Se întâmplă în România: un judecător a găsit un colonel din Securitate care nu a colaborat cu Securitatea

The Epoch Times România 22 februarie 2014

Cele 3 propuneri la Premiul Nobel pentru scriitorul M. Eliade (STĂNESCU 2005)

În ultimele decenii ale secolului XX reprezentanţi ai unor ''culturi mici'' europene au primit Premiul Nobel pentru Literatură: Odyseas Elytis* (Grecia 1979), Czeslav Milosz** (Polonia 1980) etc., acaparat până atunci de ''culturile mari'' (engleză, americană, franceză, germană, italiană), promotarele a ceea  ce în limbaj antropologic se numeşte ''imperialism cultural''.
Scriitorul şi istoricul religiilor român Mircea Eliade***, aflat în exil în Franţa şi SUA din 1945, a fost subiectul a trei propuneri pentru Nobelul literar, acordat anual de Academia Suedeză**** în baza testamentului omului de afaceri suedez Alfred Nobel*****.
Prima propunere a fost iniţiată de către profesorul  Gheorghe Bulgăr******, A. Guillermou******* (traducătorul în franceză al romanelor eliadiene Maitrey, Noaptea de Sânziene, Pe strada Mântuleasa), lingvistul Alf Lombard******** şi J. Goudet*********, rectorul universităţii ''Jean Moulin'' din Lyon (Franţa).  Expunerea de motive a fost redactată la 10 februarie 1980 în numele universităţii franceze în următorii termeni: ''Un mare scriitor şi filosof, bine cunoscut în medile literare şi ştiinţifice din lumea întreagă, Mircea Eliade, profesor la Universitate din Chicago (SUA), de origine română, autor al celebrei Istorii a religiilor, 3 volume, şi a altor zeci de studii asupra folclorului şi civilizaţiilor popoarelor, prozator recunoscut, mai ales după publicarea, în Franţa, a romanelor sale: Maitrey, Domnişoara Christina, Noaptea de Sânziene etc. - Mircea Eliade este un mare umanist care a realizat o sinteză uimitoare între culturile populare occidentale şi cele orientale, între spirtualitatea tradiţională a Europei şi descoperirile ştiinţei moderne. Deci, de multă vreme, el are dreptul la Premiul Nobel, după părerea obiectivă a criticilor şi savanţilor occidentali, căci, iată o mărturisire convingătoare a scriitorului francez De Clezio**********: 'Fiecare nouă carte a lui Mircea Eliade este un eveniment în gândirea occidentală (<<La Quinzaine litt., 15 martie 1979>>)', care adaugă: '<<Mitul eternei reîntoarceri>> a aceluiaşi autor, este unul dintre cele mai înalte monumente ale gândirii occidentale'. Originalitatea expresivă aartei sale literare şi profunzimea analizelor trebuie să convingă Marele juriu al Premiului Nobel să-i acorde lui Mircea Eliade această înaltă distincţie''.
Alf Lombard a revenit în 1981 cu o nouă expunere de motive, în care sublinia caracterul universal al operei lui Mircea Eliade.
Cea de-a treia propunere datează din 11 ianuarie1984 şi a aparţinut scriitorului Paul Goma***********, căruia i s-a făcut onoarea de a propune Comitetului Nobel un nume pentru anul respectiv. Aflat şi el în exil din 1977, Goma l-a propus pe Eliade ca scriitor originar din Estul comunist. În scrisoarea sa, scriitorul basarabean apreciază că Eliade nu este numai un istoric al religiilor de renume mondial care nu are nevoie de prezentare, ci şi ''un scriitor de prim rang ale cărui romane, nuvele fantastice şi eseuri au fost publicate în engleză, franceză, suedeză, germană, spaniolă, portugheză, japoneză, sârbă etc şi care în România a deschis calea tuturor experienţelor moderne ale scriiturii''. Goma nu prezintă vasta operă a lui Eliade şi se rezumă să citeze un singur titlu bibliografic: Douglas Allen************ & Dennis Doeing*************, Mircea Eliade. An Annotated Bibliography, Garland Publishing, New York & London, 1980, 262 p. În final, exilatul basarabean subliniază: ''Cred că încununând pe Mircea Eliade - în ciuda faptulu că e cetăţean american - Academia Suedeză şi-a îndreptat atenţia asupra României (care nu a fost niciodată onorată de alegerea dvs.) şi care-l consideră pe Mircea Eliade ca fiind unul dintre scriitorii săi cei mai reprezentativi, dacă nu cel mai reprezentativ''.
În scrisoarea de răspuns din 11 februarie 1984, Eliade îi mărturiseşte lui Goma: ''Sper că nu vei suferi prea mult când vei afla rezultatul. Am mai fost propus pentru Nobel, dar răspunsul a fost întotdeauna Niet! Motivele sunt multe, şi nu sunt mărunte''. Nominalizatul la Nobelul literar i-a promis lui Goma că-i va detalia contextul rezultatului negativ.
Gabriel Stănescu**************, editorul revistei ''Origini'' din SUA, bănuieşte că motivul principal al celor trei refuzuri este ''un episod dramatic al anilor '30 din biografia lui Eliade: adeziunea sa la Mişcarea Legionară''. În plus, el consideră lui Paul Goma să dezvăluie motivele promise de Eliade.

