<
Grigore Vieru (născut la 14 februarie 1935 în R.S.S. Moldovenească), este fără îndoială unul din acei lirici acre „mută umbra cregii, / Dar fără a rupe creanga”. Creanga lui - „limba în care m-am născut”. „Cinstirea limbii / În care ți-e dor”, „avere cea mai bună” - vine „Din munții omeniei”, din prispă și literatură, din iarbă și flori de măr, din simfonia spicelor de grîu și sfinte azimi, din miere și șoșea, din tată și mamă, din dor și patimă, din boure blînd și leru-i ler, din stealogostea și pe-un picior de plai, din Eminescu și Arghezi, sau, cum singur sintetizează:
Și sînt slăvit: prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a / De-a vieții în graiul / Ce-i spune Miorița / Mai bun noroc și-avere / Mai mare eu nu am / Decît în suflet graiul / Acestui pașnic neam. / Umbra acestei „crengi” a altoit sinceritate și bucurie, cutezanță și instelare, belșug și omenie, și mai cu seamă acea iubire, dintîi și de pe urmă care vitalizează întregul lirism al autorului:
„Dar din toate femeile / a venit una singură: / mama. (Mica baladă)
Antalogarea, din întregul scris al poetului, și de cîntece vechi, și de cîntece noi, reliefează în primul rînd patosul acestei iubiri, întrucît „Pe drum alb înzăpezit / Pleacă mama / Pe drum verde înverzit / Vine draga”. Chiar și atunci cînd se află sub „semnul Mamei”, lirica lui Grigore Vieru nu-și mofidică această coordonată fundamentală ci o amplifică, sentimentul inițial și total al acestei iubiri se adaugă țara, pămîntul, neamul, și nu întîmplător ultimul său volum de versuri apărut la Chișinău în 1980, în condiții grafice de excepție se intitulează „Fiindcă iubesc”:
O, neamule, tu /adunat grămăjoară /ai putea să scapi / într-o singură icoană. / (Acasă)
>
SURSA
Victor Crăciun, Un poet al iubirii, „Tomis”, Constanța, 198?.
Se afișează postările cu eticheta Arghezi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Arghezi. Afișați toate postările
luni, 29 iunie 2015
sâmbătă, 2 ianuarie 2010
„Tragica neputință” (ILIESCU 2010)
Elvira Iliescu, Tragica neputință, „Ex Ponto”, Constanța, 1/2010, p. 141
Prințul captiv (Ex Ponto, Constanța, 2006), volumul lui Arthur Porumboiu, debutează sub un motto din Eclesiastul: „Totul e deșertăciune și goană după vânt”, fixând din capul locului perimetrul în care se clădește destinul uman: zădărnicia. Ei îi este deferit, fără drept de apel, de la naștere, întregul zbucium, tragica alergare spre inexorabil, în vacarmul înșelătoarelor iluzii. Zadarnică zbaterea Căutătorului, întru aflarea salvării..., zădărnicie a zădărniciilor..., „totuși El continuă să caute, / să caute!”, chiar dacă „Dincolo deșertul poate fi - / singurătate de gheață / sau un tunel ce nu mai duce la zi”.
Ca în Micul Prinț, se declanșează întâlnirile providențiale („Poate un crin va zări / să-i vorbească, / cu privirile-lucrătoare / de altă zare”), ce instigă nevoia aflării altor dimensiuni ale cunoașterii. Dar Micul Prinț este însăși expresia speranței, cunoașterilor incitante, în vreme ce Căutătorul a aflat din plin gustul încercărilor zadarnice, eșecul, în pofida tragicei zbateri.
Când inspirația îl captează, „Ceva se rupe în el, / însă viziunea îl absoarbe!” Ceea îl obligă să persevereze, chiar dacă „se arde pe sine”, continuă căutarea, deși „... mâinile-i sunt oarbe / pipăind piatră cu piatră -/ și găsesc numai cuțite de frig!” Splendidă imagine sugerând cruzimea, neîndurarea căutării!... Iar revelațiile sunt „florile devoratoare” ce se hrănesc „din ultimele-i forțe...”, îi sorb energiile împuținate. Aidoma Emirului macedonskian prin ardență, aleargă spre flacăra Lui, știind că n-are cum abandona, nu poate, „întoarcere nu-i!” Nu se poate dezice de sine însuși, e condamnat la Căutare, ca-n arghezianul - „în genunchi, pe coate / târâș, pe patru labe.” Absorbția totală, până la anihilare, Iar de atinge „porțile Limitei”, totul se preschimbă în ardere de tot, ca fulgerat de „vitriol”! În zadar, de-a dreptul „Orbește s-aruncă și-n forță, / dar dincolo sticlește deșertul / și nădejdea nu-i procură o torță.” Și cum să n-ajungi nebun? „... cu un forceps încearcă El / să extragă lumina din fulger” Dar va fi hăcuit, pedeapsă pentru cutezanță, pentru marele exces, de o cruzime greu imaginabilă: „... i se taie brațele-n zimți de oțel, / i se îndeasă ochii în ger, / și pentru o secundă / e tras cu teribilă forță / în Necunoscuta Undă, / și-aude, însă nu poate / să transmită clar ce-a cunoscut: / i se retează sunetul la jumătate!”
Dobândește doar convingerea. ca o fulgerare de ghilotină, că: „... nu poate pătrunde, / nu poate pătrunde, / acolo unde lumina își are / eternele-i (...)”.
marți, 2 aprilie 2002
Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)
Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.
Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.
A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit, că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului. De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână, să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...
Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)
Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.
Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.
Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală. Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)
Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.
A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit, că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului. De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână, să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...
Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)
Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.
Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.
Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală. Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)
luni, 1 aprilie 2002
Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)
„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6
Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002, va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”
Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002, va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”
vineri, 2 aprilie 1999
„Experimente de bun augur” (MAIOR)
Felix Maior, Experimente de bun augur, „Tomis”, Constanța, 1999?2004
În ideea promovării dansului contemporan, Fundația bucureșteană „Proiect DCM”, care susține o stagiune de gen la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cu sprijinul Teatrului de balet tomitan „Oleg Danovski”, a prezentat în miezul lui Mărțișor, la sala „Artcub” a Sindicatului navaliștilor, spectacolul-experiment „Istorii neîntâmplate”, în fond o alternativă la cele montate pe scenele tradiționale. Un astfel de experiment, în care granițele dintre mijloacele de expresie ale muzicii, teatrului și coregrafiei e împletesc până la contopire, dă naștere unui mod de exprimare artistică pe care specialiștii sunt înclinați să-l numească „teatru instrumental”. Spectacolul „Istorii neîntâmplate” a fost alcătuit din două piese coregrafice, „Incursiune 2” și „Dans X” (titluri pline de cutezanță, voit șocante, specifice avangardei în artă), puse în scenă de coregraful Cosmin Manolescu, un vizionar în materie de sugestivitate, esențializare și expresivitate a a dansului.
Prima piesă, premiată la Trofeul „Eurodans”, în 1998, a fost executată pe muzica lui Manuel Pelmuș, Nuno Rebelo și Nicolae Chiosu de către un dansator profesionist și de către un deficient locomotor, aflați în scaune cu rotile. Din gesturile, mișcările, atitudinile celor doi, care evoluează într-o sală obscură, sfâșiată de spoturile și jocurile de lumini, se întrevăd decalajul dintre „cele două lumi”, dorința acerbă de a desființa barierele, aparent inexpugnabile, care le separă, nevoia imperioasă a depășirii unei alte stavile, a celei psihologice, funciar conservatoare, întrucât condamnă pe cel dezavantajat de soartă la imposibilitatea depășirii condiției sale. În fond, acest dans cu multiple conotații pleaacă de la realitatea cotidiană arhaică într-o favorabilă lumină idei generoase. „Dansul X”, interpretat de Cosmin Manolescu, pe muzica lui Lucian Maxim, realizat prin mijloace nonconvenționale, este o încifrare, prin gesturi specifice, a condiției umane, cu trimitere la corpul omenesc, a cărui plastică ambiționează să se identifice cu o istorie, derivând din supranatural, a omului. O metamorfoză artistică sui-generis circumscrisă aceluia care „gândește singur și scormone lumina” (T. Arghezi). Concluzionând, vom spune că miza unor astfel de spectacole-experiment este mult mai mare decât dorința afirmării interpreților. Ea constă în pătrunderea formelor de dans contemporan în conștiința unui public mai larg. Pornind de aici, Ana Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovski” ne vorbea despre intenția conducerii instituției de a continua colaborările cu varii parteneri pentru care căutările novatoare pe tărâm artistic constituie însăși rațiunea longevității lor. Un tânăr dansator din București, asistent al coregrafului Sergiu Anghel, conducătorul companiei „Orion”, va face un spectacol într-o concepție modernă, aici, la țărmul mării, pe la mijlocul lunii aprilie. Pe 26 martie, S. Anghel a prezentat la Constanța primul spectacol, dintr-o serie ce se vrea de durată, intitulat „Anotimpuri”, în care, în afara muzicii de olimpiană seninătate a lui Vivaldi, a introdus și inserturi electronice. În intervalul 1-10 iulie, o coregrafă de la Opera din Viena, Alice Găman Neacșa, va prezenta la Constanța un spectacol de referință sun egida companiei „Interarte”, care, în scurt timp, urmează să verniseze „Galeria tinerilor artiști tomitani”.
marți, 1 iulie 1997
Români în orașul elvețian Geneva (ARGHEZI 1997)
Baruțu T. Andrei, Geneva internațională, „Tomis”, Constanța, iulie 1997
Cunoscut mai ales din confruntările și reuniunile politice internaționale, orașul Geneva a căpătat, încă din timpurile trecute, un renume care nu se dezminte nici azi.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și alumii, a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene.
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și alumii, a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene.
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.
sâmbătă, 16 noiembrie 1996
„Ex Ponto” (DUNĂREANU 1996)
Ovidiu Dunăreanu, Ex Ponto, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie
Apariția unei edituri într-un spațiu cosmopolit, cum e cel al Constanței, care a fost vitregit decenii în șir de serviciile unor asemenea instituții, este astăzi, în perioada de tranziție, nu numai un gest de mare risc, dar și unul cu rezonanță aparte; o editură înseamnă, nu câștig, ci promovarea actului de cultură autentic prin ceea ce are mai nobil și mai rezistent spiritul uman - CARTEA.
