(142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).
O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.
Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.
În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”.
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu