A VII a coaliție antifranceză în 1815 (THACKERAY 1848)

<
(...)
În timpul acesta, Napoleon, adăpostit îndărătul unui șir de fortărețe de frontieră, punea la cale atacul care trebuia să transforme pe toți oamenii ăștia cumsecade în niște ființe sălbatice și însetate de sînge și să le ia viața la atîția dintre ei.
Fiecare avea un sentiment de încredere atît de desăvîrșit în conducător (căci credința neclintită pe care ducele de Wellington* o inspira întregii națiuni engleze era tot atît de intensă ca și cel mai frenetic entuziasm cu care Franța îl privise o vreme pe Napoleon**), țara era într-o atît de perfectă și metodică stare de apărare, iar în caz de nevoie ajutorul era atît de aproape și putea fi atît de covîrșitor, încît spaima era un sentiment necunoscut, iar călătorii noștri, dintre care doi erau foarte timizi din fire, se simțeau cu totul liniștiți, ca și restul mulțimii de turiști englezi. Faimosul regiment, cu o parte din ofițerii căruia am făcut cunoștință, fu transportat pe vase să pornească în marș spre Bruxelles.
(...)
- Atacă-ne, Boney***! striga el. (...) Aliații vor fi la Paris în două luni, ți-o spun eu, cînd am să te invit la masă la Palais Royal, pe cinstea mea! Sînt trei sute de mii de ruși, ți-o spun eu, care intră tocmai acum în Franța prin Maiența**** și peste Rhin... trei sute de mii, comandați de Wittgenstein***** și de Barclay de Tolly******, draga mea! Tu nu te pricepi la chestii din astea militare, iubito! Eu însă da, și-ți garantez că nu există infanterie în toată Franța care să se măsoare cu infanteria rusească și nici vreun general de-al lui Boney vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintelor lui Wittgenstein. Vin apoi austriecii; ei au cinci sute de mii de oameni, cum mă vezi și cum te văd, și în zece zile vor trece granița și ei sub comanda lui Schwarzenberg******* și a prințului Carol********. Vin apoi prusacii, sub comanda viteazului prinț mareșal*********. Arată-mi mie un singur comandant de cavalerie ca el. acuma, după ce s-a terminat cu Murat**********.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 283-284.

NOTE M. T.
* Arthur Wellesley (1769 Dublin/Irlanda - 1852 Walmer/Marea Britanie) = Mareșal, de două ori prim-ministru și primul duce de Wellington. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
** Invazia Rusiei în 1812 de către împăratul Napoleon I s-a soldat cu eșec, care a condus la înfrângerea totală și abdicarea sa în aprilie 1814, urmate de exilu în insula mediteraneană Elba. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
*** „Micul Boney” a fost titlul unei caricaturi a lui Napoleon Bonaparte, realizată în 1802 de englezul J. Gillray. (http://blog.britishmuseum.org/2015/02/13/the-many-faces-of-napoleon-little-boney-or-napoleon-le-grand/)
**** Maiența este un oraș german situat în apropierea graniței cu Franța. (https://dexonline.ro/definitie/Maien%C8%9Ba)
***** Peter K. Wittgenstein (1769-1843) = General rus, originar dintr-o familie aristocratică prusiană, participant la războaiele antinapoleoniene. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/481495.asp)
****** Mihai Barclay de Tolly (1757-1818) = Prinț rus născut într-o familie germanofonă din țările baltice, de origine scoțiană. participant la războaiele antinapoleoniene. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/barclay_tolly.asp)
******* Karl von Schwarzenberg (1771-1820) = Prinț austriac. Feldmareșal și comandant șef al armatelor aliate care l-au înfrânt pe Napoleon în 1814. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/481503.asp)
******** Carol de Habsburg (1771-1847) = Arhiduce de Austria, frate mai mic al împăratului. Cel mai important comandant austriac al epocii și participant la războaiele împotriva Franței republicane și imperiale. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/473993.asp)
********* Gebhardt von Blucher (1742-1819) = Mareșal și prinț. Cel mai mportant comandant prusian al epocii. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/bluecher.asp)
********** Joachim Murat (1767-1815) = Mareșal al lui Napoleon, care spunea despre el că era „cel mai bun ofițer de cavalerie din lume”. Participant la războaiele Franței republicane și imperiale. (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/murat.asp)
*********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Tarifele hotelurilor stabilite de Primăria Constanța în 1925 („Observator” 2015)

Marieta Ștefan, Prețul cazării la hotel, stabilit de Primărie!, „Observator”, Constanța, iulie 2015
(...)
Chiar și acum aproape 100 de ani, prețurile de cazare la hotel nu erau accesibile oricui. (...) „Primăria a dat o ordonanță prin care fixa prețurile la cazare, pentru a evita specula. Hotelierii erau obligați să afișeze prețurile la recepția hotelului”, ne-a declarat V. Coman, șeful Serviciului Județean al Arhivelor Naționale.
Hotelurile se împărțeau în 4 clase. „Palace”, Regnier” și Grand” erau considerate de lux, „Reginav” și „Bulevard” de cl. I, „Elita”, „High-Life”, „Bristol”, „Regal”, „Central”, „Comercial”, „Princiar”, „Minerva”, „Continental”, „Paris”, „Grivița”, „Carol” de cl. II, iar „Metropol”, „Transilvania”, „Aurel”, „Italia”, „Traian”„ Monastir”, „București”, „Grivița” (str. Ștefan cel Mare), „Babuș” și „Balcani” erau de cl. III. (...) „Prețurile pe camere sunt următoarele: hotelurile de cl . I pt. o cameră cu un pat dela 120-160 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 170-240 lei, hotelurile de cl. II pentru o cameră cu un pat dela 60-110 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 130-200 lei, hotelurile de cl. III pentru o cameră cu un pat dela 50-60 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 100-110 lei”,stătea scris în ordonanță.
Hotelurile de lux aveau dreptul să ia un procent de 15% peste prețurile practicate de hotelurile de clasa I, (...).
(...) Pentru orice pat suplimentar se plătea extra, în funcție de clasificarea hotelului, la fel și pentru o persoană în plus. Baia era plătită separat și electricitatea la fel, iar „pasagerii” plăteau și Taxa Comunală de 10 lei.
Hotelurile cu pensiune aveau tarife oficiale, vizate de Administrația Comunală, iar hanurile aveau „toate una și aceeași clasă”. (...) „Prețul la cameră este de 10 lei pentru o persoană, 10 lei pentru o căruță cu un cal și 20 de lei pentru o căruță cu doi cai”, mai scria în ordonanță.
Sursa: SJAN, fond Primăria Constanța, dosar 21/1925, fila 40.

„Vasili Kelsiev” („CĂLĂTORI STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX” 2015)

 Institutul de Istorie „N. Iorga” / Daniela Bușă (ed.), Călători străini în Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. IX (1867-1871), Editura Academiei Române, București, 2015, p. 39

Nu deținem date biografice despre călătorul rus Vasili Kelsiev, care, în 1867, (probabil vara), se afla pe teritoriul românesc venind din Galiția austriacă. Potrivit celor afirmate în introducerea volumului de însemnări de călătorie, V. K. era corespondent al ziarului „Golos” (Glasul), publicație de orientare clericală, care a apărut la Moscova în ultimele patru decenii ale secolului XIX. Într-un context în care Rusia făcea prima încercare, timidă, de denunțare a clauzelor Tratatului de pace de la Paris din martie 1856, informațiile conținute în notele de drum ale lui V. K., referitoare la două zone aflate la frontierele de SV ale Imperiului Rus privind starea de spirit a populației, mentalitatea, căile de comunicație, sistemul de supraveghere a teritoriului, nu aveau cum să nu trezească interesul autorităților militare, dar și al diplomației ruse. K. sosea în România după o ședere de două luni în Galiția, unde contactele cu autoritățile locale nu au fost dintre cele mai armonioase, fiind privit cu suspiciune și chiar reținut o săptămână în arestul poliției din Lvov, sub o culpă imaginară. Textul relației sale de călătorie privește numai situația din fosta capitală a Moldovei, iar faptul că alte localități nu au fost menționate ne determină să credem că șederea lui s-a limitat la Iași. Din acest punct de vedere, interesul celor consemnate de voiajorul rus rezidă în veridicitatea imaginii pe care acesta o proiectează asupra urbei de pe Bahlui, care, la nici un deceniu de la înfăptuirea Unirii Principatelor, resimțea acut pierderea statutului politic. Pături largi ale populației erau nemulțumite nu numai de mutarea capitalei la București, dar și de o serie de neajunsuri ulterioare deciziei. Cei mai afectați păreau a fi funcționarii publici, desconsiderați, prost plătiți și aflați la cheremul autorităților executive de pe malul Dâmboviței.  Această stare de lucruri ne ajută să înțelegem contextul socio-politic în care, în același oraș, cu numai un an în urmă (3/15 aprilie 1866), avusese o mișcare separatistă , cu participare redusă, înăbușită de guvern. Un punct de maxim interes în relația călătorului rus îl constituie descrierea vizitei la Iași a principelui Carol de Hohenzollern și, în special, a spectacolului de gală organizat de autoritățile locale în onoarea tânărului suveran. Din însemnările lui K. transpar două elemente: primul este accentuarea și sublinierea permanentă a rolului mesianic al Rusiei ca  „a treia Romă”, protectoare a populațiilor creștine din SE european, aflate sub dominație otomană, explicabil dacă avem în vedere recrudescența mișcării panslaviste în Rusia și dorința de eliminare a otomanilor din Balcani. Al doilea element este critica cultului catolic și al promotorilor acestuia, V. K. punând într-o lumină avantajoasă pe slujitorii ortodoxiei răsăritene, al cărei rol spiritual trebuia să devină mai activ în rândul popoarelor din zonă.

Moda bărbătească în România interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
- Da, însă diferenţele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, cînd în unghi ascuţit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. Dealtfel, e foarte important la bărbaţi, căci asta dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenţie - să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aic am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăţ mai întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un șir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămașa... Haina abia-i trece de șolduri, iar pantalonii sînt jos strînși pe gleznă, ca niște panataloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii... E sau nu la modă? Să-ți spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modă”. Ce lecție de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numești modă? Dar așa se îmbracă pe stradă cîțiva dansatori cari apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-și debiteze numărul și cîțiva băieți de liceu cari, dezorientați, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la București nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceștia, în principiu, nici nu lucrează pentru băiețandrii de douzăeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mîna a doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai știu eu care...
- Ei, cum, tăgăduiești că e o modă?
L-am privit lung.
- O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a adoptat fracul negru și de cînd s-a fixat costumul acesta „nemțesc”, cred că nu există... Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanță... E drept că, în genere, bărbații cari au trecut drept faimoși eleganți, cari au prețuit în mod deosebit accesoriile, le rămîn credincioși... Sunt așa de mici, încît nu sunt remarcate în genere decît de cei cari sunt de obicei atenți la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toți bărbații rămîn la idealul de eleganță pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocrați consevatori față de inovații. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra*, a rămas la culoarea verde de dinainte de război (1), care azi nu se mai poartă, la manșetele scrobite, la monoclul cu șnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuși albe, purtînd mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganță cînd a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Național, Soare Z. Soare**, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunța decît simțindu-se nenorocit la cămașa și gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu*** a terminat liceul, se purta, provincial, la Iași, haină neagră, panataloni gri și gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămașă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunțat la nimic din felul primului lui costum.
(...) Prin  urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă,.. Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovați de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfățișare, ca să nu te deosebești niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine însumi cu barbă și mă simt, așa din senin, umflatîn pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre capul lui cu barbă... Eu, de cîte ori văd unul, așa, impozant, îl și rad în gînd, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a vorbit de vanitatea puerilî a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi se părea puerilă vanitatea asta a mustății lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. Dealtfel, tocmai poeții care disprețuiesc moda sunt cei care caută să se  deosebească prea ades printr-o înfățișare prea personală, pe care unii o afișează ca pe o  firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemți, sunt o dovadă de modestie și dispreț pentru cele lumești, de ignoranță și naivă a „modei” actuale. Cînd am fost însă în Germania, am înțeles, cu o uimire pe care nu poți să ți-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această ținută, pe care o cultivă dealtfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulțimii de rînd... Dacă mă gîndesc și mă gîndesc, îmi vine să cred că și o îmbrăcăminte urîtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficiență... Întîi, dovedește că nu te sinchisești de părerea celor în mijlocul cărora trăiești, iar pe de altă parte, că nu te stingherește să atragi luarea-aminte și să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putu spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce și-a ars romul din ceașca de șvarț.
- Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce numai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ți cumperi haine gata.
- Nu... nu... Vezi, aici te înșeli... E o deosebire hotărîtoare. N-ai decît să privești atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea înguști, încît cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsoară, ci căzut scurt și nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie... pentru orice întîmplare...  De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămășii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de știucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă - pentru că fabricanții presupun că media cumpăratorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? În față, chiar acolo unde orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strîmți, scoțînd în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o  parte și alta, ca șireturile la ghete. Dealtfel, însăși marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri înăuntru, acoperită... O haină gata e ca și o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît tine. Pe cînd un croitor mare e un artist... El face o singură haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, așa cum îi e destinația. De ce le mai multe ori, firește, el aranjează natura... Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsioară, așa, cum să spun, ca niște jumătăți oblice de paranteză (nu  i-am spus așa, dar așa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul  peste altul... Haina cade pe corp, fără să se agațe nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămîie loc gol subt ea ca subt o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul cîtorva cute, foart largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din față, și ca să nu acopere dosul, strîns ca niște cioareci.
- Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
(...)
Nu ştiu, mi-ar fi plăcut să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mîngîie gîtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor. Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
- Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi-a răsucit o ţigare, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înţelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grije într-un ţigaret special cu vată înăuntru.
- Nu, nici aşa... E modă... Însă priveşte mai curînd stofele. Ţesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul naturala chimiei şi al ţesăturii, dar şi ca să depărteze frauda... În general, stofele bune au un preţ de producţie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alţi fabricanţi fără scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităţi considerabile, imită stofele şi ţesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani. ba încă şi mai mult, pînă îşi lichdează imenesele lor stocuri... Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele bazar. Alte cravate, alţi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin, Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanţi au produs depozite întregi de polin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu economie, din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grije, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă... Peste cîţiva ani vom avea dejalenă şi pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că - la un interval de trei-patru ani - ţi s eoferă la colţâul străzii o cravată ''la fel'' cu aceea pe care ai cumpărat-o la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate... De aceea producătorii ''scumpi'' schimbă imediat. de aci, moda ţesăturilor.
(...) În realitate, el, care era împotriva atragerii atenţiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu o oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriţei, era un grup mare de oameni tineri şi alţii mai în vîrstă... Între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile...
Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.
- Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecţie pentru amorul propriu.
I s-a coborît mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite.
- Taci... taci... E marele poet german Daubler****, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am îngheţat, cu sentimentul că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întîmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii.

(1) În 1927, firește. Căci, acum, în 1933 a revenit.
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, București, 1983, p. 209-215.

NOTE M.T.
* Tony Bulandra (1881 Tîrgoviște -1943 București) = Actor și regizor. Soțul actriței Lucia Sturdza Bulandra. (http://www.ziarulmetropolis.ro/tony-bulandra-secretele-unui-actor-de-top/)
** Soare Z. Soare (1894 Bucureşti -1944) = Regizor de teatru. (http://www.crispedia.ro/Soare_Z__Soare)
*** Alexandru (Păstorel) Teodoreanu (1894 Dorohoi - 1964) = Avocat și epigramist. Fratele romancierului Ionel Teodoreanu. (http://adevarul.ro/cultura/carti/50-ani-moartea-pastorel-teodoreanu-legendarele-aventuri-epigramistului-nu-l-treziti-cere-vin-1_5324259a0d133766a8ebd40e/index.html)
**** Theodor Daubler (1876 Trieste/Austro-Ungaria[Italia]-1934 Germania) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/152318/Theodor-Daubler)

Cum erau organizate vestitele băi din staţiunea balneară Constanţa

Cuget Liber 7 mai 2103

„Cultură și sexualitate” („TOMIS” 2000)

G. M. T., Cultură și sexualitate, „Tomis”, Constanța, feb. 2000 (fragmente dintr-o carte în curs de apariție la Editura CONSTANT)

În Sfântul Imperiu Roman [de Națiune Germană]  s-au organizat bordeluri în orașe încă din secolul XII. Pesemne că cetățenii pragmatici au înțeles că, pentru virtute și bugetul comunei, este mai rentabil să stabilizezi câteva târfe decât să câștigi doar din cazarea și aprovizionarea ușuraticelor călătoare. Pentru fete, aceste stabilimente prezentau oarecare avantaje prin programul ordonat și venitul sigur. Invenția lui Solon  s-a răspândit - independent de modelele antice - și în Europa. Orașele acordau licențe sau arendau stabilimentele. Patronii aveau tot interesul să aibe relații bune cu consiliul și astfel se respectau ordinea și disciplina, deoarece între zidurile cetății știau toți ce se petrece în acest case.

Bărbaților căsătoriți, preoților și evreilor le erau interzise vizitele în anumite orașe. Bineînțeles că această interdicție nu folosea la nimic, atâta timp cât nici soții și nici preoții nu o așteptau. În special preoții se temeau că nu sunt considerați bărbați întregi pentru că iau castitatea în serios. pentru -și dovedi bărbăția se dădeau la orgii. Organizau, cu „crai”  recunoscuți, constatări profesionale, ca săs evadă cine are sexul cel mai bărbătesc, vrând să dovedească ce le-ar trebui ca să păcătuiască, dar ei optează pentru evlavie și virtute. Tocmai cu astfel de ocazii, lacare curgea vinul și existau multiple tentații carnale, ei încălcau diverse virtuți.

În fiecare oraș existau mai multe stabilimente, dar în perioadele de maximă conjunctură, nu ajungeau. În timpul Consiliilor imperiale sau Conciliilor bisericii, „fetele” erau adjudecate peste poate și fără trupe ajutătoare nu se putea face față domnilor flămânzi de sex. De acestă stare de lucruri trebuie să fi fost uneori conștienți și participanții. Când părăsi, după conciliul din 1254 Lyonul în alaiul papei Inocențiu V, un cardinal se pronunță în fața unor citadini: „Dragi prieteni, ne sunteți datori cu mare recunoștință că v-am fost folositori. Când am venit, aveați numai 2-3 bordeluri. Acum, când plecăm, lăsăm în urmă unul singur, numai că acesta se întinde de la partea estică la cea vestică a orașului”.

„Fetele” orașului aveau și obligații de reprezentare, nu tocmai ca domnișoare de onoare, dar ca decor la mari festivități în onoarea capetelor încoronate, la nunți regale sau încoronări. Când împăratul Carol V a intra în Anvers, cel mai bogat oraș de atunci al Flandrei, din alaiul festiv de întâmpinare făceau parte și câteva sute de fete nude cu  coronițe de flori, care aruncau flori în calea împăratului.

Odată cu evoluția orașelor crescu și cererea de frumoase potrivite, astfel lua naștere în Europa un comerț înfloritor cu „carne vie” între orașele-porturi și provincii. Așa de puternic era stimulentul financiar, încât mulți prelați și domni laici își țineau târfele ca investiție de capital, închiriindu-le bordelurilor. De câte ori era atacată, biserica se disculpa citând din Biblie: „Adevăr vă spun. Vameșii și târfele vor mai ajunge mai curând în împărăția cerului decât noi”.

Biserica considera util să întrețină aceste stabilimente în regie proprie, putând dirija pe drumul cel bun bărbații cu moravurile proaste și, totodată, lua târfelor „banul păcatului” pentru fi folosit pentru scopuri superioare. Biserica reușea prin întemeierea de bordeluri ca târfele să poată lucra în liniște, înainte de a-și regreta viața păcătoasă și să ajungă în împărăți a cerului, totodată prevenind un rău și mai mare: „banul păcatului ” să nu producă mai mult păcat. Cu această logică, episcopul Ioan de Strasbourg, pesemne un bărbat hotărât și întreprinzător, a organizat în 1309 un stabiliment, iar papa Sixtus IV, ctitorul Capelei Sixtine, își trăgea numai de la un bordel roman 20.000 de ducați de aur.

Prostituatele, somptuos îmbrăcate, nu erau situate în afara societății, ci erau admise de ordinea dumnezeiască medievală și, dacă respectau statutul, beneficiau de protecția comunității împotriva jignirilor și violenței.

În orașe nu existau numai bordeluri și băi comunale, ci, ca întotdeauna, și prostituate neînregimentate, care depindeau însă de serviciile unei codoașe. Dacă ne gândim la Marthe Schwerdtlein din „Faust” de Goethe, cunoaștem tipul: guralivă și discretă, cunoscătoare a tuturor slăbiciunilor omului, avară și fără scrupule, pricepută la ghicitul în palmă și cititul în stele, nu o hoașcă bătrână, ci o femeie care ziua trăiește ca o femeie onorabilă și numai noaptea se apucă de treabă, pasând unor bărbați tineri, prelați obosiți sau voiajori, puicuțe tinere și pricepute în jocuri de amor.

