Festivalul Național al Teatrelor de Revistă la Constanța (DUNĂREANU 2002)

 Ovidiu Dunăreanu, „Tomis”, 2002

Ediția a 7 a a Festivalul Național al Teatrelor de Revistă din România, organizată la Constanța de Teatrul „Fantasio”, a inclus în program și tradiționalul „Colocviu” asupra problemelor stringente ale revistei. Reuniunile din anii trecuți au pus în discuție calitatea textului și muzicii spectacolului de revistă, manageriatului unui teatru de acest profil în condițiile economiei de piață și ale tranziției, valoarea montărilor prezentate în concurs, regia și coregrafia spectacolului de revistă.

Colocviul a avut ca subiect „Teatrul de revistă și publicul său”, criza prin care trece această relație ca o reflectare fidelă a aceleia prin care trec astăzi economia și societatea românească și consecințele ei multiple asupra evoluției culturii și dramaturgiei naționale. Au fost prezenți la dialog personalități ale revistei contemporane - actori, regizori, muzicieni, scenografi, coregrafi, directori - și scriitori, ziariști, cronicari de teatru: Draga Olteanu Matei - președinta juriului, Geo Saizescu - decanul Facultății de Arte „Hyperion”, Alexandru Arșinel - directorul Teatrului „Constantin Tănase”, Aurel Storin - secretar literar al Teatrului „Constantin Tănase”, Lucian Sabados - directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, Mihai Sorin Vasilescu - directorul Teatrului „Fantasio”, Anton Tauf - directorul Teatrului Dramatic din Baia Mare, Florin Melinte - directorul Teatrului Muzical „Nicolae Leonard” din Galați, Cornel Udrea - scriitor, Carmen Chihaia - cronicar dramatic revista „Teatru Azi”, Jean Badea - secretar literar al Teatrului „Fantasio”, Doru Mareș - scriitor, reprezentantul Ministerului Culturii, Constantin Paraschivescu - cronicar dramatic revista „Scena”, Mariana Criș - revista „Rampa”, Gabriela Măgirescu - cotidianul „Curentul” și alții. O parte din părerile, frământările, gândurile, întrebările, îngrijorările, soluțiile și avertismentele exprimate de participanți - privind starea  revistei și comediei românești - se regăsesc în mare măsură sintetizate în mărturisirile pe care le publicăm mai jos.

„Cultura, aproapele nostru” (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Cronică tv. „Cultura aproapele nostru”, „Tomis”, Constanța, 2000

În acest număr al revistei ne vom exprima, în deplină cunoștință de cauză, câteva opinii referitoare la o emisiune a postului de televiziune MTC care se ridică peste media altora, mai mult sau mai puțin anodine, pur formale, ticluite sub imperiul precipitării. Este vorba de Cultura, aproapele nostru, semnată frecvent de Mircea Pânzaru. De ce ne oprim și stăruim asupra acesteia? Pentru că își concentrează atenția asupra celor semnificative aspecte și evenimente ale spiritualității pontice (Festivalul Internațional de Operă și Balet de la Constanța, Gala anuală de balet a Teatrului specializat „Oleg Danovski”, Festivalul Național al Teatrelor de Revistă, găzduită de opt ediții, consecutiv, de Teatrul „Fantasio”, Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia), abordând frontal politica repertorială a instituțiilor profesioniste de spectacol tomitane, precum și manifestările culturale de prestigiu, nu pe cele ostentativ elitiste. Mă refer în mod deosebit la saloanele de carte, la activitatea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor, la Simpozionul Național de Haiku, la Festivalul Național de literatură „Colocvii tomitane”, la concertele și recitalurile unor instrumentiști sau voci celebre. Emisiunile culturale ale lui Mircea Pânzaru poartă pecetea unei minuțioase și atente documentații, fiind redactate accesibil, grație vehiculării unui limbaj accesibil de o incontestabilă plasticitate și expresivitate, vehiculând sintagme și construcții lexicale non-redundante. Reperele fenomenului cultural analizat sunt alese inspirat și prezentate explicit, dialogurile sale cu interlocutori de marcă (maestrul coregraf Gigi Căciuleanu, prozatorul Pavel Chihaia, regizorul de operă Cristian Mihăilescu, sopranele Felicia Filip, Elena Rotari și Niculina Cârstea etc), distingându-se prin precizia și claritatea întrebărilor, prin indiscreția benefică în sondarea universului sensibil al personalității invitate, ca și prin caracterul exhaustiv al răspunsurilor oferite.

