Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.
Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.
Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.
Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.” (capitolul II: Un contract).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu