„Cultură și sexualitate” („TOMIS” 2000)

G. M. T., Cultură și sexualitate, „Tomis”, Constanța, feb. 2000 (fragmente dintr-o carte în curs de apariție la Editura CONSTANT)

În Sfântul Imperiu Roman [de Națiune Germană]  s-au organizat bordeluri în orașe încă din secolul XII. Pesemne că cetățenii pragmatici au înțeles că, pentru virtute și bugetul comunei, este mai rentabil să stabilizezi câteva târfe decât să câștigi doar din cazarea și aprovizionarea ușuraticelor călătoare. Pentru fete, aceste stabilimente prezentau oarecare avantaje prin programul ordonat și venitul sigur. Invenția lui Solon  s-a răspândit - independent de modelele antice - și în Europa. Orașele acordau licențe sau arendau stabilimentele. Patronii aveau tot interesul să aibe relații bune cu consiliul și astfel se respectau ordinea și disciplina, deoarece între zidurile cetății știau toți ce se petrece în acest case.

Bărbaților căsătoriți, preoților și evreilor le erau interzise vizitele în anumite orașe. Bineînțeles că această interdicție nu folosea la nimic, atâta timp cât nici soții și nici preoții nu o așteptau. În special preoții se temeau că nu sunt considerați bărbați întregi pentru că iau castitatea în serios. pentru -și dovedi bărbăția se dădeau la orgii. Organizau, cu „crai”  recunoscuți, constatări profesionale, ca săs evadă cine are sexul cel mai bărbătesc, vrând să dovedească ce le-ar trebui ca să păcătuiască, dar ei optează pentru evlavie și virtute. Tocmai cu astfel de ocazii, lacare curgea vinul și existau multiple tentații carnale, ei încălcau diverse virtuți.

În fiecare oraș existau mai multe stabilimente, dar în perioadele de maximă conjunctură, nu ajungeau. În timpul Consiliilor imperiale sau Conciliilor bisericii, „fetele” erau adjudecate peste poate și fără trupe ajutătoare nu se putea face față domnilor flămânzi de sex. De acestă stare de lucruri trebuie să fi fost uneori conștienți și participanții. Când părăsi, după conciliul din 1254 Lyonul în alaiul papei Inocențiu V, un cardinal se pronunță în fața unor citadini: „Dragi prieteni, ne sunteți datori cu mare recunoștință că v-am fost folositori. Când am venit, aveați numai 2-3 bordeluri. Acum, când plecăm, lăsăm în urmă unul singur, numai că acesta se întinde de la partea estică la cea vestică a orașului”.

„Fetele” orașului aveau și obligații de reprezentare, nu tocmai ca domnișoare de onoare, dar ca decor la mari festivități în onoarea capetelor încoronate, la nunți regale sau încoronări. Când împăratul Carol V a intra în Anvers, cel mai bogat oraș de atunci al Flandrei, din alaiul festiv de întâmpinare făceau parte și câteva sute de fete nude cu  coronițe de flori, care aruncau flori în calea împăratului.

Odată cu evoluția orașelor crescu și cererea de frumoase potrivite, astfel lua naștere în Europa un comerț înfloritor cu „carne vie” între orașele-porturi și provincii. Așa de puternic era stimulentul financiar, încât mulți prelați și domni laici își țineau târfele ca investiție de capital, închiriindu-le bordelurilor. De câte ori era atacată, biserica se disculpa citând din Biblie: „Adevăr vă spun. Vameșii și târfele vor mai ajunge mai curând în împărăția cerului decât noi”.

Biserica considera util să întrețină aceste stabilimente în regie proprie, putând dirija pe drumul cel bun bărbații cu moravurile proaste și, totodată, lua târfelor „banul păcatului” pentru fi folosit pentru scopuri superioare. Biserica reușea prin întemeierea de bordeluri ca târfele să poată lucra în liniște, înainte de a-și regreta viața păcătoasă și să ajungă în împărăți a cerului, totodată prevenind un rău și mai mare: „banul păcatului ” să nu producă mai mult păcat. Cu această logică, episcopul Ioan de Strasbourg, pesemne un bărbat hotărât și întreprinzător, a organizat în 1309 un stabiliment, iar papa Sixtus IV, ctitorul Capelei Sixtine, își trăgea numai de la un bordel roman 20.000 de ducați de aur.

Prostituatele, somptuos îmbrăcate, nu erau situate în afara societății, ci erau admise de ordinea dumnezeiască medievală și, dacă respectau statutul, beneficiau de protecția comunității împotriva jignirilor și violenței.

În orașe nu existau numai bordeluri și băi comunale, ci, ca întotdeauna, și prostituate neînregimentate, care depindeau însă de serviciile unei codoașe. Dacă ne gândim la Marthe Schwerdtlein din „Faust” de Goethe, cunoaștem tipul: guralivă și discretă, cunoscătoare a tuturor slăbiciunilor omului, avară și fără scrupule, pricepută la ghicitul în palmă și cititul în stele, nu o hoașcă bătrână, ci o femeie care ziua trăiește ca o femeie onorabilă și numai noaptea se apucă de treabă, pasând unor bărbați tineri, prelați obosiți sau voiajori, puicuțe tinere și pricepute în jocuri de amor.

Pe lângă serviciul în bordel sau vânătoarea liberă între zidurile orașului mai exista posibilitatea de a evada complet din această orânduială. Aceste fete eșuau ca un copil găsit sau răpit de la țărani sau orășeni, în alaiul mercenarilor ca fete de trupă la câte-o „Mutter Courage”, femeie severă ce conducea „regimentul” decăzutelor, ele având locul și obligațiile bine stabilite. Trebuiau să stea cu tot trupul la dispoziția soldaților, dar să le și spele rufele, să le gătească, să le care bagajele și să le fie tovarășe cumsecade, un fel de înlocuitoare de neveste ce trebuiau să facă pe câmpul de luptă ce nu puteau face soțiile rămase acasă. dar asta nu era totul: fetele trebuiau să sape tranșee și să niveleze gropile înainte de atac, trebuiau să ajute la tras artileria și să curețe latrinele. Prestau muncă grea și brută.