Pe lângă serviciul în bordel sau vânătoarea liberă între zidurile orașului mai exista posibilitatea de a evada complet din această orânduială. Aceste fete eșuau ca un copil găsit sau răpit de la țărani sau orășeni, în alaiul mercenarilor ca fete de trupă la câte-o „Mutter Courage”, femeie severă ce conducea „regimentul” decăzutelor, ele având locul și obligațiile bine stabilite. Trebuiau să stea cu tot trupul la dispoziția soldaților, dar să le și spele rufele, să le gătească, să le care bagajele și să le fie tovarășe cumsecade, un fel de înlocuitoare de neveste ce trebuiau să facă pe câmpul de luptă ce nu puteau face soțiile rămase acasă. dar asta nu era totul: fetele trebuiau să sape tranșee și să niveleze gropile înainte de atac, trebuiau să ajute la tras artileria și să curețe latrinele. Prestau muncă grea și brută.

„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?

„Cristi” (RUSU)

 Titus Rusu, Cristi, „Tomis”, Constanța

Judecătorul Petrache Costache era un tip scund, slab, negricios, cu privire ageră, focoasă. Înainte de a fi judecător, a fost plăcintar în gara Ploiești. Vindea plăcinte și gogoși și în trenul personal Ploiești - Râmnicu Sărat și retur. Era țigan, originar din Urlați.

Eu l-am cunoscut prin 1958, când era președintele Tribunalului Raional Hârșova, unde era judecătoare fosta mea colegă și prietenă Turturică Didina, care avea să moară în condiții tragice la Constanța.

Mi-amintesc că Petrache cu Sulic Chirilă, procuror șef al Procuraturii Raionale Hârșova, fost pescar în Delta Dunării. Toți erau terorizați de primul secretar al comitetului raional de partid Coman, brutal și fără scrupule, care purta șapcă chiar în timpul toridei veri dobrogene.

Pe la începutul anilor 60, Petrache a fost transferat la Tribunalul Regional Constanța.

Era un om cumsecade, blând, nu făcea nimănui rău. Nici la procesele pe care le judeca nu făcea excese.

Absolvise câteva clase primare, Școala juridică de un an a Facultății de Drept din București, la fără frecvență.

Se preta la mici ciubucării. O dată a aplicat unui hoț o pedeapsă excesiv de mică, iar mai târziu am aflat că a primit de la cumnatul hoțului, care făcea parte din mafia comerțului constănțean, niște plocoane.

Am impresia că nu avea reprezentarea actului de justiție.

Era în stare să dea orice soluție, să condamne un nevinovat sau să nedreptățească pe cineva într-un proces civil sau de altă natură, dacă ar fi primit ordin de la un tovarăș de la partid sau de la un superior în funcție.

Stătea singur într-o încăpere din sediul actual al Judecătoriei Constanța. Îmi plăcea să studiez dosarele aici, deoarece Petrache era mai mult plecat, iar eu rămâneam singur, în liniște.

În încăperea în care lucra Petrache, exista un birou sculptat, vopsit în negru, o adevărată bijuterie, ce a făcut parte din mobilierul regelui Carol I. Într-o bună zi, piesa de mobilier a dispărut, iar în locul ei era o masă modernă de serie, făcută de Fabrica de mobilă Constanța. M-am interesat de obiectul regal dispărut și mi s-a spus că a fost aruncat, cu ocazia unei curățenii generale care se făcuse în tribunal. Indignat, l-am anunțat pe pictorul Răzvan Neicu, care făcea parte din Oficiul pentru Conservarea Patrimoniului Constanța.

Răzvan, cu colegii din Oficiu, a identificat și a luat în evidență celelalte piese de mobilier regal, care în prezent se află în biroul președintelui Curții de Apel Constanța și al președintelui Tribunalului Constanța. Priveam revoltat superba bibliotecă ce a aparținut lui Carol I, în care erau cărți politice, inclusiv ale lui N. Ceaușescu. Biblioteca purtat trei monograme ale lui Carol I (C-I), care au fost înlocuite prin două litere : T. R. (Tribunalul Regional).

Într-o ședință de judecată plicticoasă, nu știu ce i-a venit lui Petrache să-l certe, insultându-l chiar, pe un inculpat, judecat pentru evadare din detenție. Dosarul era simplu și comporta discuții, iar izbucnirea nervoasă alui Petrache, pe care nu mi-o explicam, apărea ca inutilă. Dar inculpatul, și el țigan, i-a răspuns prompt: „Cete dai mare mă, că ai ajuns judecător? Ai uitat când vindeai plăcinți în trinul de Ploiești - Râmnicu Sărat și strigai calde aveți plăcinți și tot tu răspundeai, fierbinți, fierbinți”.

Probabil că Petrache l-a recunoscut pe țiganul inculpat și a vrut să se dea grande. Dar nu i-a mers.

Timp de mai mulți ani Petrache a fost secretarul organizației de partid din tribunal. Pe judecătorii care stăteau rău cu dosarul de cadre, i-a lăsat în pace. Unii au fost ajutați să intre în partid.

