Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII, nr. 4, 1993, p. 5.
Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune, un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții), înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.
Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu