Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.

<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.

(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.

Flacăra olimpică a fost aprinsă de Înalta Preoteasă şi şi-a început drumul spre Londra (VIDEO)

”JURNALUL NAȚIONAL”, București, 10 mai 2012

Liviu Ciulei (MANEA 1992)

 Ion Manea, Români în știința și cultura occidentală, 1992

Ciulei Liviu, regizor de teatru și film, actor și arhitect, s-a născut la 7 iulie 1923 la București. A absolvit cursurile Conservatorului bucureștean de muzică și artă dramatică în 1946 și Facultatea de Arhitectură în 1949. Debutează ca actor la Teatrul Mic din București în 1945, apoi lucrează ca actor, pictor, scenograf și regizor la Teatrul Odeon. Prin spectacolele pe care le-a pus în scenă la Teatrul Municipal din București, L. C. s-a situat în fruntea procesului de „reteatralizarea a teatrului” de înnoire a artei teatrale românești. Activitatea sa regizorală și scenografică a exercitat o influență puternică asupra întregii generații tinere a teatrului românesc din epocă. Devenind în 1963 director al Teatrului Bulandra, C. transformă acest teatru într-o instituție artistică de avangardă. În același timp, realizează creații cinematografice de succes, obținând în 1960 Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Karlovy Vary pentru filmul „Valurile Dunării”, iar pentru filmul „Pădurea spânzuraților” premiul de regie la Cannes - 1965 și Pelicanul de Aur la Mamaia - 1965. Ca actor creează roluri memorabile pe scenă și pe ecran. E invitat să pună în scenă spectacole în teatre din Germania și America, aducând cu sine experiența școlii regizorale românești, al cărei principal mentor era el. 60 de ridicări de cortină într-un torent de aplauze au marcat finalul premierei cu „Moartea lui Danton” de Buchner la Schiller Theater din Berlin. Atât în țară, cât și în străinătate, C. cultivă un teatru modern, întemeiat pe întreaga bogăție, și complexitate a mijloacelor audiovizuale, în care adevărul uman se împletește cu fantezia și transfigurarea artistică. Spectacolul „Elisabeta I”, de Paul Foster, montat la Teatrul Bulandra în 1974 și la Teatrul Municipal din Essen în 1975, acuza în chip convingător erorile politice provocate de setea de putere și de fanatismul pus în slujba vrajbei dintre națiuni. Înregistrarea montării din Essen a fost transmisă de televiziunea germană într-un ciclu de spectacole devenite clasice și recomandate în scopul îmbogățirii culturii teatrale a publicului. Între 1972-1978, L. C. a fost vicepreședinte al OISTT (Organizația internațională a scenografilor) și președinte a secțiunii române a organizației. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții internaționale de scenografie. A construit studioul de teatru experimental din Pitești și a transformat sala Studio a Teatrului Bulandra într-o sală cu scena flexibilă. Studioul de arhitectură „Pentru un teatru modern”, realizat în colaborare cu Stan și Paul Bortnovski, a apărut în publicații de specialitate din România, Germania și SUA. În 1972, ca urmare a interzicerii spectacolului „Revizorul” de Gogol pus în scenă de Lucian Pintilie, L. C. a fost scos din direcția Teatrului Bulandra. C. continuă să lucreze în țară, dar activitatea sa capătă extindere în străinătate. Prima sa montare în America, „Leonce și Lena” de Buchner la Arena Stage din Washington (1974), a fost un adevărat triumf. Cronicarul teatral al ziarului New York Times, Clive Barnes, sublinia că L. C. „este unul din regizorii cu cea mai mare imaginație din lume”, iar criticul Davis Richards, comentând la Washington Star News acest spectacol „menit să te uluiască înainte de a te subjuga complet”, aprecia că de la „Visul unei nopți de vară” a lui Peter Brook „noi nu am avut o asemenea explozie de inventivitate teatrală, de energie frenetică și de bucurie scânteietoare, din cea mai pură”. Au urmat noi succese la Palais Chaillot din Paris, Vancouver (Canada), Sydney (Australia), Washington și New York. Între 1980-1986, L. C. a fost directorul artistic al Teatrului Guthrie din Minneapolis, pe care l-a ridicat la rangul de unul din cele mai bune teatre din America și unde a realizat un șir de montări antologice. În 1982, a fost distins cu premiul american „Tony” pentru activitatea desfășurată la Guthrie Theatre și cu premiul John Houseman pentru contribuția sa la dezvoltarea teatrală și perfecționarea tinerilor actori. Din 1979 până în 1982 a fost membru în Directoratul Teatrului Vivian Beaumont, Lincoln Center for Performing Arts, New York. Între 1986-1989 a fost Visiting Profesor la Departamentul teatral al Universității Columbia, iar din 1989 este profesor de măiestrie actoricească la New York University. În același timp, e invitat ca regizor și scenograf la marile teatre ale lumii. În 1989, spectacolul său „Șase personaje în căutarea unui autor” de L. Pirandello, realizat la Washington, a fost încununat cu premiul Helen Heyes pentru cea mai bună regie și cea bună scenografie a anului, eveniment consemnat de ziarul Washington Post sub titlul „Triumful lui Ciulei”. Un mare răsunet au avut montările sale de operă în diferite teatre din America, la Welsh National Opera din Cardiff, la Netherland Opera din Amsterdam, la Festivalul din Spoleto, la Teatro Communale din Florența. În 1991, L. C. a realizat la Teatrul Bulandra două spectacole: „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare (Premiul UNITER pentru cea mai bună producție teatrală) și „Deșteptarea primăverii” de Fr. Wedekind. În 1992, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).