Hazlie mi se părea situația că trebuia să depună cotizația de partid la CEC. Intra în panică și se împrumuta. Individul, după ce în casa cotizația lunară, cheltuia banii pe băutură. În fiecare zi mergea la restaurantul „Pescăruș” și bea, sprijinit de tejghea, câteva pahare cu țuică cu rom. Bea în timpul orelor de servici. Cineva a observat că pentru, a acoperi mirosul de băutură,  se parfuma și puțea îngrozitor.

Unii colegi îi ziceau Cristi, de la Cristache.

Istvan Tisza (1861 Budapesta -1918 Budapesta)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 480-481

În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor  care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.

Constanța în 1888 (ARGATU 1987)

 Calinic Argatu, Constanța acum o sută de ani, „Tomis”, Constanța, p. 10

În urmă cu aproape o sută de ani, respectiv în 1888, apărea la Roma cartea lui Bruno Amante, La Romania illustrata - Ricordi di viaggio, însumând 302 pagini și planșe conținînd reproduceri. eleganta tipăritură a ajuns îndată și la noi, de vreme ce în Biblioteca „Timotei Cipariu” din Blaj se afla un exemplar purtînd semnătura lui Victor Mihaly, episcop de Blaj, care menționează că l-a cumpărat în 1888 cu 4 florini.
Cartea, dedicată României, scrisă cu vie simpatie pentru poporul și pentru țara noastră, oferind foarte multe informații corecte, este puțin cunoscută. Este notoriu un fragment tradus în 1898 sub titlul Ovidiu în exil. Însă acest text reprezintă numai „partea” desprinsă de „întreg”. Numele lui Amante a intrat în sfera de interes a italienisticii noastre și Claudiu Iosipescu îl citează în lucrarea La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia, Roma, Instituto per l Europa Orientale, 1937 (p. 29, 119, 206, 207).
Amante a călătorit de mai multe ori în țara noastră în penultimul deceniu al secolului trecut. A ajuns, în 1884, până în Dobrogea. Amante dorea să identifice și locul în care a fost exilat Ovidiu. (...)
Impresiile lui Amante au o certă valoare de document.(...)
Menționînd că „Actuala Constanță (în turcește: Kustendge)” deriva dintr-o denominație antică, reinvestită de genovezi, Amante arată că acesta este: „Orașul principal al Dobrogei, care peste cîțiva ani va dobîndi o extraordinară însemnătate întrucît România intenționează să creeze aici un mare port și, pentru a înlesni comunicația între Dobrogea și Capitală, să construiască un măreț pod peste Dunăre, pod care se va număra printre cele mai mari din lume”.
Urmează impresii și date privind chipul orașului Constanța acum o sută de ani: „Constanța are străzi lungi și largi, de-a lungul lor răsar clădiri arătoase. Casele mai sărace au fost distruse cu desăvîrșire în războiul ruso-turc din 1878, iar altele, datorită restaurării lor de către particulari, tind să devină locuințe bogate și comode. Pe timp de vară, Constanța devine stațiune balneară la modă a românilor, este Livorno al lor, și, din acest motiv, îmbunătățirile edilitare sînt rapide și concludente. Prefectul Opreanu a deschis străzi noi, a aliniat altele, a construit pe malul mării minunatul bulevard Elisabeta, cu paviloane, scuare, bănci și a lăsat pretutindeni urmele unei înțelepte activități. În acești ultimi trei ani au fost contruite un splendid așezămînt balnear „La vii”, aflat la jumătate de km de Constanța, și aferentul drum de fier care duce pînă acolo. În 1888 trebuie să fie dată în folosință marea piață, destinată vitelor de export. Tîrgul acesta este amplasat deocamdată la Anadalchioi, motiv pentru care a fost construită până acolo o cale ferată. Denumirile vechi și rebarbative ale străzilor au fost înlocuite astfel încît să reflecte istoria națională și civilizația care au înflorit și s-au succedat aici. Străzile principale se numesc Strada Roma și Strada Traian; există apoi stradă Marc Aureliu, o Piața Italiei, o Strada Opreanu, botezată astfel în semn de omagiu față de ilustrul administrator care a cîrmuit remarcabil orașul. O societate engleză a ridicat, pe malul mării, într-unul din locurile cel mai frumoase, mărețul hotel Carol I, care a costat un milion și jumătate și care poate rivaliza cu cele mai bune hoteluri din marile orașe ale Europei, ca să nu mai vorbim de grandiosul hotel abia construit: Hotel du Danube. Chiar lângă el, în ziua de 30 August 1887, în Piața Independenței, a fost dezvelită o statuie a lui Ovidiu”.
Amante insită asupra toleranței religioase specifice românilor, menționînd că turcii din Constanța „posedă două geamii cu obișnuitele minarete și sînt tratați cu maximă bunăvoință de către români”, adăugînd că: „Există la Constanța chiar și ocapelă destinartă cultului celor trei sute de catolic car elouciesc aici, iar Statul, pe cheltuiala sa, a înălțat o măreață catedrală ortodoxă pentru care a cheltuit peste o jumătate de milion”.
(...)

„Istoria Franței” (MADAULE 1943)

 Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu, Ed. Politică, București, 1973, 384 p.