SURSA
Gabriel Stănescu, Nobelul refuzat, ''Origini'', Nocross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 31-32.

NOTE M.T.
* Odyseas Elytis (1911-1996) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1979/elytis-bio.html)
** Czeslav Milosz (1911 Seteniai/Rusia/[Lituania] - 2004 Cracovia/Polonia) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1980/milosz-bio.html)
*** Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
**** (http://www.nobelprize.org)
***** Alfred Nobel (1833 Stockholm/Suedia - 1896 Sanremo/Italia) (http://www.nobelprize.org/alfred_nobel/biographical/)
****** Gheorghe Bulgăr (1920 Sanislău - 2002 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Gheorghe_Bulgar)
******* A. Guillermou (1913 Toulon/Franţa - 1998 Paris/Franţa) (http://www.crispedia.ro/Alain_Guillermou)
******** Alf Lombard (1902 Paris/Franţa - 1996 Lund/Suedia) (http://de.cyclopaedia.net/wiki/Alf-Lombard)
********* Jacques Goudet (http://www.univ-lyon3.fr/fr/presentation/vue-d-ensemble/historique/une-histoire-guidee-par-la-production-et-la-diffusion-des-savoirs-156528.kjsp?RH=INS-ACCUEIL)
********** Jean-Marie Gustave Le Clezio (1940 Nisa/Franţa - ) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/2008/clezio-bio.html)
*********** Paul Goma (1935 Mana/România/[Republica Moldova] - ) (http://www.paulgoma.com/paul-goma-biografie-si-bibliografie-1909-2007/)
************ Douglas Allen ( - ) (http://www.umit.maine.edu/~douglas.allen/index.htm)
************* Dennis Doeing (1945 Niagara Falls/SUA - ) (http://www.scribd.com/doc/158702830/Dennis-A-Doeing-Mircea-Eliade)
************** Gabriel Stănescu (1951 Bucureşti - ) (http://www.crispedia.ro/Gabriel_Stanescu)

Părintele Gh. Calciu Dumitreasa și Mișcarea Goma (NEGRESCU-SUȚU 2005)

<(...)
Sfinția sa [părintele Calciu - nota M. T.] a mai suținut acum câțiva ani un alt neadevăr car eiarăți m-a nedumerit. Într-un interviu televizat luat de Lucia Hossu-Longin, preotul Calciu a lăsat să se înțeleagă că dânsul ar fi fost, în 1977, unul dintre cofondatorii Mișcării Goma. Reamintesc că acești primi semnatari și inițiatori ai Mișcării pentru Drepturile Omului în România, alături de curajosul opozant, scriitorul Paul Goma, erau, tot în ordine alfabetică: Adalbert Feher, Emilia și Erwin Gesswein, Maria și Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu, numele părintelui Calciu neapărând nici măcar ulterior pe listele semnatarilor. Drept pentru care vă trimit acest articol spre publicare, întru restabilirea adevărului.
>

SURSA
Radu Negrescu-Suțu, Nedumeriri, „Origini”, Norcross/SUA, vol. IX, nr. 4-5 / mai-iunie 2005, p. 103

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016,