artistică” își vădește valoarea, dar nu în mod absolut. Premiul Bartok conferit atunci unui spectacol, ulterior interzis de cenzură, consacra, credem, mai mult decât o adecvare la „frontul” expresionist și experimentalist, coerența și autenticitatea, flexibilitatea și polivalența semnului teatral al unui mare maestru al dansului.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).

Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185

3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd  o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare  cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi  prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.

Interviu cu Alexandru Andrițoiu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

A. A. - (...) Pentru că unii abia așteaptă să ciupească ideile altora. Există idei frumoase, inedite, care devin contagioase.

- (...) Actul de creație, ca și viața literară, are nevoie de un echilibru interior. Poezia mea este de un echilibru clasic, neoclasic, (...).

- (...) Întoarcerea noastră spre clasicism este un răspuns în spiritul sănătoasei tradiții românești și universale dat oricărei încercări de mutilare a frumosului, indiferent dacă e vorba de artă sau oricare alt domeniu.

G. A. - Conduceți o revistă de cultură, „Familia” păcătuiește de această viziune simplificatoare? Sau, mai corect spus, pentru că am citit în revista dvs. unele poezii conformiste, grandilocvente, de ce acceptați publicarea lor?

A. A. - Din păcate, există în lumea literară prejudecata, și mai ales la începători, că numai o poezie ostentativă declarativă `ar merge`, s-ar putea publica. De aceea, mulți asaltează redacțiile cu teancuri de manuscrise. Care nu sînt altceva decît poezii contrafăcute. Bieții oameni își iubesc sincer patria, dar ce folos dacă n-au talent. (...) De-altfel, de la istoricul Congres IX al PCR, respectul pentru diversitatea de stiluri a devenit o realitate.

- (...) Echipa cu care am pornit la drum – R. Enescu, O. Cotruș, Gh. Grigurcu, I. Negoițescu, N. Balotă, M. Malița – s-a destrămat. (...) Greșeala e că în cei 12 ani de când apare seria nouă a revistei „Familia” nu ne-am format o echipă de critici tineri, în toate dom. Iată, acum începem să ne-o formăm.

- Au și ardelenii umorul lor. Un umor mai sec, pe care uneori nu-l sesisează decît ei. În asta constă tot farmecul. Și în reacțiile lor cu întîrz. la umor.

G. A. - Ce au păstrat românii în această vatră unde au cunoscut și suferințe, și bucurii, și izbînzi, și înfrângeri?

A. A. - În afară de omenie au mai păstrat un deosebit simț politic și militar. Militar și nu militarist! N-am râvnit niciodată la pămîntul altora.Cu firea noastră pașnică numai un deosebit simț politic și militar ne-a apărat ființa națională.

- (...) Noi, ardelenii, venim cu un simț acut al ist.oriei datorită dublei asupriri în care am trăit aproape un mileniu.(...) Cuvinte ca dîrz, doldora, aspru, vajnic etc au fost demonetizate prin suprauzitare. În poezia deceniile 5 și 6 ale epocii noastre.

- (...) Oricît ar părea unora hazardată interpretarea mea, eu înțeleg Miorița cu cei 3 ciobănei din Moldova, Muntenia și Transilvania ca pe o frumoasă viziune asupra unității naționale. Să nu uităm că poezia noastră cultă debutează cu Testamentul Văcărescului și cu Marșul oștirii române al lui Cîrlova. (...) Sînt împotriva primatului formelor sau ideilor, ele contopindu-se prin natura lucrurilor. (...) Literatura trebuie să fie cuvinte ce exprimă adevărul, iar dacă îl exprimă fără fior estetic, nu are de a face cu literatura.

- Nici o literatură n-a pierdut atîția scriitori tineri ca a noastră. Cîrlova, Eminescu, Bălcescu, D. Iacobescu, Bogdan Amaru, Ion Trivale, Mihail Săulescu... mai aproape de zilele noastre N. Labiș.

