Moda bărbătească în România interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
- Da, însă diferenţele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, cînd în unghi ascuţit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. Dealtfel, e foarte important la bărbaţi, căci asta dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenţie - să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aic am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăţ mai întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un șir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămașa... Haina abia-i trece de șolduri, iar pantalonii sînt jos strînși pe gleznă, ca niște panataloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii... E sau nu la modă? Să-ți spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modă”. Ce lecție de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numești modă? Dar așa se îmbracă pe stradă cîțiva dansatori cari apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-și debiteze numărul și cîțiva băieți de liceu cari, dezorientați, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la București nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceștia, în principiu, nici nu lucrează pentru băiețandrii de douzăeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mîna a doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai știu eu care...
- Ei, cum, tăgăduiești că e o modă?
L-am privit lung.
- O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a adoptat fracul negru și de cînd s-a fixat costumul acesta „nemțesc”, cred că nu există... Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanță... E drept că, în genere, bărbații cari au trecut drept faimoși eleganți, cari au prețuit în mod deosebit accesoriile, le rămîn credincioși... Sunt așa de mici, încît nu sunt remarcate în genere decît de cei cari sunt de obicei atenți la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toți bărbații rămîn la idealul de eleganță pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocrați consevatori față de inovații. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra*, a rămas la culoarea verde de dinainte de război (1), care azi nu se mai poartă, la manșetele scrobite, la monoclul cu șnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuși albe, purtînd mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganță cînd a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Național, Soare Z. Soare**, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunța decît simțindu-se nenorocit la cămașa și gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu*** a terminat liceul, se purta, provincial, la Iași, haină neagră, panataloni gri și gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămașă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunțat la nimic din felul primului lui costum.
(...) Prin  urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă,.. Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovați de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfățișare, ca să nu te deosebești niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine însumi cu barbă și mă simt, așa din senin, umflatîn pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre capul lui cu barbă... Eu, de cîte ori văd unul, așa, impozant, îl și rad în gînd, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a vorbit de vanitatea puerilî a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi se părea puerilă vanitatea asta a mustății lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. Dealtfel, tocmai poeții care disprețuiesc moda sunt cei care caută să se  deosebească prea ades printr-o înfățișare prea personală, pe care unii o afișează ca pe o  firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemți, sunt o dovadă de modestie și dispreț pentru cele lumești, de ignoranță și naivă a „modei” actuale. Cînd am fost însă în Germania, am înțeles, cu o uimire pe care nu poți să ți-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această ținută, pe care o cultivă dealtfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulțimii de rînd... Dacă mă gîndesc și mă gîndesc, îmi vine să cred că și o îmbrăcăminte urîtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficiență... Întîi, dovedește că nu te sinchisești de părerea celor în mijlocul cărora trăiești, iar pe de altă parte, că nu te stingherește să atragi luarea-aminte și să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putu spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce și-a ars romul din ceașca de șvarț.
- Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce numai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ți cumperi haine gata.
- Nu... nu... Vezi, aici te înșeli... E o deosebire hotărîtoare. N-ai decît să privești atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea înguști, încît cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsoară, ci căzut scurt și nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie... pentru orice întîmplare...  De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămășii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de știucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă - pentru că fabricanții presupun că media cumpăratorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? În față, chiar acolo unde orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strîmți, scoțînd în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o  parte și alta, ca șireturile la ghete. Dealtfel, însăși marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri înăuntru, acoperită... O haină gata e ca și o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît tine. Pe cînd un croitor mare e un artist... El face o singură haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, așa cum îi e destinația. De ce le mai multe ori, firește, el aranjează natura... Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsioară, așa, cum să spun, ca niște jumătăți oblice de paranteză (nu  i-am spus așa, dar așa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul  peste altul... Haina cade pe corp, fără să se agațe nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămîie loc gol subt ea ca subt o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul cîtorva cute, foart largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din față, și ca să nu acopere dosul, strîns ca niște cioareci.
- Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
(...)
Nu ştiu, mi-ar fi plăcut să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mîngîie gîtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor. Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
- Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi-a răsucit o ţigare, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înţelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grije într-un ţigaret special cu vată înăuntru.
- Nu, nici aşa... E modă... Însă priveşte mai curînd stofele. Ţesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul naturala chimiei şi al ţesăturii, dar şi ca să depărteze frauda... În general, stofele bune au un preţ de producţie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alţi fabricanţi fără scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităţi considerabile, imită stofele şi ţesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani. ba încă şi mai mult, pînă îşi lichdează imenesele lor stocuri... Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele bazar. Alte cravate, alţi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin, Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanţi au produs depozite întregi de polin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu economie, din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grije, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă... Peste cîţiva ani vom avea dejalenă şi pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că - la un interval de trei-patru ani - ţi s eoferă la colţâul străzii o cravată ''la fel'' cu aceea pe care ai cumpărat-o la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate... De aceea producătorii ''scumpi'' schimbă imediat. de aci, moda ţesăturilor.
(...) În realitate, el, care era împotriva atragerii atenţiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu o oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriţei, era un grup mare de oameni tineri şi alţii mai în vîrstă... Între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile...
Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.
- Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecţie pentru amorul propriu.
I s-a coborît mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite.
- Taci... taci... E marele poet german Daubler****, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am îngheţat, cu sentimentul că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întîmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii.

(1) În 1927, firește. Căci, acum, în 1933 a revenit.
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 209-215.

NOTE M.T.
* Tony Bulandra (1881 Tîrgoviște -1943 București) = Actor și regizor. Soțul actriței Lucia Sturdza Bulandra. (http://www.ziarulmetropolis.ro/tony-bulandra-secretele-unui-actor-de-top/)
** Soare Z. Soare (1894 Bucureşti -1944) = Regizor de teatru. (http://www.crispedia.ro/Soare_Z__Soare)
*** Alexandru (Păstorel) Teodoreanu (1894 Dorohoi - 1964) = Avocat și epigramist. Fratele romancierului Ionel Teodoreanu. (http://adevarul.ro/cultura/carti/50-ani-moartea-pastorel-teodoreanu-legendarele-aventuri-epigramistului-nu-l-treziti-cere-vin-1_5324259a0d133766a8ebd40e/index.html)
**** Theodor Daubler (1876 Trieste/Austro-Ungaria[Italia]-1934 Germania) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/152318/Theodor-Daubler)

„Experimente de bun augur” (MAIOR)

 Felix Maior, Experimente de bun augur, „Tomis”, Constanța, 1999?2004

În ideea promovării dansului contemporan, Fundația bucureșteană „Proiect DCM”, care susține o stagiune de gen la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cu sprijinul Teatrului de balet tomitan „Oleg Danovski”, a prezentat în miezul lui Mărțișor, la sala „Artcub” a Sindicatului navaliștilor, spectacolul-experiment „Istorii neîntâmplate”, în fond o alternativă la cele montate pe scenele tradiționale. Un astfel de experiment, în care granițele dintre mijloacele de expresie ale muzicii, teatrului și coregrafiei e împletesc până la contopire, dă naștere unui mod de exprimare artistică pe care specialiștii sunt înclinați să-l numească „teatru instrumental”. Spectacolul „Istorii neîntâmplate” a fost alcătuit din două piese coregrafice, „Incursiune 2” și „Dans X” (titluri pline de cutezanță, voit șocante, specifice avangardei în artă), puse în scenă de coregraful Cosmin Manolescu, un vizionar în materie de sugestivitate, esențializare și expresivitate a a dansului.

Prima piesă, premiată la Trofeul „Eurodans”, în 1998, a fost executată pe muzica lui Manuel Pelmuș,  Nuno Rebelo și Nicolae Chiosu de către un dansator profesionist și de către un deficient locomotor, aflați în scaune cu rotile. Din gesturile, mișcările, atitudinile celor doi, care evoluează într-o sală obscură, sfâșiată de spoturile și jocurile de lumini, se întrevăd decalajul dintre „cele două lumi”, dorința acerbă de a desființa barierele, aparent inexpugnabile, care le separă, nevoia imperioasă a depășirii unei alte stavile, a celei psihologice, funciar conservatoare, întrucât condamnă pe cel dezavantajat de soartă la imposibilitatea depășirii condiției sale. În fond, acest dans cu multiple conotații pleaacă de la realitatea cotidiană arhaică într-o favorabilă lumină idei generoase.  „Dansul X”, interpretat de Cosmin Manolescu, pe muzica lui Lucian Maxim, realizat prin mijloace nonconvenționale, este o încifrare, prin gesturi specifice, a condiției umane, cu trimitere la corpul omenesc, a cărui plastică ambiționează să se identifice cu o istorie, derivând din supranatural, a omului. O metamorfoză artistică sui-generis circumscrisă aceluia care „gândește singur și scormone lumina” (T. Arghezi). Concluzionând, vom spune că miza unor astfel de spectacole-experiment este mult mai mare decât dorința afirmării interpreților. Ea constă în pătrunderea formelor de dans contemporan în conștiința unui public mai larg. Pornind de aici, Ana Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovski” ne vorbea despre intenția conducerii instituției de a continua colaborările cu varii parteneri pentru care căutările novatoare pe tărâm artistic constituie însăși rațiunea longevității lor. Un tânăr dansator din București, asistent al coregrafului Sergiu Anghel, conducătorul companiei „Orion”, va face un spectacol într-o concepție modernă, aici, la țărmul mării, pe la mijlocul lunii aprilie. Pe 26 martie, S. Anghel a prezentat la Constanța primul spectacol, dintr-o serie ce se vrea de durată, intitulat „Anotimpuri”, în care, în afara muzicii de olimpiană seninătate a lui Vivaldi, a introdus și inserturi electronice. În intervalul 1-10 iulie, o coregrafă de la Opera din Viena, Alice Găman Neacșa, va prezenta la Constanța un spectacol de referință sun egida companiei „Interarte”, care, în scurt timp, urmează să verniseze „Galeria tinerilor artiști tomitani”.