În afara interviurilor, a reportajelor culturale cultivate cu obstinație de profesionist-teleast, Mircea Pânzaru, interferând comentariul avizat cu imaginea sugestivă, prezintă cronici de spectacole care incită la reflecție și violentează atitudini sau viziuni comode asupra spectacolului. Unele emisiuni ale lui Mircea Pânzaru reprezintă consistente viziuni asupra culturii.

La emisiunea „Pianiști de excepție” (Dan Grigore și Dimitrie Zgouros) am remarcat pertinența judecăților de valoare avansate, admirația ingenios temperată la adresa celor doi monștri sacri ai claviaturii, satisfacția, chiar bucuria reporterului de a fi ascultat „muzica sferelor”. Imaginea și sunetul au argumentat cu brio considerațiile lui Mircea Pânzaru.

„TOMIS” 1994

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, decembrie 1994

*

În cocheta sală de conferințe a hotelului „Parc” din Mamaia s-au desfășurat lucrările simpozionului internațional cu tema „Etica magistraților - etica avocaților”. Au avut loc aprinse și interesante discuții pe marginea proiectului codului deontologic al magistraților.

*

Editura Institutului European din Iași a scos recent de sub tipar volumul „Mărturisiri din exil” al scriitorului Pavel Chihaia. Noua apariție culturală a fost lansată în eleganta librărie constănțeană „Sophia”, în prezența autorului.

* 

Un nou moment de mare satisfacție pentru constructorii de nave constănțeni: giganticul vrachier de 170.000 tdw „Saldanha” a fost lansat la apă și a primit botezul din partea doamnei Gudrun Grapow, soția părintelui vicar cpt. Okie Grapow, director al firmei beneficiare din Africa de Sud.

*

Cu prilejul inaugurării noului post de radio constănțean „Contact”, care emite pe lungimea de undă 91,1 MF, a fost lansat volumul de versuri „Angel radios” al cunoscutului poet și publicist George Stanca. Să fie de două ori într-un ceas bun!

*

O adevărată lecție au dat cei peste 2000 de membri ai societății handicapaților „Caritatea” din Constanța Guvernului României, în ceea ce privește ajutorarea sinistraților din localitățile Albești, Vârtop și Cotul Văii. Guvernul a promis, handicapații au trecut la fapte! Din puținul lor, au oferit articole de îmbrăcăminte celor mai afectate 15 familii rămase sub cerul liber, acum, în prag de iarnă.

„Periscop” („TOMIS” 1994)

 ?, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1994, septembrie

*

Radio SKY Constanța, acest „copil teribil” pe 101,1 FM, a împlinit un an de la înființare, deși experții în materie îi preziceau decesul în cel mult trei săptămâni de la prima silabă emisă în eter. Principalul argument al „vizionarilor” era că Radio Sky își are sălașul la etajul 13 al blocului Capitol, cifră care nu figurează în agenda de lucru a îngerului de serviciu „Noroc și viață lungă” din departamentul Mass-Media al bunului Dumnezeu. Există deja bănuiala că în această bănuială de tranziție pot fi corupți chiar și îngerii din ceruri, suspectul numărul unu fiind desemnat în unanimitate de voturi directorul Andrei Gheorghe. Îi urăm din inimă, lui și echipei sale, tradiționalul „La Mulți ani!”.

*

O adevărată explozie de bucurie a provocat în mediul rural recenta și năstrușnica hotărâre guvernamentală prin care căminele culturale sătești, casele de cultură și bibliotecile comunale trec în subordinea consiliilor locale. Cu alte cuvinte, dacă în amintitele ruine, inspectoratul județean pentru cultură n-a reușit să organizeze nici măcar un parastas sau vreun recital de spiritism, din lipsă de fonduri, prin această subtilă manevră această problemă e ca și rezolvată. Dacă o ținem tot așa, grație acestor minți luminate cu feștila, vom ajunge curând prima țară din lume care a desființat granițele dintre cultură și agricultură! Atunci să vezi producții record de menuete și vernisaje de știuleți, păstăi și caprine!

*

Toate ca toate, dar un lucru părea clar pentru tot românul: constănțenii stau bine cu navigația, muzica și sportul, baletul și striptisul, dar cu adunarea, scăderea și împărțirea sunt la pământ! Ei bine, iată că nu e chiar așa.

La recentul Congres internațional al matematicienilor, care a fost găzduit în acest an de orașul Zurich, profesorii universitari doctori Mirela Ștefănescu, Gheorghe Lupu și Nicolae Costea, reprezentând Universitatea „Ovidius”, s-au aflat în centrul atenției generale prin excelentele comunicări științifice prezentate. Felicitări!

*

Au apărut numerele 1 și 2 pe 1994 ale revistei „Albatros”, publicație editată de Societatea de haiku din Constanța, al cărei președinte este profesorul Ion Codrescu. Masivul volum, cuprinzând peste 200 de pagini, prefațează a doua ediție a Festivalului de haiku, anul acesta dedicată lui Matsuo Basho, de la a cărui moarte se împlinesc 300 de ani.

*

Asociația Oamenilor de Știință din România, Institutul Astronomic al Academiei Române și Academia Navală „Mircea cel Bătrân” au organizat reuniunea științifică „Astronomia în cultură”, la lucrările căreia au participat somități ale vieții noastre științifice, între care academician Nicolae Teodorescu, general prof. dr. Vasile Cândea, dr. Magda Stavinschi și cpt. .r I ing. Corneliu Cristescu, comandantul Academiei Navale.

*

Librăria „Sophia” din Constanța a găzduit lansarea celei de a treia ediții, definitive, a romanului Blocada. Autorul, scriitorul Pavel Chihaia, aflat într-o vizită în România, a oferit autografe.

*

Târgul estival de carte de la Neptun, organizat de firma „Interpress Todor Company”, al cărei patron este Gheorghe Todor, a înlesnit editorilor, tipografilor și scriitorilor români acel contact direct menit a contracara impasul în care se află azi difuzarea de carte. Cu prilejul acestei a patra ediții, editurilor participante le-au fost acordate premii din partea organizatorilor.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

„Blocada - un roman baroc” (MOMESCU 1992)

 Mona Momescu, Blocada - un roman baroc, „Tomis”, Constanța, 1992, ianuarie

Romanul lui Pavel Chihaia, „Blocada”, apare într-o perioadă în care literatura română trăia un al doilea moment al avangardismului și în care modelele de scriitură interbelică fuseseră acceptate și reclamau depășirea. Această curioasă întoarcere spre avangardism în poezie este marcată în proză de o aparentă reluare a realismului, ca și cum, după experiența scriiturii proustiene sau aceleia, anacronică aparent a prozei „mitologice”, literatura română regăsește pasiunea reducției clasice. „Blocada” este un roman mai puțin obișnuit, prin aceea că posedă o biografie destul de neîndurătoare: suspendat la scurt timp după apariție, va reapărea la foarte mulți ani cu riscul de a fi privit acum ca literatură a diasporei românești. Mai însemnată decât această biografiei supusă istoriei și accidentelor sale, romanul posedă o biografie interioară, pe care se întemeiază însuși modelul de scriitură propus de P. Chihaia. În postfața apărută la „Dacia”, I. Negoițescu remarcă meșteșugul compoziției în roman; având ca modele gravuri și pânze ale picturii flamande, romancierul alcătuiește portrete și ipostaze diferite ale aceluiași personaj, pe care le plasează într-o epocă mereu în mișcare. Într-o scrisoare către criticul I. Negoițescu, și aceasta publicată la sfârșitul romanului, P. Chihaia dezvăluie modelele plastice pe baza cărora și-a născocit personajele; cel mai important și mai recognoscibil este Rembrandt, nu atât prin tematica plasticii sale, cât mai ales prin alternanța clar-obscur.