- Sărăcia, mizeria pot distruge un mare talent, după cum belșugul trăit necugetat poate duce de asemenea la desființarea lui. Dar arta și talentul nu se împlinesc neapărat prin condiții materiale. (...) Nicăieri în lume numai din literatură. nu se poate trăi.

Istoria artei (VĂTĂȘIANU 1974)

Virgil Vătășianu, Metodica cercetării în istoria artei, Meridiane/Curente și sinteze 12, București, 1974

(11-12) Realizările artistice contribuie la îmbogățirea vieții psihice și emotive prin bucuria cunoașterii și plăcerea estetică. Termenul „estetic” e împrumutat din limba greacă.; verbul αισθάυομαι înseamnă a simți, a percepe pe cale senzorială, prin extensiune și a cunoaște, a înțelege. (...) Estetica este o disciplină aparținînd domeniului filozofiei. Întemeiată pe filozofia idealistă, această disciplină a elaborat numeroase sisteme teoretice cu caracter aprioric, imaginînd legi imuabile pentru creația artistică, pentru realizarea „frumosului absolut”, (...). (...)
Legile reflectării artistice tind să îmbrățișeze toate genurile de exprimare artistică. Din categoria acestor genuri fac parte  cele care se realizează și se desfășoară în timp (citirea unei opere literare, reprezentarea unei acțiuni teatrale, coregrafice, executarea unei compoziții muzicale), precum și genurile care prin actul creației dobîndesc o existență materială și spațială proprie, ma mult sau mai puțin permanentă: arhitectura, sculptura, pictura și artele aplicate sau industriale (grafica, argintăria, mobilierul, textilele etc). Istoria artei se ocupă de evoluția acestei ultime categorii, numită a „artelor spațiale”.
Din punct de vedere teoretic, obiectul de studiu al disciplinei „istoria generală a artei” îl formează evoluția manifestărilor artistice din timpurile cele mai îndepărtate pînă în zilele noastre, iar orizontul geografic cuprinde întregul glob pămîntesc. Datoria istoricului de artă e să urmărească pas cu pas dezvoltarea gîndirii și a realizărilor artistice, căutînd să pună în lumină tendințele de inovare, încercările, transformările și perfecționările limbajului artistic (...). Pe istoricul de artă trebuie să-l intereseze nu numai realizările de vîrf din punct de vedere calitativ, din care se pot înțelege mai limpede principiile estetice hotărîtoare într-un anumit moment istoric - obiect de analiză preferat de esteticieni - ci și producția mai largă și formele tranzitorii, semnificative pentru că dezvăluie procesul de cristalizare a unei anumite faze artistice.
E limpede că un asemenea  orizont geografic și cronologic vast nu poate fi curpins de cercetători singuratici decît doar sub aspectul unei sinteze informative. Prin urmare, un program de cerctare în domeniul istoriei generale a artei cere organizarea unui institut foarte complex. În practică, disciplina istoria generală a artei se subîmparte în 3 ramuri, constituite în momente istorice diferite. Vom vedea, în capitolul următor, cît de vechi sînt preocupările care au dus la studiul fenomenului artistic, și cum închegarea acestor preocupări, în ceea ce se poate numi o știință modernă, a  avut loc abia în ultimele două secole.
Primul obiect supus unui examen de cercetare l-a constituit arat din perioada antică, îndeoseb arta greacă și romană, apreciate în momentul de dezvoltare a stilului clasicist (sau neoclasic) din jumătatea a dou a sec. XVIII; atunci a luat ființă ramura numită azi arheologia clasică. În perioada romantismului din sec. XIX s-a trezit interesul pentru istoria medievală și modernă a fiecărei națiuni, tot atunci constituindu-se ramura numită istoria artei (în sensul restrîns al termenului), iar arheologia preistorică a luat ființă abia în urma descoperirilor întîmplătoare și apoi a cercetărilor sistematice, inițiate în decursul jumătății  a doua a secolului trecut. (...)