Noua editură Ex Ponto, avându-i la conducere pe profesorul Ion Popișteanu, ing. Paul Prodan și ec, Doina Crișan, și-a lansat în forță ambițiosul program editorial, oferind cititorilor primele volume apărute în intervalul foarte scurt de timp de la înființare.
Sâmbătă, 16 noiembrie 1996, la Muzeul de Artă Constanța, au fost lansate volumele (în ordinea apariției): Calendarul meu de Radu Gyr (prezentare - poetul Adrian Popescu, bibliologul Constantin Em. Bucescu și fiica poetului, Monica Popa Gyr); Pe urmele adevărului de Sabin Ivan (prezentare prof. univ. dr. Puiu Enache); Anatomia descriptivă a membrului inferior și Anatomia descriptivă a membrului superior de Petru Bordei și Dan Ulmeanu; Hepatologie practică de Florea Voinea (prezentate de prof. univ. dr. Vasile Sârbu, decanul Facultății de Medicină din Constanța, și dr. N. Rugină); Punctul mort, roman de Constantin Novac (prezentare Nicolae Motoc și Nicolae Rotund); Tudor Arghezi prozatorul de Nicolae Rotund (prezentare de Ion Popișteanu).
Impresionați de acest debut, adresăm noii edituri constănțene tradiționala urare marinărească Vânt bun din pupa!
sâmbătă, 31 decembrie 1994
„Ion Dragomir” („TOMIS” 1994)
St. C., Ion Dragomir, „Tomis”, Constanța, 1994
În sala de lectură a Bibliotecii tomitane putea fi văzut, ani în șir, un bărbat brunet, mic de statură, cu fața arsă de soare și de vânt, brăzdată de timpuriu de semnele timpului. Stătea cu un teanc de reviste literare și de cărți în față, mișcându-i ritmic buzele și citind cu evlavie slovele, de parcă ar fi avut în față niște cărți de rugăciune. Scria apoi, scria mereu, cu palmele lui bătătorite, apăsând cu nădejde condeiul, de parcă ar fi înfipt plugul în brazdă. „Țăran la obârșie”, așa cum îl caracteriza, prin 1979, Grigore Hagiu, actualmente retras în paradisul fermei sale de la Valu lui Traian, Ion Dragomir a știut să transforme, precum Arghezi, „sapa-n condei și plugu-n călimară”. Perpetuu autodidact, poetul s-a smuls deseori din sfera activității prozaice pe care o practica zilnic, ca muncitor la „Chimpex”, intrând în lumea borgesciană a cărților.
Învățând să aștepte cu răbdare, ani de zile, până la sosirea momentului potrivit, favorabil, a acelui kairos cum spuneau elinii - poetul a dat la iveală, într-un singur an, patru cărți de poezie, având următoarele titluri: Bucium, Rouă, trandafiri și lacrimi, Aud foșnetul piramidei și Poezii la statuia lui Ovidiu, toate apărute la Editura Metafora din Basarabi-Constanța.
Ion Dragomir este un poet de mare forță, poate printre cei mai viguroși care s-au ivit până acum în spațiul pontic. Versurile lui sunt sincopate, parcă mitraliate, aruncate ca niște gloanțe care rar își greșesc ținta, sau ca niște săgeți dintr-un arc ținut prea mută vreme încordat.
Poetul dobrogean - descins de multă vreme aici din ținuturi moldave - este un om al faptei, al luptei cotidiene pentru existență, expresie a acelui goethean tatlig Mensch. Există, în poemele sale, numeroase sintagme legate de ideea de dârzenie, de faptă concretă, ca, spre exemplu: „brazdă și faptă de sămânță”, „prima faptă a mâinii”, „timpul faptei”, „ospățul faptei”. Transpare aici ideea lui vivere est militare (a trăi înseamnă a lupta): „Mai agresivă-i lupta și mai prețioasă-i victoria”; „Nu mă retrag din luptă / și nu sunt singurul ce caută să ajungă sus!”. Arta sa poetică este o expresie a continuei tensiuni interioare, cuvântul căpătând o extraordinară concretețe, forță de sugestie: „Cuvântul / crește precum vinul în strugure / și-n buzunar își are ascunse / cartușele /.../ Cuvântul se strigă, se rupe, se-mpreună /.../ este oul în care / nu te poți încredința / că va răsări sau nu / o pasăre / este cel dea-l treilea ochi al meu”.
Cel mai frecvent, mai expresiv „topos” al creației lui Ion Dragomir este „casa”, care devine o veritabilă divinitate tutelară, locul geometric în care se întâlnesc toate gândurile toate gândurile, sentimentele poetului: „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândură sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu fața-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor”. Poetul își construiește sentimentele precum ar înălța o casă: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să-ncep / a-mi acoperi casa / cu țigle”. Intrarea iubitei în casa sufletului poetului se desfășoară după un tainic ritual, poemul devenind o modernă „Cântare a cântărilor”: „Cu al șaptelea trandafir îți fac semn să intri în casa mea... / Cu primul trandafir te încalț, pentru drumuri neumblate... / Cu al doilea trandafir își potrivesc ochii după ochii rândunicii... / Cu al treilea trandafir gura ți-o fac stup de miere... / Cu al patrulea trandafir îți lustruiesc zâmbetul... / Cu al cincilea trandafir îți încălzesc mâinile... / Cu al șaselea trandafir te plimb prin mine... / Cu al șaptelea trandafir plec departe, departe de tine...”.
Poetul reeditează, într-o manieră aparte, mitul Meșterului Manole, reluând ideea jertfei, a suferinței asumate: „Casa zidită-i pe carne de om / și-i folositoare tot / omului”; „Pereții sunt cărămizi din sufletul tău, / mamă”; „Mamă... / ți-ai cusut lacrimile în pereți și pereții nu putrezesc”; „Când moare zidarul, în zid rămân mâinile și fața lui”.
Ion Dragomir este un poet al teluricului, al spațiului chtonian, cu care se contopește, se identifică necontenit: „Sunt zămislirea pământului, / sunt pământul trecut prin mare și prin / zestrea cerului /.../ Pământul privește-nainte prin ochii mei / Pământule, tu și cu mine unul suntem”; „Pământule, / azi ești altul în pulsul vinelor mele...”. Versurile au uneori caracter aforistic, lapidar: „Sunt / bulgăre de pământ / alergător pe pământ”, trimițându-se cu gândul la biblica expresie „Terra es et in terra reverteris!” (Pământ ești și în pământ te vei întoarce!)
Volumul Poezii la statuia lui Ovidiu are un specific aparte, deosebindu-se de celelalte trei. Deși are un pronunțat caracter livresc, fiind încărcat de numeroase referințe culturale, de nume mitologice, de considerații arheologice, (...) salvează prin modernitatea expresiei artistice, prin prospețimea (...). Păstrând, în ansamblu, atmosfera Tristelor și Ponticelor, culoarea de epocă, Ion Dragomir nu folosește, la nivel stilsitico-lingvistic, expresii desuete, demonetizate, preferând cuvântul nud, needulcorat, de o mare expresivitate.
Întregul volum stă sub semnul lacrimii, cuvintele „plâns” și „lacrimă” revenind în chip obsesiv: „Străzile spun versuri scrise cu lacrimi”, „Între lacrima lui Ovidiu și cântecele geților crește grâul”, „Plânsul lui Ovidiu zornăie în plopii falezei / Ovidiu cu lacrima-i cât cele două mii de ani zdruncină universul”, „Ovidius îngropat în lacrimi plânge păstrat / în lacrima durerilor lui a ajuns până la noi”. Ion Dragomir îl reînvie pe marele exilat de la Tomis, acesta devenind contemporanul nostru: „Ovidiu iese din statuie / îi privește pe Saligny, pe Eminescu, / vorbește-n greaca veche cu Vasile Pârvan”. Poetul latin este definit în chip metaforic, prin imagini cu o neasemuită frumusețe: „Singurătate a trandafirului în pădurea de stejari, acesta-i Ovidiu”, „Viteză de pasăre-i poetul, (...) în strigăte topit, privire în mine rămasă / de pază”.
Dar există, din păcate, în volum, și unele versuri prozaice, plate, făcând parte parcă dintr-un articol despre Ovidiu: „Primul prefect de administrație românească al Constanței / Remus Opreanu - prin comitetul „Pro Ovidiu” / comandă sculptorului italian Ettore Ferrari / un monument, ca să / ni-l readucă pe Ovidiu / citind versuri geților”, „Plânsul lui Publius Ovidius Naso a fixat / cetatea Tomis în conștiința lumii”.
Ion Dragomir este un poet autentic, „născut și nu făcut”, care poate avea un cuvânt greu de spus în dialogul artistic de pe meleagurile euxine.
joi, 1 aprilie 1993
Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)
Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII, nr. 4, 1993, p. 5.
Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune, un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții), înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.
Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016,
vineri, 5 martie 1993
„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)
Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993
(...)
Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.
Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.
Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.
Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.
A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.
Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.
Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.
La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.
Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.
Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.
Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.
Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.
Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.
Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.
Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.
Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.
joi, 25 februarie 1993
„Reeducare și prigoană” (SELEJAN 1993)
Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. II. Reeducare și prigoană, Thausib, Sibiu, 1993, 247 p.
Cuprins
1.Sensul unic al culturii
5 Cîteva precizări
14 Intervenția criticilor
38 Alegeri, congrese, decizii hotărîtoare
53 Note și comentarii
5 Cîteva precizări
14 Intervenția criticilor
38 Alegeri, congrese, decizii hotărîtoare
53 Note și comentarii
2.Contestarea lui Tudor Arghezi
64 Preambul
72 Probe la dosar
79 1947: noi atacuri
96 Episodul „Seringa”
100 Alte probe la dosar
105 Contestarea în congres
107 Apărarea poetului
111 1948: al treilea val: Sorin Toma et Co.
128 Note și comentarii
64 Preambul
72 Probe la dosar
79 1947: noi atacuri
96 Episodul „Seringa”
100 Alte probe la dosar
105 Contestarea în congres
107 Apărarea poetului
111 1948: al treilea val: Sorin Toma et Co.
128 Note și comentarii
3.Reeducare și prigoană
132 Maeștri și învățăcei
149 Corigenți și repetenți
151 George Călinescu
177 Al. Philippide
180 Cezar Petrescu
189 Marin Preda
196 Criticare îndrumătorilor
196 Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian
208 M. H. Maxy și grupul „Flacăra”
224 N. Moraru și suspendarea revistei „Rampa”
231 Note și comentarii
132 Maeștri și învățăcei
149 Corigenți și repetenți
151 George Călinescu
177 Al. Philippide
180 Cezar Petrescu
189 Marin Preda
196 Criticare îndrumătorilor
196 Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian
208 M. H. Maxy și grupul „Flacăra”
224 N. Moraru și suspendarea revistei „Rampa”
231 Note și comentarii
246 Lista periodicelor consultate (36)
Adevărul, Bilete de papagal, Contemporanul, Dreptatea, Flacăra, Jurnalul de dimineață, Jurnalul literar, Liberalul, Lupta de clasă, Lumea, Națiunea, Orizont, rampa, Revista Fundațiilor Regale, Revista literară, România liberă, Scînteia, Scînteia tineretului, Semnalul, Studentul român, Timpul, Tineretul muncitor, Tinerețea, Torța, Tribuna poporului, Tribuna poporului, Tribuna românească, Ultima oră, Universul, Vestea nouă, Viața, Viața românească, Viața socială CFR, Victoria, Viitorul, Vremea
Adevărul, Bilete de papagal, Contemporanul, Dreptatea, Flacăra, Jurnalul de dimineață, Jurnalul literar, Liberalul, Lupta de clasă, Lumea, Națiunea, Orizont, rampa, Revista Fundațiilor Regale, Revista literară, România liberă, Scînteia, Scînteia tineretului, Semnalul, Studentul român, Timpul, Tineretul muncitor, Tinerețea, Torța, Tribuna poporului, Tribuna poporului, Tribuna românească, Ultima oră, Universul, Vestea nouă, Viața, Viața românească, Viața socială CFR, Victoria, Viitorul, Vremea
miercuri, 1 ianuarie 1992
„Cine, ce și cum traduce?” (RĂU 1992)
Aurel Rău, Cine, ce și cum traduce?, „Tomis”, Constanța, XXVII, 262, ian. 1992, p. 6
Din punctul meu de vedere, într-un anumit sens, nu există o deosebire fundamentală între traducerea artistică a unui text literar și crearea lui în prima formă. Cînd mă hazardez să spun asta, am în vedere nivelul estetic la care se situează amîndouă ipostazele sau îndeletnicirile - deopotrivă pretinzînd transpirație și inspirație.
Afirmația poate privi atît traducerea de poezie cît și cea de proză, dar eu aș vrea să mă restrîng la traducere de poezie, să ilustrez gîndul meu prin ea.
Ce se întîmplă, de fapt, cînd traduci versuri, luîndu-ți în serios acest angajament sau joacă, evident? Ai în față o poezie într-o limbă străină, care te fascinează. O citești, o trăiești. Florile ei îți cad în suflet sau pe pălărie, cum zice Arghezi, dar ele există indiferent de tine. Din clipa cînd îți propui să-i dai un veșmînt într-o altă limbă, lucrurile se schimbă radical. Poezia din textul cu pricina e brusc numai Poezia din orice lucru, din atîtea împrejurări ale vieții, în care doar o simți, o intuiești, o auzi, o vezi, fără să fie dusă, ridicată la expresie.
Prin simpla intenție de a-i înlesni o atare trecere te-ai investit cu acest nimb magic, iar poezia din poezia cu pricina e în stadiul de dinainte de a se fi ivit. După regulile, hai să zicem din basm, cînd un împărat dă veste în popor că își va mărita fata după cel ce va face un pod de aur. O clipă fata de împărat își pierde rangul, ea poate deveni soția oricui, dar și dincolo prețul e imens: dacă nu vei reuși, vei plăti cu viața.
Pentru trecerea reușită, într-o altă limbă, a poemului e necesar să cobori pînă în substraturi din cele mai adînci ale nucleului sau nucleelor părților sau întregului, reparcurgînd drumul deslușitorului inițial. Dacă ai ajuns cu bine acolo, trebuie să faci față cu bine tuturor încercărilor inițiatice, tuturor piedicilor magice care îți sînt scoase înainte de inerții ale locului, cu nu puține din emoțiile, temerile și bucuriile eroului titular, sau - cu vorbele istoricienilor religiilor - ale eroului mitic. Intermediarii buni îți sînt consonanțele mai mult sau mai puțin depline ale limbii în care vrei să reactivezi spiritele organice care duc la cuvîntul esențial și metaforă, la o găsire între ele, de sine, ale rimelor, la semiton și fluxul respirației, iar pe aceste teren, dacă ești, ești pe un palier cu Celălalt, ca Al. Philippide cu Baudelaire în Moartea amanților, ca Emil Gulian cu Edgar Poe în Corbul și Clopote, ca Ioan Pillat cu Saint-John Perse în Anabase, ca Margareta Sterian și Lucian Blaga cu mulți dintre autorii antologiilor lor de poezie nord-americană și universală, ca Maria Bănuș cu unele poezii din Cartea imaginilor de Rilke. Poeticul din căderea în potențialitate redevine organism viu, scoică în care vuiește marea, sculptură în verb sau cîntec.