Acestea sunt câteva motive pentru a considera romanul ca aparținând barocului. Un baroc cu semantică generoasă, ce transcede momentul istoric în care și-ar fi găsit locul în cultură și care doar aparent adoptă forma clasică; acest baroc poate fi alăturat mai curând acelui „clasicus asiduus”, care nu oferă modele de scriitură, ci mai curând de ființare și care scapă canoanelor, cărora numai epigonismul clasic li se supune. Acest baroc, mai profund decât „barocus maniera”, ce este specific perioadei de dislocare a canonului clasic, vehiculează, cu subtilitate, toate toposurile baroce și, mai ales, instituie metafora ca sens suprem al limbajului.

I. Negoițescu remarca, fulgurant, în postfață, „scriitura amplu barocă” din roman, fără a o analiza pe larg. Totodată, vorbește despre „superbul anacronism” cu care începe romanul, anume portretul persanului Hvaja al Wasiti, o inserție a culturii orientale străvechi pe tărâmul Dobrogei, și el aflat sub semnul unui Levant alterat și topit treptat de urmele unei culturi în care se întâlnesc morfologii multiple. Hvaja al Wasiti, adoptat de tomitani prin adaptarea numelui - Vasi - este ultimul descendent al unui timp primordial, marcat permanent de lupta între Ormuzd și Ahriman.

„Blocada”, dincolo de a fi un roman al formei mereu deformate, în mișcare, este un roman al interioarelor, și acesta un topos baroc. Interiorul prăvăliei lui Vasi, care scapă canoanelor timpului, este secondat de interioarelor tenebroase ale restaurantului Marcu, clădire înghițită treptat de trupul pământului tomitan și expresie a kitsch-ului absolut: în „stabilimentul” lui Hemcea, proaspăt îmbogățit, sunt silite să stea alături de piese de mobilier nobiliar, suveniruri marinărești de un gust îndoielnic, un plan de o valoarea mai mult simbolic. Această imagine caleidoscopică a interiorului de la „Comandorul” este o sugestie barocă: unitatea apare mereu ca fragmentare, deci totalitatea este efemeră. Un alt tip de interior, perfect corespondent prăvăliei persanului este Castelul dominat de fosta curteană de Braia și de soțul  său decrepit, Simeon, un duh al locurilor. Castelul se află în afara orașului Tomis, în Lazul, sustrăgându-se astfel sistemul de determinări căruia orașul îi cade pradă cu toată ființa sa. Interioarele castelului sunt, de la începutul romanului, în ruină; lupta cu spațiul deschis a fost câștigată printr-un compromis între perfecțiunea formei fixe și spațiile nelocuite, neatestate prin limbaj,  universul zerologic; rezultatul este o permanență a boltelor gata să se prăbușească, a luminii umbrite tot timpul; Braia, castelana neverosimilă, care era iluzia că poate controla în oraș din afara lui - așa cum Vasi trăiește cu aceeași iluzie în interiorul orașului, va asista tăcută, la inițierea tuturor personajelor în misterul castelului său. Imaginea castelului și, mai ales, modul în care aproape toate personajele sunt legate de acestea sunt sugestii de proză fantastică; ieșit din timp, castelul se încăpățânează să ocupe un spațiu pe care, vrând-nevrând, toate personajele îl calcă, intrând astfel în jocul inițierii. La castel va poposi dezrădăcinatul Hemcea cu fiică-sa Cristina, pe care o va lăsa Braiei; Cristina se va iniția în tainele curtezanelor în castel, vegheată de ochiul atent al Braiei, femeia care, din plăcerea spectacolului, arătării, aparenței baroce va lansa între existența de preoteasă a Venerei și aceea de femeie pioasă, mereu înveșmântată în negru și care o va iniția pe Cristina și în tainele mitologiei biblice.