Liviu Ciulei (MANEA 1992)

 Ion Manea, Români în știința și cultura occidentală, 1992

Ciulei Liviu, regizor de teatru și film, actor și arhitect, s-a născut la 7 iulie 1923 la București. A absolvit cursurile Conservatorului bucureștean de muzică și artă dramatică în 1946 și Facultatea de Arhitectură în 1949. Debutează ca actor la Teatrul Mic din București în 1945, apoi lucrează ca actor, pictor, scenograf și regizor la Teatrul Odeon. Prin spectacolele pe care le-a pus în scenă la Teatrul Municipal din București, L. C. s-a situat în fruntea procesului de „reteatralizarea a teatrului” de înnoire a artei teatrale românești. Activitatea sa regizorală și scenografică a exercitat o influență puternică asupra întregii generații tinere a teatrului românesc din epocă. Devenind în 1963 director al Teatrului Bulandra, C. transformă acest teatru într-o instituție artistică de avangardă. În același timp, realizează creații cinematografice de succes, obținând în 1960 Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Karlovy Vary pentru filmul „Valurile Dunării”, iar pentru filmul „Pădurea spânzuraților” premiul de regie la Cannes - 1965 și Pelicanul de Aur la Mamaia - 1965. Ca actor creează roluri memorabile pe scenă și pe ecran. E invitat să pună în scenă spectacole în teatre din Germania și America, aducând cu sine experiența școlii regizorale românești, al cărei principal mentor era el. 60 de ridicări de cortină într-un torent de aplauze au marcat finalul premierei cu „Moartea lui Danton” de Buchner la Schiller Theater din Berlin. Atât în țară, cât și în străinătate, C. cultivă un teatru modern, întemeiat pe întreaga bogăție, și complexitate a mijloacelor audiovizuale, în care adevărul uman se împletește cu fantezia și transfigurarea artistică. Spectacolul „Elisabeta I”, de Paul Foster, montat la Teatrul Bulandra în 1974 și la Teatrul Municipal din Essen în 1975, acuza în chip convingător erorile politice provocate de setea de putere și de fanatismul pus în slujba vrajbei dintre națiuni. Înregistrarea montării din Essen a fost transmisă de televiziunea germană într-un ciclu de spectacole devenite clasice și recomandate în scopul îmbogățirii culturii teatrale a publicului. Între 1972-1978, L. C. a fost vicepreședinte al OISTT (Organizația internațională a scenografilor) și președinte a secțiunii române a organizației. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții internaționale de scenografie. A construit studioul de teatru experimental din Pitești și a transformat sala Studio a Teatrului Bulandra într-o sală cu scena flexibilă. Studioul de arhitectură „Pentru un teatru modern”, realizat în colaborare cu Stan și Paul Bortnovski, a apărut în publicații de specialitate din România, Germania și SUA. În 1972, ca urmare a interzicerii spectacolului „Revizorul” de Gogol pus în scenă de Lucian Pintilie, L. C. a fost scos din direcția Teatrului Bulandra. C. continuă să lucreze în țară, dar activitatea sa capătă extindere în străinătate. Prima sa montare în America, „Leonce și Lena” de Buchner la Arena Stage din Washington (1974), a fost un adevărat triumf. Cronicarul teatral al ziarului New York Times, Clive Barnes, sublinia că L. C. „este unul din regizorii cu cea mai mare imaginație din lume”, iar criticul Davis Richards, comentând la Washington Star News acest spectacol „menit să te uluiască înainte de a te subjuga complet”, aprecia că de la „Visul unei nopți de vară” a lui Peter Brook „noi nu am avut o asemenea explozie de inventivitate teatrală, de energie frenetică și de bucurie scânteietoare, din cea mai pură”. Au urmat noi succese la Palais Chaillot din Paris, Vancouver (Canada), Sydney (Australia), Washington și New York. Între 1980-1986, L. C. a fost directorul artistic al Teatrului Guthrie din Minneapolis, pe care l-a ridicat la rangul de unul din cele mai bune teatre din America și unde a realizat un șir de montări antologice. În 1982, a fost distins cu premiul american „Tony” pentru activitatea desfășurată la Guthrie Theatre și cu premiul John Houseman pentru contribuția sa la dezvoltarea teatrală și perfecționarea tinerilor actori. Din 1979 până în 1982 a fost membru în Directoratul Teatrului Vivian Beaumont, Lincoln Center for Performing Arts, New York. Între 1986-1989 a fost Visiting Profesor la Departamentul teatral al Universității Columbia, iar din 1989 este profesor de măiestrie actoricească la New York University. În același timp, e invitat ca regizor și scenograf la marile teatre ale lumii. În 1989, spectacolul său „Șase personaje în căutarea unui autor” de L. Pirandello, realizat la Washington, a fost încununat cu premiul Helen Heyes pentru cea mai bună regie și cea bună scenografie a anului, eveniment consemnat de ziarul Washington Post sub titlul „Triumful lui Ciulei”. Un mare răsunet au avut montările sale de operă în diferite teatre din America, la Welsh National Opera din Cardiff, la Netherland Opera din Amsterdam, la Festivalul din Spoleto, la Teatro Communale din Florența. În 1991, L. C. a realizat la Teatrul Bulandra două spectacole: „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare (Premiul UNITER pentru cea mai bună producție teatrală) și „Deșteptarea primăverii” de Fr. Wedekind. În 1992, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Biografie a actorului Alexandru Ciprian (1925 București -)