5 Prefață - Gh. Ciocan

31 Înainte de Franța (de la origini până la 987)
33 I.Cadru geografic
39 II:Primii locuitori
50. III.Imperiul roman
61 IV.Galia creștină
67 V.Năvălirile
73 VI.Francia
85 VII.Imperiul de Apus
96 VIII.Fărâmițarea feudală

109 Prima epocă: Franța și lumea creștină (987-1328)
111 I.Secolul XI
122 II.Secolul XII
132 III.Filip August
144 IV.Ludovic cel Sfânt
156 V.Filip cel Frumos și fiii lui

169 Epoca a doua: Franța și Anglia (1328-1461)
171 I.Prima fază a războiului (1337-1360)
184 II.Carol V (1364-1380)
190 III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
207 IV.Ioana d Arc 
219 V.Domnia lui Carol VII

233 Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
235 I.Ludovic XI și familia Beaujeu (1461-1492)
253 II.Războaiele din Italia și Renașterea (1494-1517)
271 III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
289 IV.Henric II. Spania și Reforma (1547-1559)

303 Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
305 I.Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
324 II.Henric IV (1589-1610)
342 III.Richelieu
368 IV.Mazarin și Fronda

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”

„Roma familiei Borgia” (APOLLINAIRE 1919)

Guillaume Apollinaire, Roma familiei Borgia, trad. R. Ștefănescu (rig. fr. 1919) Mariana, Craiova, 1990, 134 p.