Ca și în cazul creației originale e mereu vorba de intuiție, forță de interiorizare, capacitate de concentrare, spontaneitate, proprietatea termenilor, transfigurare, plurisemii, sugestiv, un suflu al cadențelor, un anumit raport de transparență și abscons, sunet și tăcere și desigur de un ceas cu noroc. dacă toate acestea și multe altele au fost în lucru, nu în proporție neînsemnată respectare a timbrului specific, datele personalității, care în același timp e un rezumat al istoriei literare în care miracolul de la care pleci s-a manifestat și-a fost prielnică „vînătoarea de noapte”, după spusele lui Federico Garcia Lorca. Iar dacă n-au fost să fie, verdictul nemilos e numai constatare între altele, frecventă, ca acest răspuns la o întrebare despre cum e privită literatura română în Spania: „Eminescu a fost tradus de un mare poet, bine plătit (Rafael Alberti), dar traducerea e submediocră” (Al. Ciorănescu, „România literară”, 21 noi. ac.c). Acesta e un exemplu despre un poet important care a luat însă problema traducerii ca pe o simplă transpunere după un text dat, fără o pregătire prealabilă de anvergură. Dacă nu cumva dificultățile transpunerii marelui nostru romantic, în oricare din limbile romanice, nu situează cumva lucrurile într-un context mai general, diferit.
Cred că în felul acesta am aproximat un răspuns inclusiv la întrebarea a doua - Cine poate traduce? În ce privește întrebarea despre nume de traducători pe care îl apreciez foarte mult..., doar să mai adaug. Lesnea și Stancu, fiecare cu al său Esenin, Eugen Jebeleanu cu poeme maghiare, A. E. Baconsky cu panorama celor 100 de poeți contemporani, M. R. Paraschivescu într-o parte a Cîntecelor țigănești, Coșbuc și Eta Boeriu în relația lor cu Dante, Al. Busuioceanu cu Walt Whitman, N. V. Herescu în relație cu Horațiu și alți latini. În continuare, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ioanichie Olteanu, Romulus Vulpescu, Petre Solomon, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Cârneci, Șerban Foarță, Marin Sorescu, Marian Papahagi ș.a. Sînt tentat să rămîn mai mult literați, la autori din care mulți în limba care traduc sînt ei înșiși poeți, în primul rînd poeți.
Ar putea exista și mijloace bune, firești, nu o „instanță” care „să poată stăvili” totuși „avalanșa” de pseudotălmăciri. Academia Română, universități, Uniunea Scriitorilor, instituții de artă și spectacole, iată foruri care și-ar putea face un merit din a-și reproșa că nu inițiază colocvii, dezbateri, manifestări adecvate de natură să ridice un văl de pe cărți de traduceri minunate. O metaforă indirectă, care n-ar pune mîna în gît nimănui. Alta ar putea-o constitui premiile. În cadrul unor studii comparative și-ar găsi firesc locul și sublinieri a ceea ce nu e de excepție sau ceea ce e făcut cu profesionalitate, dar fără creativitate, sau despre ceea ce rămîne numai la o păgubitoare linie de plutire sau despre erori, deformări, trădări ale spiritului și uneori ale literei din original. Interesant ar fi să existe mai frecvente opinii și despre criteriile după care sînt selectați autorii în antologii. Antologii făcute în România pentru străinătate sau în străinătate pentru a reprezenta România. Adesea pe criterii de servicii de reciprocitate nemărturisite, adesea defavorizînd o imagine fidelă a stărilor de fapt din cîmpul valorilor, comercializînd veleitarism. Amorfizînd, sărăcind, umbrind, la nimic folosind. Extrapolînd peste fruntarii grafomania, în cea mai sfidare a crizei din producția mondială de hîrtie; și finalmente, păcălindu-i pînă și pe... ecologi, care ne vorbesc atît de spre bietele păduri.
PS. Și ceva despre mine. Ca interpret. Sprijini pe umăr un umăr de vioară, culci pe ele întreg obrazul stîng, tai cu dreapta, strîngînd arcuș, niște linii piezișe în aer și asculți pe corzi cum se naște sau se opune să se constituie deplin, sufletul mozartian, porumbescian, papinian, beethovenian, ceaikovskian, al unor Antonio Machado sau Gabrilea Mistral, Konstantin Kavafis și Gheorghios Seferis, Ronsard și Victor Hugo și Rimbaud și Apollinaire, al unor tineri irlandezi, bătrîni elvețieni sau belgieni, al unor contemporani de pe cine știe care paralelă și al niponului Basho. În cazul căruia poți mai sigur? În nici unul și în toate, dacă te apropii cu sufletul alb sau cu inima curată, ca iconarul pe sticlă, țăran, de temele icoanelor lui, după ce în prealabil și-a preparat singur culorile, s-a rugat în singurătate și a postit. Poate nu ți-ai propus să numeri silabă de silabă, încurajat de autorul Cuvintelor potrivite cînd îi are în față pe Crîlov și La Fontaine. Poate ai numărat pe degete, ca în reprezentarea-i de la Vatican o statuie antică a zeiței Clito, poate ai putut implanta în același loc cezura sau ea s-a mutat cu o măsură-două, după reguli care-ți scapă, ale vorbirii din Miorița sau din Luceafărul și poate, în fond, n-ai trădat. Și respectiv, jocul de cuvinte italian, faimosul dicton, nu e operant. Între poezie originală și traducere de poezie, în această accepție, poate că nu există un hotar. Ca pentru Anton Pann, ca pentru clasicii francezi față cu anticii sau ca pentru Lucian Blaga, poetul din versurile „Traduc dintotdeauna, traduc / În limba românească / un cîntec pe care inima mea / mi-l spune...”.