În această lume, a unui tragism de esență, bine mascat în spatele spectacolului pe care personajele și-l oferă unul celuilalt tot timpul; dualitatea tragismului provine din schimbarea unghiului de percepție; tragedia „mare” a istoriei (războiul și blocada care imobilizează Tomisul timp de câțiva ani) înghite conflictele personale - adjudecarea puterii „din umbră” asupra orașului de către Vasi  pe de o parte și tandemul Braia - Marcu, conflictul dintre Hemcea și Șandru, amantul aventurier al Cristinei și conflictul Hemcea - Cristina. În perspectiva blocadei, conflictele personale își modifică dimensiunile; ele devin fie meschine în raport cu istoria, fie împrumută ceva din fatalitatea istoriei. Faptul că romanul propune  și construiește un model al ființării baroce este întărit și de permanenta mișcare pe care orașul și-o asumă, chiar sub presiunea blocadei; orașul își asumă riscul metamorfozei: aflăm că primăria locală, parcă intuind metamorfoza dorește să schimbe înfățișarea urbei, demolând clădirile vechi și așezând în locul acestora semne ale arhitecturii noi. Nimic din vechiul oraș nu va scăpa neatins de furia transformării, o iluzie a mișcării pe timpul blocadei, cu excepția castelului ruinat al Braiei. Castelana însăși se va muta în oraș, preferând magiei locului rolul de pensionară a unui bordel de mâna a treia. Ca într-o scriitură veritabil barocă, forma supraviețuiește existenței pure, care nu a trecut încă pragul metamorfozelor; personajele se transformă prea puțin în esența lor; ele au însă diferite ipostaze împrumutate din grafica și pictura flamandă.

Micșorarea rolului personajului ca fi însoțită de o inserție, din ce în ce mai acută, a teoriilor, a dizertațiilor care au ca subiect diverse tipuri de abordare a moralei. Astfel alături de maniheismul lui Vasi, reprezentativ pentru tensiunea barocului, pentru concurența dintre iluminare și întunecare, vom întâlni moralitatea austeră și imobilă a familiei de adventiști și apoi resemnarea contemplativă a tătarului Ciagatai, care își așează existența sub umbra voinței lui Allah. Această preluare a rolului personajelor de către discursurile lor, constituie unul din simbolurile care apar la sfârșitul barocului, alături de clovn, spectacol, circ. În orașul Tomis, încercat de plictiseală și anacronism, poposește circul lui Bacruban, imobilizat ulterior de blocadă. Circul intră în viața orașului și constituie o replică, aceea a totalității efemere, față de destrămarea vechiului oraș. Moartea circului lui Bacruban prin aducerea lui la realitate, va fi un simbol al orașului, care, lipsit de strălucirea mimei, va fi înghițit de noul timp.

Deși romanul este, prin structură, baroc, prozatorul oferă, în scrisoarea adresată lui I. Negoițescu, o „scară” a romanului, o biografie vie a acestuia, care, conjugată cu biografia personală, reclamă o interpretare aproape lansonistă. Preferăm să interpretăm acest gest ca pe un gest baroc final, de asumare a unei forme care scapă canonului și adevărului ultim. Romanul lui Pavel Chihaia nu ilustrează ceea ce stilistica desemnează drept baroc al avangardismului. El este scris într-o perioadă în care istoria reală și, implicit, proiecția ei critică, istoria literară, începeau să se citească prin metamorfozele fără sfârșit ale omului baroc. În această proiectare a formelor în ontologic se află singularitatea romanului „Blocada”, care există în scriitura autohtonă nu prin apartenența la o generație, un spațiu sau la faptul că afost obligat să iasă din istoria literară pentru o perioadă îndelungată.