Cuprins
1 Papa Alexandru VI între amantă și cei doi copii ai săi Cezar și Lucreția - Logodnica lui Isus Hristos - Orgiile cardinalilor - Otravă și incest - Drojdia Romei aparținînd familiei Borgia
5 Prefață
Manuscrisul volumului „Roma familiei Borgia”, care face parte din Istoria romanescă, ne-a fost încredințat de văduva unui ilustru istoric în scopul publicării lui, numele autorului urmînd să rămînă însă tăinuit. Unei munci foarte atrăgătoare, ultime părți - aceea a morții papei - urmîndu-i o versiune abandonată de Istorie, noi i-am adăugat un anumit număr de documente ce sporesc intersul istoric al unei cărți nicidecum îndreptate contra religiei sau preoților săi, ea relatînd doar niște moravuri foarte deosebite unele de altele. (G. A.)
7 Prolog
Rolul social al otrăvii în Italia la sfîrțitul secolului XV - Cezar Borgia: „Principele” de Machiavelli - Renașterea și umaniștii - Slăbirea sentimentului religios - Braccio și călugării - Depravarea moravurilor - Puținul preț al vieții omenești
11 I. 
Roma familiei Borgia - Noaptea în palatul Santa Maria in Portici - C. Borgia vine să-și vadă mama, la Vannozza - Intrarea francezilor în Roma - Cezar și ducele de Gandia, fratele său - Papa Alexandru VI între amantă și cei doi fii ai săi - Politica și dușmăniile de familie - Exigențele lui Carol VIII; regele Franței - Deosebirile de caracter între Cezar și Francisc
21 II.
Primirea regelui Franței - Jefuirea palatului amantei papei de către francezi - Cezar Borgia - Cezar Borgia ordonă masacrarea jefuitorilor - Regele Franței îl ia pe sultanul Geme care moare curînd otrăvit de familia Borgia - Întoarcerea la Roma a lui Cezar Borgia luat ca ostatic de regele Franței - Festa jucată de Cezar francezilor - Alexandru VI poruncește asasinarea lui Sforza, soțul Lucreției - Cezar intră la sora lui pentru a executa sentința papală contra soțului ei - Incestul - Fuga lui Sforza - Călăreții lui Cezar urmăresc pe soțul Lucreției - Patronul de tripou din Santa-Maria, codoșul papei - Julie Farnese - Un călăreț mascat denunță poporului incesturile și orgiile familiei Borgiei - Furia poporului - Falsul din lemn - Binecuvîntarea - Capul tăiat
35 III.
Sărbătoarea viilor de la San Pietro in Vineoli - Cardinali și curtezane - Stropirea cu sulf a viilor: metodă veche - Urcioarele galante - Cezar Borgia în laboratorul său - Tăvile de aramă - Sărurile din urină - Arsenicul, mană cerească - Cantarella: otrava familei Borgiei - Antidotul - Moștenirea de la călugărul spaniol - Portretul lui Cezar Borgia - Rivalitatea dintre cei doi frați - Dona Sanzia - Dragostea incestuoasă dintre Cezar și Lucreția - În loc de șiruri de melci în viile de la San Pietro se află șiruri de călugări - Orgia cardinalilor - Jocul „cine găsește, ia” - Cardinali și madone în obscuritate - Julie Farnese și Cezar Borgia - Dragostea Juliei Farnese pentru Francisc, duce de Gandia - Mănăstirea din San-Sixto
47 IV.
Ucigașii plătiți ai lui Cezar se îndoiesc că l-ar fi omorît pe Sforza, care le scapă - Lamentabila moarte a unui călugăr - Pămătuful familiei Borgia - Cezar urmărește pe Sforza - Calul lui Gianino îl învinge pe al lui Cezar - Grajdurile familiei Borgia - Beția lui Cezar Borgia - Asasinarea lui Francisc Borgia, duce de Gandia, purtătorul al steagului de luptă al papei - Stupoare la Roma și în familia Borgia - Lucreția Borgia la mănăstire - Ea denunță crimele familiei sale - Pericolul mărturisirilor familiei Borgia - Înapoierea Lucreției Borgia la Vatican - Ea îl acuză pe Cezar de fratricid - Scrisoarea lui Jean Sforza către Ludovic le More - Familia Borgia pune la îndoială propria otravă - Pîntecele unei catîrce vii, antidotul otrăvii familiei Borgia.
57 V.
Dragostea conjugală a Lucreției pentru Jean Sforza - Visul de măreție al familiei Borgia pentru Lucreția - Unitatea italiană, visul familiei Borgia - Lucreția Borgia și corespondența Vaticanului - Bătrîna metresă pontificală izgonită din cartierul Regola - Soțul Madonnei Vannozza devine căpitan la Torre di Nona - Lucreția trece la Roma drept amanta tatălui său - Gasparo, logodnicul șantajist - Femeile și beletristica la sfîrșitul celui de al XV lea secol italian - Introducerea literaturii „fin in bordello” - Originea cuvîntului „curtezană” - Epitaful Frumoase Imperia - Luxul curtezanelor - Curtezanele înrudite și petrarchiste - Femeia bărbătoasă - Tinerele femei cochet și spirituale din secolul XV - Decameroanele la Lucreția Borgia
65 VI. 
Serbarea nocturnă de la palatul Santa Maria - Paharnicul cu urechile astupate cu ceară - Pajiști - Dezmierdările fermecătoare - Comedia mitologică - Fardul denunțător - Țapii cornuți - Don Eliseo Pignatelli - Răzbunarea Lucreției - Pajii-otravă ai ducelui de Ferrare - Răul francez 
71 VII.
Sincopele lui Alexandru VI - Taurul familiei Borgia - Gropăreasa - Ciudat aîmbinare dintre dragostea filială și cea paternă - L. Borgia cere să plece - Ea vrea ostatici: pe mama sa Vannozza pe Julie, concubina papei.
77 VIII.
Giacomo, pescarul de pe Tibru - Închisoarea de la Torre di Nona - Temnicerul papei, soțul fostei sale amante - Otrava familiei Borgia, la cantarella, își face efectul abia după cîteva  zile - Prizonierul misterios - Încăierările - Papa și pescarul - O sută de cadavre aruncate în Tibru doar într-o singură noapte - Cum a fost comis asasinatul ducelui de Gandia - Adormitul trezit - Fratricidul - Lupta țintuită în masă - „Buggiale” - Cardinalii Ascanio Forza, Monreale și Michele - Papa se spovedește - Anafura din cutia de aur - Papa se reconciliază cu fiul său - Scrisoarea sultanului Baiazid către papă, cerîndu-i moartea sultanului Geme, fratele său - Distih satiric despre simonia papală
93 IX.
Familia, în Italia, la sfîrșitul secolului XV - Soția căpitanului Morino Pisani - Disprețul curtezanilor față de amanți - Șireteniile bărbaților - C. Borgia se răzbună pe amanta cardinalului Ascanio - Fecundarea artificială -  Rugul călugărilor și groapa cu șerpi - Dulapul cu șobolani unde sînt închiși doi amanți
99 X. 
Drodia Romei - Familia Borgia - Piazza Ritonda - Campo di Fiore - Cartierul evreiesc - Taverna „La Scroafa” - Prostituata moralizatoare - Teama de răul francez - Fecioara sub trăsăturile Juliei Farnese - Sfaturile lui La Vespa către fiica sa , viitoare curtezană - Clientela căpitanului Torre Savella - Seratele desfrînatelor de la Ponte Sisto - „Stregas” sau vrăjitoarele - Chiiromanția - Mîna chiromantei - Prevestirea - Virginitățile nepieritoare
111 XI.
Madonna Adriana Orsini, codoașa Vaticanului - Scrisoarea lui Boccacio, episcop de Modena, - către ducele Hercule de Ferrare - Desfrînarea moravurilor mănăstirești - Întîlnirea îndrăgostiților în biserici - Țîrcvonicul, mesager al dragostei - Petrecerea de la castelul din Ostie -Cortegiul L. Borgia - Jocul lumînărilor - Colierul J. Farnese - Prințesele papale
115 XII.
Puterea lui Cezar - Tariful indulgențelor și tariful curtezanelor - Otrăvirea arhiepiscopului Floride - Cezar demisionează din funcțiile ecleziastice
119 XIII.
C. Borgia în Franța - Fastul ducelui de Valentinois - Lucreția, guvernatoarea permanentă a orașului Spolete - Catherine Sforza, învinsă, străbate Roma împovărată cu lanțuri de aur - Otrăvirea nepotului lui C. Borgia - Tragic aiubire dintree Cezar și soția lui don Carviglion - Valentinois oferă mamei cardinalului Orsini inima fiului său între două mii de ducați - Porumbița din perle - Strălucitoare prostituate - Sugrumarea lui Alfonso D Aragon, noul soț al Lucreției - Decapitarea unchiului lui Alfonso - Răpirea fiicei Elisabetei de Gonzague din Urbin
127 XIV.
Pustiirea unei mănăstiri - Scrisoarea tipărită adresată lui Silvius Savello despre simoniile și abuzurile papale - Taurii și vacile - Curtezana și cei cinci soldați - Cîinii Vaticanului - Iapa și armăsarii
131 XV.
Sărbătoarea Sfîntului Petru - Consistoriul - Papa cinează a cardinalul Adriano Corneto - Uitarea cutiei de aur - „Contarella” acționează uneori neîntîrziat  - Papa moare - C. Borgia scapă de otravă - Uluitoarea putrefacție a appei Alexandru VI - Sfîrșitul carierei lui C. Borgia - Civitas meretrix