Haiku-ul, în principiu, nu poate fi tradus fidel într-o altă limbă decât japoneza. Dar el poate fi transpus pentru un dialog al culturilor pe dedesubt și pe deasupra de continente. Poate îl traduci mai fidel cînd îi născocești tu subiecte, dacă ar fi să credem că în țara soarelui răsare capacitatea de inovație poetică s-ar fi mutat, după unele opinii, în versurile de tip occidental. Dar o expresie care să nu-l trădeze își poate aștepta clipa mereu. În această privință, eu opinez, poate din superstiție, că numai în condiția în care se rămîne la 5-7-5 silabe. Desigur, cînd respectarea acestei matematici e obligatorie...
miercuri, 17 mai 1989
Bucuria lecturii (ARGAT 1989)
C. Argat Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.
5 Nicolae Iorga și ideea unității românești
10 Viața lui Iorga povestită de el însuși
18 N. Iorga - reflectând asupra unei posterități
25 N. Iorga, călătorul
44 N. Iorga, „Locul românilor în istoria universală”
52 Vasile Pârvan
59 O restituire
65 Atitudinea reflexivă
71 O cercetare asupra gândirii arhaice românești
77 Un gânditor portretist
83 Adevărata bogăție
88 Învățăturile lui Neagoe Basarab
93 Alexandru Pelimon, „Impresiuni de călătorie în România”
99 Alexandru Mateeevici, poetul „limbii noastre”
106 Muzica românească de expresie bizantină
112 Dintr-o arhivă inedită
118 Mateiu I. Caragiale și Italia
123 „Inscripție” argheziană
126 Damian Stănoiu, monograf
133 Însemnare autografă a lui Pierre Emmanuel
135 La centenarul unei cărți consacrate României
142 Concluziile unei cercetări arheologice asupra reședinței voievodale de la Curtea de Argeș
duminică, 6 ianuarie 1985
Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)
(142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).
O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.
Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.
În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”.
(...)
duminică, 10 ianuarie 1982
Interviu cu Marin Preda (ARION 1982)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
G. A. - Conduceți
de 8 ani editura Cartea Românească.
(...)
M. P. - (...) Am făcut descoperirea că cel puțin în proză, dacă nu și
în poezie, au sporit calitatea și cantitatea produselor medii.
- În secolul trecut media noastră a fost mai scăzută decît în prima jumătate a sec. XX cu toate că în acel
timp au apărut giganți ca Eminescu, Caragiale și Creangă. Nu e de mirare dacă considerăm sec. XIX drept secol al debutului nostru literar de anvergură modernă și universală. În
secolul următor media noastră a crescut spectaculos și în același timp am dat giganți ai
prozei, poeziei și criticii ca Sadoveanu,
Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Blaga și
I. Barbu, iar în critică pe E. Lovinescu și G. Călinescu (...). Această sporire a mediei o observăm și în deceniile 7-8 odată cu sporirea considerabilă a
numărului cititorilor. (...) O carte pentru care librăria cerea acum 10 ani un tiraj, la ora
actuală cere 3-4 tiraje. (...) Cele cîteva reviste literare din București ale Uniunii
Scriitorilor sînt insuficiente ca să poată pune publicul în contact într-un mod mai
puțin expeditiv cu producția literară a scriitorilor și a criticilor.
G. A. - Care ar fi
profilul editurii C. R.?
- Prin decret-lege, profilul nostru se limitează la publicarea literaturii contemporane și – pentru rentabilizarea editurii – cîteva traduceri. Anul acesta vom tipări,
totuși, conform indicațiilor Consiliului Culturii și Educației Sociliste și un Eminescu și un Sadoveanu, într-un tiraj de 400.000
exemplare.
- (...): la producție egală cu a altor edituri, C. R. trage din greu cu 6 redactori în timp
ce alții au și de 3 ori mai mulți.(...) Dar apoi, treptat, numărul scriitorilor care au
dorit să publice la C. R. a devenit
mai mare, (...).
- (...) Cum, un scriitor nu e suv. pe cartea lui? (...)