 Alexandru Ciprian s-a născut la 24 mai 1925 la București. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa de actorie și regie condusă de Victor Ion Popa. Activitatea sa artistică s-a desfășurat în București între 1945-1981 la Teatrul Național, Teatrul Tineretului și Teatrul Nottara, după care s-a refugiat în Germania de Vest (1981). În 1986, s-a stabilit definitiv la New York. Între 1983-1984 a fost colaborator extern la radio Vocea Americii din Washington D. C. pentru reportaje și interviuri. Sub îndrumarea marilor regizori Ion Sava, Ion Șahighian, I. A. Maican sau a italianului Fernando Criciatti, a jucat roluri principale în piesele: „Arleziana” de A. Daudet, „Frenezie” de Chapuis, împreună cu Aura Buzescu, apoi în „Bădăranii” de Goldoni, cu George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Eugenia Popovici ori în „Vinovați fără vină” de Ostrovski, în regia Luciei Sturdza Bulandra, ca și în alte piese din repertoriul clasic și modern. La Teatrul Tineretului, A. C. s-a dedicat regiei. A fost asistent la institutul de teatru, clasa Ion Șahighian. În paralel cu activitatea regizorală, a interpretat roluri principale în „Viforul” de Delavrancea, în rotație cu marele actor A. Critico și a pus în scenă, societar al Teatrului Național, în „Hoții” de Schiller, în „Britannicus” de Racine și în alte drame. Transferat la Teatrul Nottara, a jucat roluri principale și a pus în scenă cel mai valoros spectacol al său, „Don Quijote” după Cervantes. A. C. a activat 36 de ani în teatru ca actor și regizor până în 1981, numai în București. După prezența activă la Teatrul Nottara, au început restricțiile, rezumându-se la spectacole de poezie și muzică. I s-a ridicat dreptul de a colabora la radio și televiziune și în final a fost obligat să lucreze numai cu amatori. Prezentând la cinematografie un scenariu după piesa tatălui său „Omul cu mârțoaga”, care i s-a aprobat inițial, semnând chiar un contract pentru realizarea filmului. A. C. își vede propunerea trecută în rezervă fără termen. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească rost în viață în altă parte a lumii.