(...): Stendhal prezintă editurii manuscrisului romanului La
Chartreuse de Parme. `Bună carte,
dar prea lungă`. `E un defect al
cărții această lungime?` `Nu, e un defect al meu, mă costă prea mult tipărirea. Trebuie s–o reduceți cu 100 de pagini` Și
autorul a trebuit să facă un efort și să stoarcă din opera sa acea sută. Marele
scriitor american Faulkner prezintă
editurii romanul Sanctuarul. `Formidabilă
carte, dar dacă o tipăresc așa cum e, pe lîngă că pierd cîteva zeci de mii de
dolari, intrăm amîndoi la pușcărie.` Apoi, cartea modificată substanțial a apărut și
a avut marele succes pe care îl știm.
- Cornel Popescu,
redactor-șef, Georgeta Dimisianu, Magdalena Popescu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu
și Sorin Mărculescu, ei înșiși,
aceștia 4, scriitori apreciați.
-(...), pasiunea care pentru un editor burghez nu e neapărat
necesară, deoarece pentru asta are director literar, (...)
- Am trecut prin multe țări. Dar rareori mi-a fost dat să
văd acea febrilitate din librăriile noastre
atunci cînd apare o nouă carte a unui scriitor bun.
- (...) C. R.
este o editură a Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu va putea spune că a fost respins de director sau de redactor din pricina apartenenței la o
grupare literară.
- Cu Delirul vol. II mi s-a întîmplat să am o surpriză. În timp ce îmi terminam vol. I
eram foarte sigur că după evenimentul apariției, adică după o lună, două, voi începe să lucrez
al doilea volum, gîndit împreună cu primul. Dar un coleg de-al dumitale, Ion Pătrașcu, mi-a povestit o întîmplare care a avut asupra mea o forță de șoc încît după cîteva luni am început să
scriu un alt roman și care mi-a răscolit alte zone foarte ascunse ale experienței mele de
viață; cred că anul acesta va fi terminat. E un roman de mari dimensiuni. Abia după
aceea voi începe Delirul vol. II.
joi, 7 ianuarie 1982
Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1982)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
G. A. (...) („într-un interviu, de cele mai multe ori,
întrebatul răspunde cu vorbele celui care ia interviul, or asta mi se pare o
limitare.”). (...) Nu-i place să scrie
confesiuni. („hotărât, nu am vocație de memorialist”), (...).
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști:
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști:
A. P - Suprarealiștii au fost ca niște fanatici religioși. Chiar dacă suprarealismul românesc a fost mult mai
tolerant decît cel francez. Mi-a
displăcut dintotdeauna sectarismul,
dorința de a impune cu orice preț celorlalți arta poetică proprie.
G. A. - Nu a fost membru nici unui cenaclu, nici măcar al
cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, care polariza multe talente ale
vremii. (...)
A. P. : „(...) Unii citesc din plăcere, să-și treacă vremea. Dar este
și un altfel de lectură, care înseamnă a
pătrunde în adîncurile cunoașterii.”
G. A. - De aceea
exclamă atunci cînd vine vorba despre G.
C.:
A. P. - „Iată un om care știa să citească. Avea o putere de lectură colosală”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”.
A. P - (...) Cartea este o meditație asupra istoriei, cu grandoarea și
fărădelegile ei, de o netăgăduită modernitate. (...)
G. A. - Dealtfel, încă din 1929, A. P. denunța primejdia iscată de influența scrisului:
A. P. : „O caracteristică a vremurilor noastre este, fără îndoială, și epidemia scrisului. (...) Se scrie fără osteneală, fără zăbavă, fără reculegere. (...)
Omul contemporan este apucat de furia scrisului și a publicisticii.”
G. A. - Cele 4 volume de poezie pe care le-a scris în
75 de ani de exist. îi dau dreptul să afirme răspicat:
A. P.: „scrisul mult este o
primejdie”. (...) „Dacă Arghezi ar
fi creat o școală, opera lui ar fi suferit de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste; pentru că
o astfel de popularizare prin imitație este întotdeauna o banalizare.”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”
luni, 8 ianuarie 1979
Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979
„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”
G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?
A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.
G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?
A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?
G. A. - Cum ați răspunde la ea?
A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.
G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?
A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.
G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?
A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă. Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.
G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?
A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.
G. A. - Cum?
A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.
(...)
A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care
sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai
bine românește.
G. A. - (...) Ce
rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?
A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia
care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în
satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu
erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu
scriau.
- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să
trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se
întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l
interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am
reușit să mă întrețin din traduceri.
- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar,
după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție.
Ideea de a face `tabula rasa`, de a
renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim,
nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.
G. A. - În multe poezii
descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se
împlinească?
-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi.
Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.
-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să
aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă
prin deformarea libertății.
- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am
fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.
- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune
unul care, în 1929, am vorbit
printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre
televiziune.
G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism
și sincronism?
A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă
refer în special la la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede
în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am
făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.
G. A. - Totuși, noi am
creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu
Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.
A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai
potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.
- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.
G. A. - (...) Cum vă descurcați
într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?
A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp
liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate
excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu
mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om
care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al
tehnicii.
- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în
om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului
față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei
mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor
oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l
spună.
G. A. - Vă pare rău că,
sîntem trecători prin viață?
A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu
regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.
G. A. - De ce ne temem de
dispariția noastră?
A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne
mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai
discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața
noastră.
- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu
cea de întuneric.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)